Arhiva

Archive for 30 iulie 2009

POETUL IOAN EVU SI CONSTANTIN STANCU LA SALONUL CĂRŢII


000108

Categorii:Uncategorized

IOAN EVU ŞI POEZIA SA


ÎNSOŢITORUL UMBREI, DUPĂ IOAN EVU

Volumul „ Însoţitorul umbrei „ de Ioan Evu ne pune în faţă modul de cădere a poetului în poet. Editura „ AXA „ Botoşani, 2003, consilier editorial Gellu Dorian, ne propune, bazându-se pe tristeţea poetului, o antologie , în fapt, din scrierile lui Ioan, scrieri trecute prin focul anilor 80 – 90, cu bătaie până în anul 2003. Citarea titlurilor de volum trecute şi prezente: „ Fereastra de apă „, Fără armură „, Somnul în munte „, Poet de bună voie „, „ Cetatea Moartă „ , ne prezintă motivele fundamentale ale temelor care l-au ars pe poet până la cuvânt într-un timp care se vrea viaţa sa. Evu este un poet sincer, dincolo de stil, de clasificări – poet optzecist ? – de erori şi tristeţi, el nu se joacă de-a scrisul. A scris cu viaţa sa, aproape până sânge, până la arderea completă ! Cred că doar imagine nisipului acoperit de zăpezile dintâi este marcantă pentru el ca scriitor. A fost răpus de marile teme, poate i-a lipsit rezistenţa de maratonist, dar a câştigat rezistenţa zăpezilor în decembrie, a câştigat rezistenţa albului pe trecerea de pietoni.
Volumul se completează cu ultimele poeme, de revoltă şi acid, de culoare şi de neant aparent unde locuieşte Hamlet de Bizanţ.
Diferenţele de tensiune dintre poemele de la început şi cele de la sfârşit sunt enorme. De la puritate la neant calea este dură, este aceea a căderi poetului în poet, cu durere şi revoltă, cu dragoste şi eşec, cu rugăciune şi blestem, cu lacrimi şi ninsori. Personal îl prefer pe Ioan Evu cel îndrăgostit, de la început, cu romantismul său molipsitor, cu poeme de excepţie, acceptând influenţa marilor poeţi ai lumii cu nonşalanţă, cu bucurie şi optimism. Talentul său de a cânta lumile pierdute şi pe cele regăsite, talentul său de a transforma ideea în cântec este un semn de biruinţă. Atunci când devine evident real şi căzut în clipă, Ioan Evu începe să explice şi cântecul piere ca o zăpadă ninsă peste zgura fierbinte.
„ Dă-mi pasărea căzută în oraş/ ca-ntr-un coşmar de parcă se repetă/ căci azi am auzit un cântec laş / un tril vândut pe-o gureşă trompetă „ Poetul tânjeşte după trilul unei paseri, a unei paseri care poate învinge oraşul cu cântecul ei, îl poate purifica, e trilul poetului pasăre, menit să se înalţe peste oraşul în care straja doarme…
Scriitorul simte cu toată fiinţa responsabilitatea creaţiei, a talentului, este conştient că nu totul este întâmplător, declaraţia sa de dragoste pentru poezie este una intimă, asemenea unei femei iubite, este „dansul sub spânzurătoare „ cu poezia, „când pasăre şi piatră vorbesc aceeaşi limbă străveche „. Intimitatea dintre poet şi poezie sub steaua dragostei demonstrează cedarea fiinţei umane în faţa frumosului ca gest de credinţă şi purificare prin scris, nod şi semn de încercare pentru orice conştiinţă ….
Ioan Evu a lăsat câteva poeme memorabile pentru literatura română, iar faptul că locuieşte în Hunedoara nu poate fi considerat un handicap, ci un argument pentru valoarea unei opere care are rezistenţă la ruina memoriei. Critica ar trebui să dea o mai mare atenţie poeziei în sine nu domiciliului din cartea de identitate electronică a poetului, un număr şi el, smerit, în poporul său care, adesea, în istorie a tânjit după valorile eterne ale limbii române, prin vremuri de încercare. Racordarea la mişcarea universală de globalizare nu trebuie să ne ducă în eroare, vom avea nevoie totdeauna de ţipătul unui suflet în deşert….
Oricum Ioan Evu este poet de bună voie cum singur declară, crede în destinul său cu putere şi îşi asumă riscurile de rigoare, cu preţul vieţii personale…
„ Dar cine – am fost cu –adevărat/ în lumea totuşi nelumească / între lumină şi păcat / doar vântul ştii-va să şoptească. / „ ( Doar Plopii – La Eminescu )
Ultima parte a volumului, marcată de poemele de pe urmă, încearcă să descifreze taina apocaliptică a vremurilor ultime, vremuri în care poetul este însoţit de omul Evu Ioan, cu tristeţe, cu regret, cu responsabilitate : „ Buzele mi-au ars mistuite / de arşiţa unei iubiri inexistente / ura trădarea şi pizma/ mi-au otrăvit cuvintele toate / „
Deşertăciunea ultimelor poeme descoperă deşertăciunea lumii – nelume, este aici o cădere din rai pentru Ioan Evu, este durerea poetului pentru ratarea ţintei de către semeni, este ruptura de erorile de pe urmă, dar şi revolta împotriva imposturii, a păcatului, a lipsei de orizont pentru oamenii, pentru românii care trăiesc din înlocuitori pentru suflet, pentru lacrimă, pentru poezie, este aici un avertisment pentru cei care nu realizează cădere în ruină a continentului …
„ Puneţi taxă pe izvoare/ pe zăpezi pe cer pe tril/ dijmuiţi cât se mai poate / traiul omului umil / „
Nu ştiu de ce poeţii ar trebui încadraţi pe generaţii, este o singură generaţie de poeţi, aceea care scriu o poezie – poezie, dincolo de asta clasificările nu mai au sens, pentru că, aşa cum declară poetul , cititorul acceptă starea aceasta :
„ M-aş tot sui şi m-aş pierde/ lume fardată cu monezi / pe –un fulg m-aş vinde într-o piaţă/ la traficanţii de zăpezi / / Dar astea nu-s ninsori iubito/ sunt lebede murind încet / bat clopote la Clopotiva / trase în taină de – un poet. / „

Categorii:Uncategorized

VALEA PROSCRIŞILOR – UN ROMAN DE RUDI IGNA


VALEA PROSCRISILOR DUPĂ RADU IGNA

Pentru Radu Igna fiecare roman pe care îl scrie este o clipă de viaţă, smulsă din epocă, o viaţă care îşi caută sensurile. Romanul „ Valea Proscrişilor „ , Editura „ Călăuza v.b. „ , 2004, consilier editorial Valeriu Bârgău abordează starea de viaţă a învăţătorului aflat pe margine de timp, căutând o cale de ieşire din Valea Proscrişilor, acolo unde l-a aruncat viaţa oarbă.
Învăţătorul este prea important pentru o comunitate pentru a fi uitat, pentru a fi îndepărtat din treburile obştii. Privind din interiorul acestei profesii scriitorul ne propune o etapă din viaţa unui profesor, în plină epoca socialistă, când este repartizat într-o localitate de munte, uitată de oficialităţii, o localitate mică, dar unde se petrec drame imense. Viitorul copiilor depinde de profesor, dar puţini înţeleg aceasta. Profesorii de la şcoala din Valea lui Vlad, se luptă pentru orgolii mărunte, inspectoratul de specialitate este preocupat de propagandă, Koty Neni – bucătăreasa este preocupată de universul ei închis de la bucătărie, dar important pentru toţi, administratorul şcolii nu vede dincolo de Valea Proscrişilor, preotul satului îşi vede de slujba lui eternă, toţi au marile mici probleme de rezolvat, doar profesorul Gorun, om de modă veche, bazându-se pe principii sănătoase vede dincolo de slujbă o stare de apostolat pentru comunitate. Personajul principal Cristian Ştefănescu pare a-i urma la conducerea şcolii, este bine instruit, dar în formare, abia pricepe sensul în care se mişcă lucrurile în Valea Proscrişilor, pentru că este un puls specific în acest loc. Peste toate planează imaginea epocii, cu ciripitori la Inspectorat, cu dosare făcute pentru a şantaja, nu pentru a zidi oameni, cu inspectori activişti, cu multă superficialitate şi formalism, cu pericolul permanent a schimbării pe criterii politice, cu tensiunea schimbărilor specifice epocii socialiste. Omul nu prea contează, intelectualul nu are valoarea lui de intelectual, ci este doar funcţionarul de la şcoală. Gorun vede altfel, tânărul Cristian vrea altfel, dar toţi se împiedică de ceva, lume refuză schimbarea, lumea s-a rupt de lumea veche, dar rămâne încremenită în vechia stare a satului afectat de pământ, lucrul la câmp, beţivul necesar din peisaj, intelectualul rasat pierdut în peisaj, urmărit ca fost anticomunist, cu sabia deasupra capului, cu suferinţa sa inutilă şi provocată, cu refuzul valorilor.
De remarcat modul în care tânărul profesor învaţă de la viaţă, direct pe viu, cum se formează în această vale uitată de lume, cum primeşte putere. Contactul cu elevii simpli de la ţară, care sunt marcaţi de munca lor, de credinţa lor, de pământ, vite, timp, este semnificativ.
Profesorul Stefănescu meditează : „ Acest Vasile P. Munteanu mi-a îmbogăţit cunoştinţele de psihologie şcolară punându-mi răbdarea la încercare. Mi-a fost un adevărat maestru. Elevul fără caiete, creion, vreo unealtă de scris, nimic ! În schimb are un pumn agresiv şi o gură spartă. I-am cumpărat creioane, stilou, cerneală, un pix şi trei caiete. A doua zi a venit fără ele. Le-a pierdut. M-am repezit la el şi, apucându-l de gulerul cabatului de şubă, l-a scuturat cu violenţă ca pe un pom. „ …
Elevul acesta îi dă o lecţie de viaţă profesorului Cristian, el trebuie să aibă grijă de familie pentru că tatăl îi este bolnav. Între teorie şi practică profesorul învaţă mare lecţie a vieţii de fiecare zi.
În paralel Cristian tinde să devină bărbat, cunoaşte câteva femei, medicul din Valea Proscrişilor o femeie mai în vârstă decât el, dar liberă, pendulând între suflet şi interes, abordând dragostea de lume ca pe un exerciţiu necesar, apoi femeia locului, Cumbrie, cu viaţa ei sănătoasă, cu dragostea esenţială urcând din pământ ca o plantă, trecând dincolo de cultură şi vreme, îi marchează existenţa şi-l schimbă, într-o lume care îşi caută sensurile.
S-ar părea că tânărul profesor, bine educat, în plină formare, va fi noul director al şcolii, toate converg pentru a-i urma bătrânului Goron, pierdut în bătrâneţe şi în moarte. Secvenţa morţii bătrânului învăţător Goron, este marcantă pentru toţi, el moare la datorie, precum acei caii bătrâni în războaie. Dispariţia lui Valea Proscrişilor este un eveniment din punctul de vedere al memoriei locului, a pământului, dar omul nu poate înţelege lucrările venite de Sus, de la Dumnezeu.
Până la urmă urmaşul Cristian nu ajunge director. De ce ? Răspunsul este chiar în noi, este etern, suferinţa are aceeaşi faţă în orice epocă, chiar dacă în aparenţă este altfel.
Romanul trebuie citit, este un roman clasic al suferinţei umane şi a formării umane, romanul depăşeşte epoca, trece dincolo de mode.
Deşi cititorul nu a întâlni mare aventuri şi nici scene de dragoste care să şocheze, va descoperi însă modul cum omul se poate forma în această lume şi cum există o ieşire din Valea Proscrişilor, după cum există o ieşire din comunism, din tăcere. Pentru tânărul cititor poate tema sau subiectul cărţii nu par interesante, dar dincolo de mode şi stiluri rămâne viaţa, aşa cum este ea, o viaţă în plină viaţă.
După ce am citit acest roman, am înţeles mult mai bine pe omul Radu Igna şi ce important este să ne înţelegem acum la sfârşit de vremuri. Istoria literară ar trebui să dea o mai mare atenţie scriitorilor cu adevărat importanţi din România, pentru că, oricum, este deja târziu în literatura română şi încă nu vine valul adevărat de scriitori, care să schimbe epoca….
Romanul începe şi se sfârşeşte simbolic cu imagine beţivului din sat, o imagine care subliniază căderea omului în cele de jos, în subcultură, dureros pentru un intelectual adevărat…. „ În acel moment răsună în liniştea de piatră un cunoscut strigăt de om turmentat şi Tirea se ivi aproape de punte, venea strigându-şi tirada …”
Beţivul care strigă peste Valea Proscrişilor … şi câinele profesorului, bucuros în simplitatea vieţii acolo aproape de natură, şocat de plecarea la oraş …

Categorii:Uncategorized

DUMITRU HURUBA IN BIBLIOTECĂ


000010

Categorii:Uncategorized

DUMITRU HURUBA ŞI CRONICILE SALE


CRONICA LUI MITICĂ

Viaţa noastră de fiecare zi pare, pentru mulţi, lipsită de orizont real şi atunci apelăm la orizontul ireal pus la dispoziţie, pe o tavă a Salomeii, de televiziunea privată sau de stat, de televiziunea de tranziţie sau de ocazie.
Dumitru Hurubă, în scrierea sa „ CRONICI TV DIN VREMEA ZĂPĂCIŢILOR DE TRANZIŢIE”, EDITURA Călăuza v.b., 2004, ne oferă un scurt voiaj în istoria timpului pierdut, un voiaj de plăcere, tranzitoriu, prin erorile noastre zilnice. Privitul la televizor este un sport naţional, ştirile zilnice cu drogul lor, personaje de împrumut, evenimente de manipulare necesară, cronici de ruină, întâmplări programate, limbajul de lemn de gofer, lacrimi pentru fotbalist, zâmbet pentru antrenor, buricul prezentatoarei, canicula zăpăciţilor, ministru şi Prim – ministru, mustaţă pentru viol, regi de împrumut, , cupluri care zguduie lumea, un pisic vedetă…
Programul realizat de televiziuni, timpul nostru pierdut zadarnic, acolo, în faţa „ sticlei „, într-o lume ireală, ne arată costul vieţii noastre.
Citind această carte, scrisă cu mult talent de Dumitru Hurubă, primim o stare de bună dispoziţie, râdem şi râdem bine de zăpăciţii rătăciţi în tranziţie, realizând că aceste personaje suntem chiar noi, cei de toate zilele, minus eternitatea noastră posibilă pierdută…
Scriere pentru zâmbet, trompetă şi tristeţea cu coarde, nu putem să nu remarcăm puterea ei de a ne face mai buni. Umorul de calitate, un lucru atât de rar printre zăpăciţi şi posturi de televiziune, este personajul central al cărţii. Tranziţia este doar un moft, un pretext de a ne justifica superficialitate, viclenia şi ticăloşia… Eroii sunt oamenii de fiecare zi oferiţi de televiziune, chiar dacă tranzitoriu ei sunt parlamentari, miniştri, vedete din prefabricate de carton, sportivi… Când privim la ei pare că absorbim informaţie, când citim despre noi în această carte de cronici tv. regretăm că suntem aşa de efemeri în tranziţia noastră pe pământ.
Puţini scriitori s-ar fi apucat de scris pe această temă care pare fragilă, dar Hurubă a scris într-un stil hurubist – ca să-l parafrazez, nu piţurchist … Stilul său are la bază logica valorilor sănătoase creştine aplicată la logica de fiecare zi, tranzitorie în acest veac, iar rezultatul este un zâmbet sănătos, un umor care tratează de indiferenţă, care vindecă bolile noastre spirituale, într-o ţară creştină, de altfel preconizat …
Pornind de la un detaliu de emisiune, hurubistul de profesie, zis Mitică pe numele său smerit de scriitor, creează câte o capodoperă tip aspirină pe varză şi curcan, care merită citită prin tratament spiritual naturist …
„ Cade prima zăpadă şi primii cerşetori îngheţaţi de frig. Fulgii mari valsează graţios în ritmul unei muzici transmisă de Divinitate pe o frecvenţă PRO, aprobată şi ştiută doar ce CNA.”
… sau : „ A, era să uit ceva care nu interesează: firma „ Foarfeca „ S.R.L. e în faliment, deoarece, din cauza secetei, s-a redus alarmant frunza de tăiat la câini .”
Consider că ce mai bună scriere din cartea aceasta este schiţa despre emisiunea de informaţii zilnice obşteşti de la o televiziune care rămâne secretă pentru moment, despre salvarea unui biet pisic urcat tranzitoriu într-un copac din micul Paris şi care a putut fi salvat până la urmă, conform reporterilor de la faţa locului şi celor din studioul micilor nebunii zilnice, de către un soldat care şi-a dat viaţa pentru onoare, patrie şi pisic…
De ce ? Iată secretul unei emisiuni : „ În orice caz a fost ştirea cea mai de senzaţie, care a ţinut populaţia ţării cu respiraţia tăiată câteva minute fiind singura ştire fără morţi, violenţă, prostituate, droguri, corupţi, violuri şi Radu Coşarcă .” În concluzie- Oskar pentru pisic, reporter şi mustaţă.
Care este adevărul despre aceste cronici ?
„ – Mă, astea nu-s visuri, ci vedenii de om care nu şi-a rezolvat problema doagelor la timp. Du-te acasă şi două săptămâni nu te mai uita la telejurnale; bea ceai de cucută şi fă plimbări în loc cu verdeaţă …”
Care este logica scrierii ?
„ Pactul cu Dumnezeu „
Această carte trebuie citită. Fiecare cronică a fost publicată şi în revista „ România literară „, iar redacţia revistei a înţeles la timp importanţa unui astfel mod de a scrie cu umor despre tranziţia noastră spre eternitate…
Când ne vom trezi din această beţie a ideologiei pure de tranziţie şi vom reveni pe pământul curat al României vom putea constata :
„ – Ai văzut, bade, ce putere are o ordonanţă ? mă întreabă Haralampy. Şi tu te mirai că încalcă legi votate de Parlament .. Aia-i fix – pix !

Nota: Halampy este un personaj real imaginat de scriitor ca să ne dea posibilitate de a ne închipuim vedete de televiziune într-o carte scrisă de Dumitru Hurubă. El, Halampy, cântă la tiriplic, adică instrument de suflat în drâmbă sub formă de polonic. ( etum.nec.)
De reţinut că putem fi mai optimişti după această lectură … necesară de tranziţie.

Categorii:Uncategorized

DENSUŞ – BISERICA PRIMĂ


DENSUS II

Categorii:Uncategorized

GUTUILE CARE LUMINEAZĂ ZIUA


CÂND GUTUILE DORM

În cartea sa „ SOMNUL DIN NOAPTEA DE MARŢI „ lansată în lume de Editura „ AMURG SENTIMENTAL „ – Bucureşti, 2006, autorul Miron Ţic îşi prezintă cu sinceritate locul său de rai, un rai personal între vis, realitate, reamintirea timpului căzut şi gând la marginea tainei.
Scriitorul îşi pune inima pe pământul pe care îl iubeşte, ascultă cu fiinţa miracolele simple din România, acolo unde ele mai sunt posibile.
Ceea ce aude cu inima înţelege cu dragostea sa de român şi cu logica eternităţii.
Citind povestirile scurte din carte ai impresia că lumea este mai frumoasă şi noi nu o ştim, că există o pace adâncă pe un deal, la o margine de apă, lângă o fântână, mergând pe un drum simplu de ţară, stând de vorbă cu oamenii, cu iarba, cu cerul şi cu ecoul vremii pe cer, privind la o cumpănă la margine de lume.
Miron Ţic şi-a ales ca moto un citat din Nicolae Iorga, un citat scurt, adevărat, pătrunzător, un citat care l-a mobilizat pe poetul din umbra românului trecător, dar universal, să scrie aceste povestiri.
Deşi scrierile par a nu se lega între ele, au totuşi un fir comun, un fir de aur care le leagă şi le fac un întreg: dorul după un loc intim, apropiat de fiinţa omului, unic prin simplitatea măreţiei. Cred că aceste povestiri au o mare deschidere spre un patriotism bine temperat, dar de esenţă nobilă, au ceva care fac din cuvintele scrise un fel de laudă adusă cerului şi anotimpului în care mor zeii şi se nasc veştile bune.
Întâmplările sunt scurte dar care cuprind în ele o viaţă, se petrec la ţară, acolo unde iarba miroase a veşnicie, este viaţa simplă a unchiului Gheorghe, a mătuşii Sânziana, a omului trăitor naiv precum Miron zis Skoda şi Carolina, consoarta lui, despre iubirea unui morar, despre o pictoriţă şi ochii ei, despre dragoste, despre clipe care nu se pot uita, despre o casă amplasată sub un deal, despre un călător în noaptea patriei, despre dealul fără capăt, despre somnul gutuilor.
Cartea merită citită pentru a ne recupera copilăria, dragoste primă, căutarea cetăţii eterne. Autorul a trebuit să scrie această carte, somnul din noaptea de marţi e de fapt starea de graţie care te cheamă la marginea cuvântului nescris pe care îl porţi cu tine până la margine de miracol, atracţia spre lumea din visul trăit zilnic, ascuns în fiinţa veşnică din trupul acesta muritor.
E o povestire reper în carte: „ URLETUL LA CUMPĂNĂ „ despre o cumpănă de fântână care leagă cerul de pământ, vremurile între ele, destinele oamenilor, o cumpănă ce pare a atinge limitele nelimitate ale aerului aurit de la ţară, un semn al eternităţii pe acest pământ, o cumpănă ce indică centrul lumii, de care se leagă viaţa unui om, e ca o fiinţă cumpăna, ca un fel de înger veghetor, în satul în care fiecare din noi ne căutăm patria, până în ziua care un fulger rupe lumile şi fărâmă cumpăna de parcă ar astupa un izvor, sau s-ar prăpădi o fiinţă, e o povestire deschisă, poem şi liturghie, rugăciune în dimineaţa de duminică la ora când a înviat Isus, o povestire unică în felul ei, simbol al României care ne-o dorim, a patriei din cer, de fapt.
„ – Aceasta-i cumpăna, ca atâtea altele. Eu am fost meşter de aceste măreţii. Le-am aşezat să stea sub focurile vii ale cerului. Şi de primăvară şi de iarnă. „ o frază scurtă de tată ca o sentinţă pentru fii patriei.

Dar fiecare povestire are în spatele ei una reală, scriitorul caută să nu piardă nimic din harul care a curs pe destine, pune şi tuşa eternităţii pe sensurile din totdeauna ale vieţii la ţară indiferent de anotimp şi de epocă. Ceea ce este remarcabil în povestiri e faptul că puterea socială a unor oameni, a unor politicieni nici nu apare, nu este posibilă, chiar, totul este curat şi-n moartea unora ca un fel de sigiliu pus de Dumnezeu pe tainele posibile dintr-un sat. E aproape eliberator să simţi că nu există presiunea puterii fără de putere, exercitată din motive de cădere, e doar presiunea locului sfânt şi a tăcerii sfinte …
Cartea începe cu un cuvânt de deschidere semnat de Nicolae Rotaru, ca semn de preţuire pentru autor şi pentru astfel de scriere: „ Exerciţiile de delicateţe şi suavitate rurală ale lui Miron Ţic merită atenţia şi admiraţia noastră. Sunt dovadă maturizării artistice a unui trudnic grădinar de cuvinte. „

„ Când gutuile dorm, lumea îşi ţine pleoapele deschise ! „ – o frază din povestirea „ Somnul gutuilor „- cuvinte care atrag cerul mai aproape de noi.

Categorii:Uncategorized

VICTOR STEROM SI ZICEREA SA


PIATRA CA PERSONAJ AL ISTORIEI

Vine vremea în care scriitorul trage linia, o simplă linie, nevăzută, parabolă a vieţii şi constată că au trecut 30 de ani de la debutul editorial, că deja au intrat în cetate 30 de cărţi semnate cu frigul din umbra sa, că faci parte din tribul serios al scriitorilor, că ai fost atins de bucuria premiilor, au fost ocazii memorabile pe care Victor Sterom le-a pus sub semnul poemului în volumul „ SAXUME „ apărut la Editura „ Cartfil Tor „, Bucureşti – 2004.
În volumul acesta scriitorul a ales o formă fixă în care şi-a turnat aurul poemului, versurile de început sunt chiar titlul de poem, de fapt poemul şi numele său fac corp comun, s-au topit toate sub semnul unei spiritualităţi de maturitate.
Experienţele zilnice, marile şi micile idei care macină carnea poetului, tristeţile lungi ale vieţii, dar şi lumina discretă a speranţei, dragostea care ne bântuie ca vântul uşor al dimineţii, nu se vede, dar ne mişcă inima, toate sunt puse aproape definitiv în cuvinte de poet.
Se simte maturitatea poetului, tăria scrisului său şi salvarea care vine cu fiecare poem, volumul lasă semne prin cetate şi-n care regăseşti sensurile de pe urmă a lumii şi a omului marcat de îngerul discret al cerului.
Sunt poeme care au ceva de granit şi se fac de cristal sub ochii cititorului:
„ poemul şi-a adunat clipele sub el / cum păianjenul puterile – / s-a înmulţit sub formă de cruce/ l-am auzit cum se năştea / ca orizontul din mare / ca întunericul din amurg / să descrie tăcerea care mă doare / „
Trecerea timpului şi timpul care rămâne în ochiul poetului şi coboară în inimă, piatra ca personaj în istoria lumii, clopotul, vântul zilei, lumina simplă şi necesară a dimineţii, mecanismele trupului în căderea spre cer, umbra ca fiinţă trăind secret în carnea poemului sunt motive de rugăciune pe care Victor Sterom o pune în vers, dincolo de durere.
„ Stau în fotoliu şi aud / cum îmi ruginesc gândurile „ – prindere umbrei în palmă, plimbarea prin ruina unui imperiu, holograma nopţii, chiar moartea ca motiv de cercetare a trupului:
„ moartea iese în stradă / cum umbra şarpelui la amiază – // murmurându-mi numele / iar viaţa sare prin grădină / ca vrabie / după boaba de nisip / cugetătoare … / „
Ultima concluzie a poetului, la vreme aniversară, este că timpul se scurge printre degete …în timp ce merge spre cer, înainte de a se stinge steaua, acesta este poetul – „ un crin plin de mister. „
Victor Sterom a dat măsură poemelor prin acest volum, iar formele stricte nu alterează esenţa ce rămâne vie, strălucitoare, el agreează aceste forme, se mişcă printre ele pentru a ajunge pe treptele catedralei spre dimineaţă.
„ Clopot împresurat de taine / cuvinte prelinse în blestem // când ating cerul/ cu aerul gurii mele / când spun spaţiului mut / că trec de mine în sus / că nici nu sunt / „ – poemul dă măsura tainei care marchează limitele poeziei. E poemul unui mare poet, poemul care s-a scurs printre degete, precum timpul …
Efortul spiritual al poetului este unul al biruinţei, cu plumbul la glezne ajunge în ceruri …
La Victor Sterom apare tema cerului ca mod de a atinge desăvârşirea, în lume totul pare limitat de durere, până şi cuvintele sunt mai grele ca piatra, volumul e o lacrimă târzie a unui poet care ŞTIE să spargă gheaţa de deasupra lacului, pe acest drum fără sfârşit …

Categorii:Uncategorized

REVISTA VATRA VECHE


Vatra veche 7 BT

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: