Prima pagină > literature > FRAGMENT DIN CARTEA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ DESPRE EMINESCU – „SPIRIT ŞI LOGOS”

FRAGMENT DIN CARTEA DOMNULUI ADRIAN BOTEZ DESPRE EMINESCU – „SPIRIT ŞI LOGOS”


II. IUBIRE, AMOR, DOR, VEHEMENŢA – HYBRIS DEMIURGIC

Motto: “…Eros (…) / Descătuşând pe fiecare – şi oameni, şi făpturi divine – / Şi subjugând în piept simţirea şi Chibzuita hotărâre.”
(Hesiod, Theogonia)

Pentru Eminescu, există două modalităţi de manifestare-relevanţă a Dragostei, în lume: a) hybrisul (excesul), numit de el amor, şi b) iubirea-Eros.
I. Amorul este patima, venită prin demon în formele umane, amprentate de Spirit asupra Haosului. I-120, Scrisoarea V: “S-ar pricepe pe el însuşi acel demon … s-ar renaşte, / Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte / Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu / El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu” – sau “Ea nici poate să-nţeleagă că tu nu o vrei … că-n tine / E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, / C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, / Că o vrea … spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme…” I-119; la fel, în Pe lângă plopii fără soţ, este sugerată prezenţa demonului hyperionic în ochii “ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric”.
Demonul-vehemenţă nu creează-echilibrează, ci re-armonizează, în sens mitic, prin purificare apocaliptică, Fiinţa-Lume. Vehemenţa călăului-demon îl transformă, pe acesta, în victimă cristică, paradoxală: plânsul şi râsul, ca manifestări dionysiace-excesive ale fiinţei sunt, de fapt, Marea Căutare a Sinelui. A plânge şi a râde, pentru demon, este aparenţa de a se-nţelege pe sine. Speranţa de a (se) distruge ca lume şi a obţine starea de Revelaţie a Sinelui. Demonul excesiv devine Marele Proiectant, Artistul fără Artă, dar cu Voinţă de a (se) distruge (ca) Logos (-ul): sculptorul renunţă la braţe, muzicianul renunţă la simţul auzului (sunt jertfele aparenţei-creaţie prin mijloace ale materiei, jertfe în favoarea Planului Ideal al Creaţiei).
II. Iubirea este Eros-ul, forma metafizică de a împlini Spiritul – în sfere, sau depăşind stadiul vehemenţă pentru (auto)purificare, întru Creaţie. Iubirea, în general, exclude practica exorcizatoare, necesară în cazul amorului: iubirea este, la Eminescu, segmentul terminal al iniţierii, faza pur spirituală, ieşind de sub rigorile infernale ale labirintului-Logos.
Gândurile pot fi negre de amor (I-121), în sensul densificării eros-ului, împotriva măsurii şi a finalităţii cuprinse în eros-ul-iubire; dar şi în sensul ocultării fatale a raţiunii, înlocuind-o cu luciferismul-amor.
“Mă dor de crudul tău amor / a pieptului meu coarde / Şi ochii mari şi grei mă dor, / Privirea ta mă arde”. Amorul nu este simplă amprentă a Spiritului Demiurgic, nu trece prin oceanul cugetării – ci este acţiunea directă, de agresivitate disperată, pe care Lucifer Răzvrătitul o îndreaptă contra fibrei celui care îi este veşnic colaborator şi adversar: Demiurgul. Amorul este veşnicul război autodistructiv, de tip Cain contra Dumnezeului – pentru a constata, mereu, cu stupoarea Revelaţiei-Impasibilitatea olimpiană de dincolo, de dincolo de hieroglifele-Logos, dureroase, ale lumii de trăire, ale lumii de expresie. Pieptul-inimă, ritmul vital şi sacru, sunt atacate, trufaş de direct şi decisiv (în pretenţie, cel puţin). Orfismul-coarde, inima orfică, armonioasă în ritmul ei pre-stabilit, este atacată prin durere, prin cruzime, sunt excese de dizarmonie, vehemenţă paroxistică, prin care se sugerează / se cheamă spre o altă lume, spre o altă concepţie orfică decât cea pe care s-a întemeiat această lume, Amorul crucifică, amorul este stihia spirituală care-şi asumă dezintegrarea, prin patimă vehemenţă, a unui cosmos. Amorul caracterizează, arde, provoacă şi obligă privirea la o schimbare radicală: ochii nu mai privesc, ci dor, deci îndură altceva decât le-a fost dat dintru început; durerea ochilor este prima fază către trecerea pe “lungimea de undă”, viziuni magice: “Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte [descoperă al treilea ochi, cel magic, al lui Ochilă]… La mijlocul de aer, în sfera de lumină, / Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal…”.
Dar amorul poate însemna nu doar ultimul val, cel mai puternic, decisiv în opera de re-spiritualizare a Fiinţei – ci poate însemna, şi chiar înseamnă, etapele ritualice, nu mai puţin pătimaşe-excesive, dar mai sistematice, fiecare etapă fiind un bob, un nucleu esenţial al unei etape iniţiatice, spre transcendere, e trăire rotundă, globală, a respectivei etape: “… ţi-oi arăta / Din bob în bob amorul”. Este o trimitere la imaginea rozariului, la boabele-mătănii ale ispăşirii, dar şi la bobul cristic, simbol al resurecţiei, prin scufundare în beznă iniţiatică.
A-i cădea drag şi dor sunt, şi ele, faze ale amorului. Căci a-i cădea drag (“Îi cade dragă fata”) presupune o agresiune împotriva propriei fiinţe-fire – schimbând, prin căderea întru drag, însuşi firul sorţii, mersul echilibrat în banalitate (şi, aparent, la o suprafaţă oarecare) al existenţei. Şi, deodată, căderea, Revelaţia faptului că nu există niciodată o suprafaţă sigură a existenţei, ci, mereu, trepte de pe care cazi, pentru a învăţa să te ridici. Şi ridicarea întru drag este una conformă cu Firea Originară, care fire încă nu era supusă categoriilor-zei, dar se con-forma Erosului Primordial, ca Spirit Proiectant.
Dorul este o chemare de dincolo de zările metafizice, este o teleologie a lumilor şi o telepatie a spiritelor-spirite care se cheamă între ele, fără a se numi decât cu numele Chemării, pentru împlinirea Unicului Spirit. Dorul este durere şi dorinţă nesfârşită, este ambiţia divină a Spiritului a-şi tăcea Logos-urile; de aceea, dorul devine sinonimul lui Lucifer, care-şi caută, prin toate ipostazele-cosmosuri (Ea – Cătălina fiind simbolul Eului Ahasveric al Lucefărului căutător), Sinele – şi, de aceea, “Dă orizon nemărginit / Singurătăţii mării” (nu se linişteşte niciodată prin valurile-lumi – ci tinde, esenţial, spre Dincolo-Spiritul Revelat) – şi împlinirea lui este, mereu, doar în zona mistică a nopţii bogate*: “Dar nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe”. Dorul este, de aceea, nu pentru pricepere şi supunere, natura lui nu este în câmpul expresiei-Logos: el este de nespus, este stare de nesupunere (de Revelaţie), la care ajunge amorul (“Luceşte c-un amor nespus, / Durerea să-mi alunge, / Dar se înalţă tot mai sus, / Ca să nu-l pot ajunge” – s-a ajuns la amorţirea durerii înaintea Revelaţiei: “… dureri, pe care [transcenşi prin poarta iniţiatică a Lunii] le simţim ca-n vis pe toate”; singurul cuvânt-parolă a eternităţii este unul care nu mai ţine de trupesc, ci de zbor-fulger: excelsior, mai sus).
Patima este rugul de suferinţă pe care se crucifică de bună-voie cel care-i chemat de zările metafizice ale dorului:(I-127) “Ca două patimi fără saţ / Şi pline de-ntuneric” (autofagie energetică) energia neagră-haos, umbra neagră-haos, se caţără neînchipuit de repede pe singura faţă a lumii, cea căreia îi devenise umbră – şi redevine Spirit; lipsa de saţ este nu doar autofagie, ci prevesteşte desfigurarea lumii, pentru Buna-Vestire, Schimbarea la Faţă, Revelarea-Proiectului-Spirit).
Iubire nu are, în Luceafărul, decât trei relevanţe, în text:
a) în pasajul în care Luceafărul îi spune fetei de împărat că îi va da proba adevăratei iubiri (deci, o chestiune de împlinire a principiului cosmic-Eros): I-129 “Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare” (“ora de iubire” cerută de Hyperion lui Demiurgos, ca şi “o zi din viaţă” şi “o oră să fi fost amici”, I-143, din Pe lângă plopii fără soţ, sunt expresii nonlimitative, ci doar semne ale ciclului-cerc sacru, al resacralizatei lumi, prin întoarcerea ei la principiul Eros, originar); probabil dinamismul verbal (iubesc) este impus tot de calitatea de principiu, a actului-Eros;
b) când Cătălin vorbeşte despre principiile care succed patimii-amor şi desăvârşesc Erosul: I-131 “Şi ca să-ţi fie pe deplin / Iubirea cunoscută” etc. deci, Erosul-act de cunoaştere, de iniţiere: este artă, meşteşug şi religie, totodată – este Ritual de Împlinit, pentru a dura-înălţa Cetatea-Spirală a Spiritului;
c) când Luceafărul-Hyperion vorbeşte, cu Demiurgos-Sinele Absolut, despre compensaţia de principiu: nemurire, contra “o oră de iubire” (I-133 “Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire”). Şi trebuie înţeles clar, că nu e vorba de o simplă târguială (dă-mi şi poţi să-ţi iei): Demiurgos nici măcar nu pune în discuţie conceptul de iubire, deci, El nu contestă nicidecum principiul cosmic (care principiu, în definitiv, este sinonim cu acţiunea demiurgică, cu descătuşarea lui Gott din Gottheit); Demiurgos este dezgustat de personalizarea Eros-ului şi de latura pragmatic-cosmică a Eros-ului (naşterea) : “Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni”. Este dezgustat şi disperat de această morişcă absurdă a ciclicităţii cosmice, morişcă rezultată dintr-un principiu atât de frumos şi profund. De fapt, Demiurgos este dezgustat şi disperat că doar atât se pricepe din Eros-latura pragmatică şi aparentă: îl exasperează lipsa de sensibilitate, de afinităţi oculte, între spiritele trimise în “văile sure” să amprenteze-formeze. El şi-ar dori o altă naştere (nu deşerte idealuri, nu valuri, nu ieri-azi, nu răsărit-apus): Naşterea ca Principiu Pur, Facerea lumii ca Ritual, fixat alchimic în schema-mandală a celor 7 cicluri-roţi energetice ale Trupului spiritual al Cosmosului. El doreşte Naşterea-Revelaţie, naşterea ca fixare în Lumină-Înţelepciune”, sau în Lumina-Orfism, sau în Lumina-Sfântă Treime: Dreptate-Adevăr-Fire, căci “pământul-în bucăţi”, redevenit “împărăţie”, este Revelaţia Pământului ca Eden, dincolo de aparenţa Cadavru, din Demonism, I-229, deci este Adevărul, Firea Adevărată; sau Lumina Pură a Principiului Demiurgic, sugerat dedesubtul simbolurilor steril-dinamice catarg lângă catarg – care, în definitiv, reprezintă re-contopirea, prin resurecţie spirituală, a Pământului cu Cerul (catarg lângă catarg = refacerea trunchiului Originar, al Arborelui Cosmic) şi oştiri (de fapt, ca-n Scrisoarea III, “mii de capete pletoase, mii de coifuri lucitoare” – cometele, stelele-vârtejuri, care să readucă prin străbaterea-străpungere a aparenţelor de pământ lung şi mare largă, la stare orfică originară, din Dintre sute de catarge: “Nenţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile…”
Dacă se reciteşte textul, se observă că reacţia lui Demiurgos este faţă de segmentul neiniţiat al Logos-ului hyperionic: “Din chaos, Doamne-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos / Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos.”. Răspunsul lui Demiurgos este ciudat, şi tocmai de aceea, revelator, căci nu se raportează la spusele lui Hyperion, ci se raportează tocmai la ceea ce nu spune Hyperion şi ar fi trebuit să spună, pentru că ar fi trebuit să ştie: “… Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume”.
În stadiul originar, Dumnezeu, prin Adam-alter ego-ul său, a numit (funcţia onomaturgică, din dialogul Cratylos al lui Platon), adică a însemnat cu pecetea minunii totale, unice şi irepetabile, fiece trăsătură a Chipului Cosmic, a Proiectului cosmic (căci cosmosul este Adam, iar Adam este chipul lui Dumnezeu). Deci, traducem: nu poţi să ieşi din Sinele Absolut, tocmai pentru că este Absolut, Desăvârşit. Inexprimabil şi Necunoscut, deci (decât ca fulger încremenitor al Revelaţiei-Tot-şi-Nimic). A fost odată pentru totdeauna pecetluită firea-Lume, toate au fost spuse şi, implicit, tăcute – supuse, adică, Misterului Eternităţii (Inexprimabil şi Indicibil). Semnul, ca minune, nu poate exista, se autoresoarbe în Sinele Mistic: n-are chip şi n-are nume (nu se reprezintă decât pe sine întru sine).
Primul lucru pe care i-l oferă Demiurgos lui Hyperion, pentru a avea Revelaţia Adevărului (dar şi a propriei sale orbiri) va fi înţelepciune-întemeiere, “cuvântul meu dentâi” (răzbaterea, smerită, dar neînduplecată, prin vălul Iluziei, care la el, la Hyperion, este Vălul Durerii-Oboseală Fiinţială, Acceptare a Absurdităţii ca Absurditate, iar nu ca treaptă iniţiatică). Doar aşa se va situa în propria temelie – adică întru Sinele-Demiurgos.
*

Categorii:literature Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: