POEME


Constantin Stancu

FRAGMENT
DIN VOLUMUL ÎN MANUSCRIS
„ POEMUL CARE SE SCRIE SINGUR „

FACEREA

Încerc să mă rup de ceea ce am fost,
mă sprijin cu mâinile de marginea stâncii,
sunt deja jumătate mineral, jumătate om,
simt durerea despărţirii şi îmbrăţişării …

Încerc să mă smulg dar tăcerea stâncii,
lipsa ei de vorbire,
mă ţine legat încă de-nceput,
carnea şi mineralul nu se amestecă,
dar va veni vremea apoi
când piatra va vorbi într-o limbă veche
pe care a învăţat-o cândva, demult,
când litere i-au fost săpate în carnea ei de piatră
chiar de mine,
cel ce va fi …

SCRIEREA POEMEULUI

…cum să scrii poemul în miezul zilei
când unii oameni mănâncă bucate gustoase,
le înghit cu poftă, le curge unsoarea pe barbă, pe piept,
când unii transpiră şi stropi de sudoare picură
pe bucata de lemn mirosind a pădure şi a iarnă …

… cum să scrii poemul când telefonul plânge
în tăcerea lui albastră şi
rândunele îşi fac cuib la colţul ferestrei
între zidul care leagă nordul de sud şi
zidul care leagă estul de vest,
cum să–l scrii,
mai bine îl trăieşti,
dar nici nu ştii că deja poemul te-a pătruns
ca o sabie în mijlocul zilei
care nu ştii dacă a fost, este,
sau va fi, fiind …

POEMUL

Poemul care nu vine să dea bună dimineaţa,
s-a pierdut pe drum …

Un om şi un poem : omul hrăneşte poemul cu pâinea cuvintelor,
poemul păzeşte omul de boală, de moarte, de uitare …

Aşa a fost cândva,
acum poemul s-a rătăcit:
latră în faţa magazinului unde se vând acordeoane …

COLIVIA DE AUR

Aşteaptă pe fragede poteci fiinţa ta geamănă,
jumătatea pierdută la naştere,
fii răbdător,
nu provoca ninsoarea,
nici albul până când vine el în ochiul tău neînvăţat cu lumina,
eliberat din tăcere …

O, anotimp, ca o cuşcă de aur
în care l-ai prins,
anotimp în care locuieşte
bărbatul fără de trup ….

GÂND STRĂIN

Nu pot scrie pe umbra ta cu lacrimi,
poate locuim într-o clepsidră,
poate ne vom regăsi într-o stâncă pe o planetă străină …

Nu pot scrie pe umbra ta cu sânge,
uneori simt că nu exist, dar această iluzie îmi dă consistenţă,
îmi pipăi umărul, fruntea,
e şi o rană undeva, un gând străin m-a străbătut ca o săgeată,
cuvintele mă străbat, norul vorbelor spuse şi nespuse,
dar existând
în sine dureros de real …

Nu mă urî, nu mă blestema,
strig către aproapele meu
atât de depărtat,
nu vezi că locuiesc într-o altă viaţă …

ŢIPĂT

Ţipăt tăcut,
ca imaginea sfântului
pe cuvintele sale …

SENSUL

Aş putea să le strig adevărul,
să repet adevărul cum se repetă pasărea în aer,
când zboară,
dar tac,
ei nu pot înţelege că la marginea oraşului
începe o altă lume …
Acolo nu rămân vorbele ca umbrele pe ziduri …
Aici – drumuri care duc niciunde,
nu este o cale aici,
e doar un circuit împotriva apei …

Dar e cald
şi aerul se face ondulat,
ca un vas de Cucuteni …

EXISTENŢĂ

Să ne strigăm pe nume,
cu glas tare,
poate va răspunde cineva în locul nostru
şi ne va convinge că suntem reali …

Doresc un punct de sprijin,
un semn, o vorbă,
dar toate tac, închise de miracolul zilei.
Sub mine mineralele se fac flori
şi lumina se deschide ca o mână de bărbat …

Categorii:literature Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: