Arhiva

Archive for 12 decembrie 2009

LA APE DE ODIHNĂ CU OCTAVIAN DOCLIN

12 decembrie 2009 Lasă un comentariu

APE DE ODIHNĂ

Octavian Doclin renunţă aparent la poezie pentru a descoperi poezia, pentru a o trăi ca mod de existenţă… Fluxul poetic este întrerupt atunci când poetul atinge apele de odihnă. Este important de reţinut că Dumnezeu pe cine iubeşte îl ia sub aripa Sa de odihnă. Este important să fii în odihna venită de Sus, dar uneori nu ştim şi nu vrem să recunoaştem preţul adevărat, plătit, poate, de altul …
În deşertul aceste vieţi, prin nisipul de fiecare zi, s-ar putea spune multe dar poetul renunţă, el caută şi descoperă esenţa, restul pare a rămâne în urmă, fără importanţă…
“ După ape de odihnă nu încetezi să tânjeşti/ o suflete-al meu mult visătorule // numai cu înţelepciunea şarpelui/ şi blândeţea ştiută a porumbelului / nu ajungi să le vezi / …
Este o taină a poeziei pusă în lumină de Octavian Doclin în volumul său “ Nisip, ape de odihnă “ – poeme -, Editura Marineasa, Timişoara, 2002. Taina este provocată de ascunderea poeziei după cuvânt, sau vederea poeziei de dinaintea cuvântului, ca ceva ascuns trimiţând la înţelepciunea de început…
Taina este întreruptă de prezenţa realităţii, a deşertului mort care se vrea viu, până şi din părul iubitei cad fire de nisip, apoi pielea este atinsă de realitatea nisipului, fruntea şi ea …
Poemul este rupt de tensiunea din poem, este frânt de tăcerea dintre titlu şi corpul poemului ca un animal viu, destinat potopului, chiar acolo între nisipuri …
Între realitatea veacului şi prezenţa eternităţii în apele de odihnă, poetul regăseşte copilăria şi căldura nerepatabilă a mamei. O floare provoacă atingerea simplă şi curată a mamei ca în “ poema gherghinei “ : “gherghină gherghină/ ce singur păşea mama mea / când era tânără / “… sau amintirea patului simplu de vişin care curăţă fiinţa de păcate. Sunt clipe bine captate prin deşertul de fiecare zi, clipe care energizează, care luminează fiinţa , care salvează …
Octavian Doclin, se ştie, reuşeşte să capteze esenţa : “ virginitate viitoare ; mirosul somnului; cămăşile pentru fugă; în miezul somnului cerul fatal ; litera descreşte; poemul cu sângele lui de vişin tânăr; “.
Dincolo de poeme poetul ne arată tragedia de a-ţi asuma pe deplin nisipul şi apele de odihnă : “ Cu capul sub braţ / şi mîna pe hîrtie / un ochi pîndeşte pe celălalt / pe nisipul fierbinte poema se scrie ” – Poetul – călău.
E multă tristeţe şi multă viziune în poemul “ Zidurile “, acolo unde Octavian Doclin spune lucrurilor pe nume şi unde omul din veacul acesta şi din toate celelalte veacuri se regăseşte : omul este propriul prizonier, păzit de acelaşi om, gata să-şi curme viaţa cu sabia cuvintelor, un temnicer întemniţat între ziduri, adică atingerea morţii ca semn al păcatului asumat la început, libertate şi durere …
Pomul este memorabil şi trimite cumva la Sfântul Apostol Pavel, prin tangenta la eternitatea cuvintelor …
În principal trebuie remarcat faptul că Octavian Doclin nu scrie decât atunci când se simte poet, în rest, nisip şi şansa apelor de odihnă …

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

WERNER LUTZ – POEZIA ÎN IARBĂ

12 decembrie 2009 2 comentarii

LINIŞTEA IERBII

Aflat între poezie şi grafică, Werner Lutz, este o voce distinctă în literatura elveţiană, discret, sensibil, abordează poezia cu dragoste, desenând pentru noi clipele de har, care ne despart de lume şi ne apropie de lumina râului, de intimitatea eternităţiiNăscut în anul 1930, poetul nu s-a remarcat prin numeroase volume, dar s-a descoperit ca artist
Volumul de versuri “ Liniştea ierbii “, apărut la “ BIBLEOTECA REVISTEI FAMILIA “ , ORADEA, 1999 în traducerea lui Radu Ţuculescu, ne relevă poezia ca pe un tablou în vreme, e semnul căderii în pacea divină, e semnul refuzului putreziciunii, acceptarea vieţii adevărate, a verdelui, a clorofilei, a esenţelor
“ Cât de uşor mi-e bagajul/ probabil/ pot ajunge mai departe/ decât am crezut/ poate dincolo de mine /” , iată modelul călătoriei umane, depăşire fiinţei proprii, depăşirea destinului impus de vremuri
Prezenţa vieţii, culoarea ei discretă, freamătul nevăzut al inimii, sunt impulsuri spre nemurire : “ Uneori/ umbrele zac/ aproape unele de altele/ precum perechile îndrăgostiţilor/ când târziu/ te întorci acasă/ şi-ţi spui/ că ai uitat/ să trăieşti/ “
Sunt versuri care nu au nimic strident, dar vorbesc cu putere prin sensibilitate şi lirism : “ Să visezi urme “ , “ iubirea se explică singură “, “ neputinţa poartă numele tău “, “ ploaia încătuşată de melodia sa “, “ să te întinzi lângă propria cenuşă “, “ a auzi despre transparenţa unui cerc “, “ noaptea încep oglinzile să respire “, “ în spatele somnului moartea “, “ a fi zgomotos şi neînsemnat “, “ mă botez pământ care cunoaşte “ Toate definesc poetul şi poezia, liniştea ierbii este o lecţie dată celor care trăiesc experienţe stridente în literatură şi artă, o lecţie despre cum poţi rezista propriei căderi, într-o seară de toamnă
La poetul Werner Lutz poţi afla drumul spre mare, spre munte, spre tine, refuzul ţipătului este descoperirea artei ca trăire în sine, firească 

Constantin Stancu

Categorii:literature Etichete:

CEL DE ASCULTĂ GLASUL …

12 decembrie 2009 Lasă un comentariu

CEL CE ASCULTĂ GLASUL

Cel ce ascultă de Glasul atent,
Cel ce se leapădă de sine,
Cel ce este mereu prezent
În Cuvânt divin şi-n bine,

Cel ce se ia după Glasul adevărat,
Cel ce refuză ţipătul lumii,
Cel ce-l cunoaşte pe împărat
Şi crede-n semnul minunii ….

Cel ce la Prieten este atent,
Cel ce caută părtăşia cu El,
Cel cu iubirea la timpul prezent,
Cel ce priveşte la Mesia din cer,

Cel ce mulţumeşte Domnului său,
Dimineaţa, la amiază şi seara,
Cel ce fuge-n deşert de tot ce-i rău
Şi îşi duce cu nădejde povara …

Cel ce aflata de al Păcii Prinţ,
De Sfetnic, de Fratele Salvator,
Cel ce se dă adesea prins
În semnul cerului pe un cocor …

Cel ce-i atent la Psalmi
La cântări şi la Cuvânt,
Urcând în munţii cei calmi,
Primind în faţă destin şi vânt,

Cel ce privşte la cer cu speranţă
Şi vede infinitul la răsărit, sus,
Cel ce are în inimă o balanţă,
Dar se lasă cântărit de Isus …

Acela va intra în veşnicie,
Cu trupul topit în credinţă,
Cum bobul de grâu în glie,
Va avea parte de vie biruinţă …

CONSTANTIN STANCU

Categorii:literature

POEM DE EUGEN EVU

12 decembrie 2009 Lasă un comentariu

Imn înstelat

O, stelelor ! Îmi sunteţi păduri de rezonanţă
Din care viscolite viori îmi dăruiră
Intuitivul freamăt fior de rezonanţă
Spiritul prin cunoaşteri orfeica mea Lyră

În patru timpuri duhul încrucişând zefirii
Nedespărţind cu bolta ci doar ca prelungire
A frunţii! Arcuire ce-a săgetat menhirii
Denecuprinsul veşnic, cel al Dumnezeirii,
L-a-ngenunchiat o clipă, cu Viaţa-mi, prin Iubire!

Categorii:literature Etichete:

EMINESCU PUR ŞI SIMPLU – FRAGMENT DIN CARTEA „SPIRIT ŞI LOGOS” DE ADRIAN BOTEZ

12 decembrie 2009 Lasă un comentariu

V. ZEII ŞI ÎNZEIREA. DUMNEZEU

Motto: “Cu cerul împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”
(Hesiod, Theogonia)

A. ZEII
Trei centri mitologici, păgâni, “prevalează în poezia eminesciană:
a) centrul mitologic dacico-germanic (căci Zalmoxis nu apare ca discipol pytagoreic-grecesc, ci însoţitor al lui Odin-Wotan);
b) centrul mitologic indian (slab antropomorfic – doar Kamadeva-zeul dragostei este relevant – în schimb, puternic stihial şi structurator al arhetipurilor – a se vedea Scrisoarea I, geneza lumii);
c) deşi filozofia greacă este impregnată puternic în materia poetică eminesciană, doar Memento mori este poemul cu relevanţe antropomorfice mitice greceşti (în afară de aceste relevanţe din Memento mori – nimfe, driade, satiri etc. – apare, sporadic, relevanţa antropomorfic-mitică Zeiţa Frumuseţii – dar, preponderent, cu denumirea ei latină: Venus (+ Cupidon-Eros); în Odă (în metru antic), relevanţa mitică grecească Nessus, presupunând-o şi pe aceea a lui Herakles; şi cu aceasta, se epuizează relevanţele mitice greceşti antropomorfe din poezia eminesciană).
Prin Logos-ul cu intruziuni în fenomenal, se produce o regresie = propensiune a Fiinţei spre visare – visare care, la rândul ei, conformează structurile arhetipale: solaritate (regeneratoare a germenilor spirituali), orfism-armonie, nocturn-generator întru mister; treptat, Logos-ul, prin intermediul visării, îşi înalţă valenţele demiurgice până la a crea personaje semi-antropomorfe, monştrii solari, de mare încărcătură semantico-demiurgică: “zile cu trei sori în frunte” (I-28, Epigonii) “Când privesc zilele de aur a scripturilor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine, / Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, / Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, / Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi de filomele, / Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări…”. Abia apoi, Empireul se conformează pentru zei, adică pentru chipurile antropomorfe ale Logos-ului originar:
– Soarele, ca Cetate a Soarelui – sens ascensional (e cetate deconstruită raţional şi construită natural, din flori, râuri, zori, lacuri etc.: “Într-o lume fără umbre e a soarelui cetate…Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt…”); Soarele e copil de aur (nevinovăţie sacrală eternă), are faţa luminoasă şi prin acest sacral pur determină orfismul: “Sala verde din pădure străluceşte în cântări (I-266, Memento mori – se observă o sinergie a luminii-strălucire şi a orfismului-cântări);
– Soarele Negru – Hyperion-Luceafărul-Demiurgos;
– Luna (Dochia), cu “monastirea lunei” (tot o construcţie deconstruită, căci numai coloanele, argintoasa colonadă, au relevanţă, din întreaga construcţie a mânăstirii); Luna e frumoasă (poate chiar e prea frumoasă, căci e acelaşi element astral, desprins dinspre rude mari împărăteşti), cu un corp de o puritate perfectă, tangent la câmpul semantic al luminii sacrale: “corpu-i dulce de zăpadă, / Umeri cu-a lor lumine, păr de aur moale, blond…”;
– zeii dacici anonimi (dintre care se va desprinde Zalmoxis doar în confruntarea marţială paralelă: I-daci-romani – II-zei daci-zei romani: “Şi Zalmoxis, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri, / Mişcă caii lui de fulger şi-al lui car” – deci, Zalmoxis este, conform lui Eminescu, un zeu uranic, sau preponderent uranic: are ca apanaj uraganul, norii, fulgerele), care formează un soi de gerontocraţie sacră a dacilor: “Părul lor cel alb luceşte, barba în brâu li curge mare” etc. Aceşti zei anonimi (poate şi Zalmoxis) au dublă natură, solar-uranică şi neptunică (palatul prim al zeilor este Empireul, sălaş al focului etern: porţile lui se deschid în faţa zorilor, pe-acolo îşi mână soarele caii arzători, pe-acolo noaptea “răsare blonda lună argintoasă şi popoarele de stele” – dar există şi un sălaş (al aceloraşi zei) neptunic-subpământean: “Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale, / Dintre stânce arcuite în gigantice portale, / Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri a ieşit” (I-27, Memento mori); această natură dublă: a) fie este o prevestire a Amurgului Zeilor, b) fie este un aranjament al Destinului (Nornele-Parce), pentru ca zeii dacici (şi germanici), învinşi de zeii romani (conduşi de Jupiter-Joe) să aibă unde se retrage: vor pierde supremaţia solar-uranică, dar vor avea, ca loc de refugiu, halele albastre ale mării; marea este un sălaş zeiesc şi un loc de ispăşire ca re-energetizare: este locul la care se poate ajunge, pin moarte iniţiatică – şi, astfel, marea poate deveni sinonimă cu muntele, înaltă-adâncă (inclusă, deci, însemnificaţia sacrală a roţii verticale), prin semnificaţia ei de spaţiu al transgresării sacrale: zeii daci (învinşi – dar învinşi prin fulgerul-Revelaţie al lui Joe, deci învinşi-iniţiaţi, transgresaţi în alt plan al sacralităţii: I-273 “C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste”) – ajung la marea “ce deschide-a ei portale… / cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos” – trai întunecos, după fulgerul – Revelaţie, se traduce prin ritual-existenţă ocultă; este o moarte iniţiatică – I-273 – Memento mori. Marea este, pentru zeii daco-germanici, mai mult decât un purgatoriu: este un alt palier al existenţei sacrale, în care-şi menţin şi revigorează potenţialitatea forţei, în atemporalitate, izbăviţi de rotirile “schiţelor” roţii orizontale a vremii, într-un continuu ospăţ sacru-energetizant, la care participă, înzeit prin eroism şi Revelaţie-profeţie (“ Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză / Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză, / Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi” etc. – de observat obsesia eminesciană în legătură cu Logos-ul înstrăinat-degradat, prin care se apropie Apocalipsa Logos-ului-Fiinţă: transfigurarea spirituală – care trebuie, însă, asumată: I-278 “Şi deşi-n inima noastră sunt seminţe de mărire, / Noi nu vrem a le cunoaşte… / Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie / Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie… / Şi ne simţim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei” (- de observat, în acest final, nuanţele metempsihotice şi anamnezice ale spiritualităţii româneşti, în viziune eminesciană: mereu, sugestia re-energetizării, re-înfiinţării spirituale, prin întoarcerea la structurile originare-Mythos).
Poetul, în-zeit prin moarte iniţiatică şi însetare de Frumuseţe, îl vede astfel pe în-zeitul erou-profet Decebal: I-241 “Aş saluta … pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei… Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă / Ridică cupa lui cu mied: – Ascultă, / Nu mi-i şti spune ce mai face ţara [s.n.; n.n.: iată că ţara este o entitate atât a memoriei, cât şi una sacră, a Anamnezei, pentru Decebal] / Ce Dacia se numea – regatul meu…?” De observat pre-eminenţa sacrală a orfismului etern; Odin, a cărui suliţă de aur (solară) a fost transformată-transfigurată în cruce de aur – moare, ca fiinţă uranică – şi rămâne etern, în zona neptunică. Creştinismul semnalizează, încă de la început, un nou Amurg la Zeilor – de fapt, amurgul iniţiatic, al sacralităţii lunii (căci lupul Fenrir îngurgitează, iniţiatic, formele epuizate-sacrale: Odin şi zeii săi – şi îl regurgitează pe noul Odin, echivalent cu forma sacrală re-energetizată, în pântecul-labirint iniţiatic al Lupului Fenrir): “Suliţa pe loc se-opreşte, se preface-n de-aur cruce [n.n: cvadridimesionalitatea crucii este transfigurarea, în registru sacral, a unidimensionalităţii solare a suliţei] / Odin moare [iniţiatic] – Tibrul este a Credinţei lui sicriu” [n.n: dar sicriul – cu – Credinţă, sicriul incandescent, este echivalentul cuptorului alchimic].
Pe de altă parte, pervertirea Nordului Zeiesc (ascultarea, de fapt, a Hyperboreei Sacre), de către o religie care naşte fierberea secolilor, vulcanul lumii, râuri de sânge (deci, o religie care se întemeiază şi întemeiază totul pe Focul Sacru: al timpului-fierbere, al ţâşnirii-istorie şi spaţializare a formelor pe verticala erupţiei, al curgerii Râului Demiurg ca foc-sânge – este o religie care confirmă, într-o altă structură de arhetipuri (semne noi şi tâlcuri eterne, în fapt), Hyperboreea Eternă, Nordul-Hyperboreea nu este învins (pasiv), ci dimpotrivă, transfigurează activ: Nordul m-a învins – ideea m-a lăsat. Adică, traducând în limbajul “hieroglifelor” poetice: Hyperboreea învinge deplin prin creştinism – căci elimină calea raţională, sterilă – obligând la calea iraţională, anihilatoare a ideii, şi resurecţională a visării-Revelaţie. Nordul-Hyperboreea este finalul iniţierii: este însăşi Revelaţia, înscrierea în ultimul cerc al efortului-spirală al iniţierii.
Rusia, care-l înfrânge pe Geniul Napolean (ideea), face ca lumea să apară Geniului-Poet aşa cum este: absurdă, de-sacralizată – deci, demnă de a fi transfigurată, re-sacralizată.
Geniul (napoleonic sau de alt tip) este o formă de în-zeire a omului, dar toţi zeii sunt siliţi să îndure calvarul iniţiatic: Amurgul Zeilor. În spatele a toate câte se mişcă, în cadrul fenomenalităţii-Logos, dar şi în spatele tabloului arhetipal-sacral (proiectul sacru-Logos, există cineva sau Ceva. Dacă Eminescu nu întreabă “Cine sunt eu?” – întreabă, în schimb: “Cine eşti tu? Să pot pricepe şi icoana ta – pe om” – Eminescu doreşte, deci, să lămurească statutul relaţiei om-divinitate, statutul eului transindividual, al eului colectiv – doreşte să desfiinţeze diferenţa dintre oglindă şi oglindit, dintre izvor şi izvorâre-curgere, prin reducerea la Arhetipalitate). Dar Marele Necunoscut, care “asfinţeşte din ev în ev “(supravieţuind, deci, tuturor amurgurilor Zeilor-Ragnarökr), nu este Cineva (Fiinţa deschisă spre lume), ci, mai curând, Ceva (starea de ascundere a Fiinţei), care deşi depăşeşte orice limită existenţială, nu intră în sfera episteme, în sfera cunoaşterii (în sens uman); el nu se dezvăluie, nu dezvăluie adevărul (cel puţin, nu celor nedesăvârşit-iniţiaţi) – el permite proliferarea neadevărului, cu o indiferenţă exasperantă, nu suverană: căci este atât de impasibil, încât nici nu mai are importanţă dacă este (ca fiinţare-fiinţă): “Tu măsuri intervalul de la leagăn pân’la groapă / În ăst spaţ nu-i adevărul. Orologiu eşti ce sapă…/ Tu nedând o dezlegare, duci l-a dezlegării uşi…/ cum eşti tu nimeni n-o ştie. Întrebările de tine, / Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine, / Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev…” (n.n.: de observat că, deşi acest Ceva este atât de distrugător, până la a deveni autodistrugător – zona mitică nu numai că o păstrează, dar o incită: “prin valuri de gândire mitice stânce se sulev” – impersonalitatea se transformă în intuiţie a autosalvării prin esenţialul-mit) I-293-284.
De fapt, Dumnezeul-Ceva a plănuit perfect distrugerea-autodistrugerea – pentru transfigurările-spiritualizările succesive ale lumii-Logos. Tocmai punerea întrebării este Răspunsul. Tocmai calea de chin-căutare (dao) îl conţine pe Dumnezeul-zonă Mythos. Dumnezeu este calea parcursă pentru găsirea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Eternul Mister – pentru că El nu este Dumnezeul minţii şi aflării – ci al Revelaţiei-contopire.
Repetarea infinită a absurdului în cadrul absurdului (lume) nu rezolvă situaţia existenţială (Logos exprimat). A bea din lacul nemuririi este o greşeală sau o prostie. Nu nemurirea în cadrul spaţialităţii fenomenale va satisface şi mântui Spiritul. Spiritul trebuie înzeit prin regresia în spaţiul esenţial, al arhetipurilor luminoase, al ospeţelor-etern-energizante ale zeilor-crisalide, reatraşi în Sinea-halele mării. Poezia este o picătură de nemurire, dar care trebuie folosită nu pentru existenţa în fenomenal, ci pentru Anamneza Sacră, pentru uitarea fenomenalului în favoarea visării, pentru coborârea (moarte iniţiatică) în halele albastre ale mării (aceste hale albastre ale mării sunt echivalentul semantic al uranicului, esenţializat tocmai prin captarea lui în zona neptunicului: aceste hale albastre reprezintă sinteza monadelor lui Giordano Bruno: în el se reflectă uranicul, dar în ele se separă şi este exclusă orice rămăşiţă a fenomenalului din zona uranică: istoria s-a întrerupt, Decebal îşi păstrează Dacia Arhetipală, singura preocupare este de a se contopi toţi zeii, în anonimatul ospăţului, în izvorul energetic etern). Postul se va contopi în ospăţul originar, “cot la cot” cu Odin Decebal-cel-înzeit: “Pe scări de valuri coborând în ele (în halele albastre) / Aş saluta cu aspra mea cântare (nu e vorba de neşlefuire, ci de cântecul-de-neauzit, deci de neînţeles, aspru, pentru cei neiniţiaţi, neobişnuiţi cu “aerul tare” al zonei arhetipale) / Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei” (I-242-243). Conservându-şi astfel, forţa orfică, şi amplificând-o, i s-ar releva Esenţa Eternă a Frumuseţii, scutindu-se totodată, de chinurile zonei fenomenalităţii: “Sărman copil – zice bătrânul zeu – / …Nu crede că-n furtună, în durere, / În arderea şi-amestecul hidos / Al gândurilor unui neferice / E frumuseţea. Nu – în seninul, / În liniştea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata / Unica frumuseţe [n.n.: idee ce domină gândirea grecească, de la miticul Orfeu până la Platon] / Din cupa mea de aur bea aurora [initium] / …Şi ţi-ai deschide-atunci / Portalele nalte de la hale / … Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul [n.n.: iată confirmarea supoziţiei noastre, supre: halele sunt cer mai nalt decât cerul, calitate uranică superlativ-absolutizată]” – I-245. Şi urmează revelaţia Chipului (feminin, evident, căci Eros-ul este întemeietorul lumilor) al Eternei şi Unicei Frumuseţi.
Concluzia: Frumuseţea Ideală şi Adevărul nu se află în cerul-macro-cosmos fenomenal, ci în stare de în-zeire a Spiritului, purificat prin de-fenomenalizare, respingerea Logos-ului decrepit (încercarea în mare = moartea iniţiatică, pentru re-sacralizarea Logos-ului), prin coborârea în structurile arhetipale, prin forţele conjugate ale visării şi orfismului poetic. Astfel, se revelează Logos-ul originar (Poezia), omul fenomenal redevine Poet (Demiurgul primei zile a Creaţiei), escamotându-se formele multiplicate sterile semantic şi, de aceea, perisabile.
Poetul devine demiurg al Lumii Ideale – deci, Autodemiurg.
Eminescu se supune nu religiei formale, ci Religiei-Ritual, re-sacralizant, al visării (sinonimă, la el, cu starea de romantic): “Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha-Sakya-Muni, / …Eu rămân ce-am fost: romantic”.
*
* *

Categorii:literature Etichete:

CRONICĂ DE EUGEN DORCESCU – IMPLOZIA EULUI

12 decembrie 2009 Lasă un comentariu

IMPLOZIA EULUI

După cum se ştie (sau ar trebui să se ştie), şi după cum eu însumi am spus-o de mai multe ori (poate până la saţietate), un poet (un artist, în general) are ca obiect realitatea, nu literatura (nu arta), realitatea – nu diverse teorii, doctrine, ideologii. Dificultăţile intervin în momentul când încercăm să definim noţiunea de „realitate”, noţiune al cărei conţinut reprezintă, cum afirmam (şi cum, repet, se cunoaşte), sursa de inspiraţie a unui poet sau a altuia (mă refer, evident, la poeţi, la artişti, nu la acrobaţi, la veleitari sau la impostori: aceştia nu au nici o sursă de inspiraţie).
Din amintitele dificultăţi, derivă numeroase confuzii şi iritări teoretice, care, în opinia mea, pot fi, totuşi, relativ uşor, depăşite. Iată în ce fel: Există o Realitate în sine, singura demnă de acest nume („Eu sunt Cel ce sunt” – ebr. Ehyeh Asher Ehyeh; gr. Ego eïmi ho on; lat. Ego sum qui sum – Ieşirea 3, 14), Creatorul, şi o realitate secundă – creaţia. La rându-i, creaţia este fie primă (cea naturală, cea socială), fie derivată (cea reflectată, mai de mult, mai de curând, în conştiinţă, în artă). Şi astfel, schematizând (desigur, exagerat) o relaţie atât de fină, vom spune că şi poeţii se grupează potrivit categoriilor ontologice amintite. Unii au darul de a vorbi despre Realitatea supremă (misticii), alţii prelucrează artistic făptura (descriptivii, dar şi analiştii şi introspectivii, confesivii, ce înaintează doar înspre baza sufletului, nu înspre acies animae), alţii, în fine, fac poezie dintr-o cultură bine asimilată, obiectivată şi, deopotrivă, asumată (autorii livreşti, cei care au substituit lumea cărţii lumii în ansamblu).
Acest preambul, cam pretenţios, era, cred, necesar, deoarece ne propunem să examinăm şi să înţelegem poezia unui scriitor deloc comod, Lucian Alexiu, scriitor care – nu doar talentat, ci şi foarte instruit fiind – derutează lectura (nu este singurul), antrenând-o, dacă nu avansezi cu prudenţă, pe direcţii neadecvate. Secretul textului se ascunde, se disimulează, îndărătul unui eşaodaj ce se destramă, pe neaşteptate, după o regie impusă, probabil, impulsului liric de însăşi conştiinţa auctorială.
Nu am pretenţia că eu aş fi surprins acest secret. Sau, mă rog, că l-aş fi surprins integral. Nici n-ar fi cu putinţă. Am ajuns, însă, nu fără efort, la o decodare, cel puţin credibilă, sper, dacă nu întru totul justificată. Treptele interesantului urcuş către semnificaţie le voi schiţa în cele ce urmează.
Mai întâi, aplicându-i antologiei Eseu asupra colinei cu ulmi, Editura Hestia, 2000, o grilă referenţială, mi-am dat seama că ea nu-mi poate oferi decât o soluţie negativă. Altfel zis, abordarea referenţială eşuează în incoerenţa ambianţei: lumea palpabilă nu se adună, nu alunecă spre un sens (sau spre un non – sens). Nici nu se impune, compactă, ca atare. Ea nu există, pare a exista.
Acesta a fost primul pas. Pe următorul l-am rezervat unei lecturi culturale. Şi ea s-a dizolvat în inconsistenţa sceptică a entităţilor componente: poezie (Defăimarea poeziei, p. 189), Polifem, Sisif, Narcis, Icar, Yoric, Zăpezile de pe Kilimandjaro, literatura, p. 167, Primăvara prerafaelită, p. 89, retorica, p. 123, cuvântul („cuvântul propriu de negăsit de neauzit de nespus”, p. 103) etc. etc. rămân nişte adieri incerte, aşa cum erau, dincolo, soarele, stelele, apa, norul, vântul, poate chiar umbra şi urmele paşilor: „cercetezi/ urma ghepardului/ imprimată de două mii de ani/ în nisipuri”, p. 190. Reproduc un Ecorşeu (p. 168), unde răbufneşte, trist, memorabil, emoţia agnostică: „fără nici o noimă/ fără-un cuvânt – / melancolia/ acestor mici vietăţi jupuite/ atârnând în cârligele măcelăriei/ din colţ”. În finalul unei Idile (p. 15), poetul declară: „de două mii de ani/ nimic nou”. Într-un anume fel, da; ba încă, adaug, de la Geneză, nu s-a mai întâmplat nimic. Doar mai mari sau mai mici vârtejuri de ţărână.
Am trecut, deci, la o descifrare metafizică. Dar nici acum nu s-a conturat un întreg semnificativ. Suprasensibilul s-a preschimbat doar în mitologie, aluzie, pretext (înger, eden, satan, Epifania, Dies irae), eventual semn (unul din termenii cei mai enigmatici, p. 112, 152, 165, 171), sau, iarăşi, cuvântul, asimilat, într-un loc, cu nemărginirea: „străbaţi necuprinsul/ călătoreşti în pântecele/ unui cuvânt” (p. 43).
Or, exact aici şi acum, prin confruntarea celor trei lecturi, se insinuează misterul, stimulat de mişcarea browniană a lexemelor amintite: umbră, urmă, semn, cuvânt, cărora li se alătură, decisiv, punctul (p. 192): „acvile:// precum zborul giruetelor/ într-un/ punct fix”.
Reluând textul, mi-a fost limpede că drumul spre miezul acestei poezii, spre structurile ei generative, nu are nevoie nici de sprijinul criticii tematice, nici de acela al criticii stilistice, ci doar, oarecum, de sugestiile psihocriticii. Instrumentul hermeneutic principal rămâne, însă, intuiţia unui cititor avertizat, care porneşte din interiorul operei, nu din afara ei, adică de la motivaţie (şi tipologie) spre configuraţie (şi fenomenologie).
Într-o primă instanţă, aşadar, având în vedere indeterminarea informaţiei, pe toate planurile, s-ar putea invoca absenţa prizei la real şi conştientizarea ei (dramatică), unite cu o grijulie (şi autosarcastică) mimare. O privire atentă probează, însă, nu absenţa, ci refuzul (deliberat sau nu) a ceea ce se numeşte simţ artistic al realităţii. Ca urmare, cronotopul nu are departajări, orientare spaţio-temporală, nu se supune unei ierarhizări specifice. Legile ce îl domină sunt dispersia şi entropia.
Am vorbit de goana necoagulată a nenumăratelor obiecte fantomatice din care se compune şi se descompune mediul. Iată, în plus, anularea întinderii: „bila se rostogoleşte pe direcţia/ sud – sud” (p.59), sau negarea ei cinică şi îndurerată: „întorcându-te găseşti soarele tocmai apus/ la răsărit” (p. 156). Şi a duratei: „în fluviu eşti fluviul însuşi/ eşti timpul de demult/ devorat de/ timpul de-acum” (p. 154).
În această, originală şi complexă, meta-lume, distingem, totuşi, un vector: râul (passim), o direcţie (înaintarea spre amonte: „să înoţi împotriva curentului”, p. 143 etc. etc.) şi un ţel: apusul, care, în ciuda acelei voite confuzii cu zorii, îşi păstrează, în rest, independenţa, ca justificare, concomitentă, pentru înainte şi înapoi: „dacă pluteşti mereu dinspre soare-apune…”(p. 205).
Dar, reflexe ale unei perspective agnostice fiind (p. 143), cele trei repere nu asigură (nici nu intenţionează s-o facă) structurarea acestei „lumi ce se dă de-a berbeleacul prin cer” (p. 197); dimpotrivă, se silesc a-i accentua destructurarea.
Aşa se întâmplă că, nediferenţiate, agresive, obiectele (fizice, culturale, inclusiv semnele – ecouri, reminiscenţe ale apelurilor metafizice) năvălesc asupra eului, supunându-l unei mari presiuni, din toate unghiurile. Rezultatul este implozia acestuia, difuziunea şi înstrăinarea lui, în haosul atotcuprinzător.
Implozia eului, iată tema poeziei lui Lucian Alexiu. Pulverizat în afară, şi crezându-se pulverizat şi în sine (ceea ce nu e posibil), eul are, prin compensare, intuiţia vidului, a nimicului, a neantului (să se vadă Vector, p. 57; Erinii, p. 41; Anamnesis: „liniştea mincinoasă de dinaintea liniştii/ liniştii”, p. 104) etc.
Refuzul realităţii (Realităţii?) generează priza la vid. Aici mi se pare a fi sfâşierea, taina acestui lirism (şi ale personalităţii artistice). Un pesimism subtil planează deasupra discursului: „nesomnul, lehamitea, fierea” (p. 83); „nesomnul, lehamitea, moartea” (p. 119).
Textul respinge esenţa şi e convins de caracterul iluzoriu al aparenţei. Se situează în intervalul dintre materie (în sens larg) şi spirit. Să recunoaştem că tensiunea între aceşti poli, ireconciliabili, poate fi apreciabilă. Şi, în cazul de faţă, chiar este.

Paralela 45, 6 iunie 2000

Categorii:literature Etichete:

COPERTA CĂRŢII SEMNATE DE DUMITRU HURUBĂ – COBAII

12 decembrie 2009 Lasă un comentariu

Categorii:literature Etichete:
%d blogeri au apreciat: