Arhiva

Archive for 29 iulie 2009

DESPRE LIBERTATEA DE EXPRIMARE IN VIZIUNEA CEDO


Libertatea de exprimare
I. GENERALITATI

1. Importanta. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice si una din conditiile primordiale ale progresului sau si a dezvoltarii fiecarei persoane (Lingens c. Austriei). Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea se aplica nu numai „informatiilor” sau „ideilor” primite in mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci si celor care lovesc, socheaza sau nelinistesc o persoana sau o parte a populatiei, in baza pluralismului, tolerantei si spiritului de deschidere fara de care o societate democratica nu poate exista (Handyside c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Vogt c. Germaniei). Asa cum precizeaza articolul 10, exercitarea acestei libertati este supusa unor formalitati, conditii, restrictii si sanctiuni care trebuie totusi sa fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind sa fie stabilita in mod convingator (Observer si Guardian c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Janowski c. Poloniei; Nielsen si Johnsen c. Norvegiei).

2. Titulari. Conform jurisprudentei Curtii, nici statutul juridic de societate pe actiuni, nici caracterul comercial al activitatilor sale si nici macar natura insasi a libertatii de exprimare nu ar putea-o priva pe reclamanta (n.n. – o societate comerciala) de beneficiul articolului 10. Acesta din urma este aplicabil pentru „orice persoana”, fizica sau juridica (Autronic c. Elvetiei), si nu distinge dupa natura, lucrativa sau nu, a scopului vizat (Casado Coca c. iei). Curtea subliniaza faptul ca editorii, indiferent daca se asociaza sau nu continutului lucrarilor pe care le publica, participa la exercitarea libertatii de exprimare furnizand un suport autorilor (Sürek c. Turciei (nr. 1); C.S.Y. c. Turciei). Intr-o cauza, Curtea nu a fost de acord cu argumentul reclamantului care considera ca ar fi trebuit sa fie exonerat de raspunderea penala pentru un articol publicat in ziarul al carui proprietar era. Curtea a considerat ca, in calitatea sa de proprietar al ziarului, lui ii reveneau aceleasi datorii si responsabilitati ca si redactorilor si ziaristilor (Halis Dogan c. Turciei).

3. Obiectul protectiei

a) Include ideile care socheaza sau nelinistesc. Curtea reaminteste ca („) libertatea de exprimare priveste nu numai „informatiile” sau „ideile” primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci si pe cele care lovesc, socheaza sau nelinistesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei).

i) Violenta. Desigur, nu exista nici o indoiala ca, asemenea oricarei expresii indreptata impotriva valorilor ce constituie fundamentul Conventiei, expresiile ce vizeaza propagarea, justificarea sau incitarea la ura bazata pe intoleranta, inclusiv intoleranta religioasa, nu beneficiaza de protectia articolului 10 al Conventiei. Totusi, din punctul de vedere al Curtii, simplul fapt de a apara charia, fara a face apel la violenta pentru a o instaura, nu ar putea trece drept un „discurs de ura” (Muslum Gunduz c. Turciei). In situatia in care expresiile litigioase incita la folosirea violentei cu privire la o persoana, a unui reprezentant al statului sau a unei parti a populatiei, autoritatile nationale se bucura de o marja de apreciere mai larga in examinarea necesitatii unei ingerinte in exercitiul libertatii de exprimare (Ceylan c. Turciei).

ii) Informatii neadevarate. Articolul 10, in sine, nu interzice discutarea sau diseminarea informatiei primite chiar daca exista suspiciuni puternice ca aceasta informatie nu ar fi adevarata. O alta solutie ar priva o persoana de dreptul de a-si exprima opiniile si parerile despre afirmatii facute in mass-media si ar constitui o restrangere nerezonabila a libertatii de exprimare (Salov c. Ucrainei).

c) Include si mijloacele de transmisiune si de difuzare a informatiei. Articolul 10 priveste nu numai continutul informatiilor ci de asemenea si mijloacele de transmisiune sau de captare a acestora, deoarece orice restrictie adusa acestora atinge dreptul de a primi si comunica informatii (Autronic c. Elvetiei). Dincolo de substanta ideilor si informatiilor exprimate, articolul 10 protejeaza si modul lor de difuzare (Oberschilck c. Austriei) sau forma de exprimare (Nikula c. Finlandei).

Intr-o cauza Curtea a considerat ca trebuie avut in vedere „(…) rolul esential al publicatiilor – in cauza respectiva o publicatie lunara – ce vizeaza un subiect de actualitate intr-o democratie. Daca orice publicatie nu trebuie sa treaca peste limitele impuse, mai ales, de protectia intereselor vitale ale statului, cum ar fi securitatea nationala sau integritatea teritoriala, contra amenintarii terorismului, sau in vederea apararii ordinii sau a prevenirii infractiunilor, ii revine totusi de a comunica informatii sau idei asupra unor chestiuni politice, inclusiv asupra celor ce divizeaza opinia. Functiei sale ce consta in a difuza informatii i se adauga dreptul publicului de a primi aceste informatii. Libertatea de a primi informatii sau idei furnizeaza opiniei publice unul din cele mai bune mijloace pentru a cunoaste si a judeca ideile si atitudinile conducatorilor (Hocaogullari c. Turciei).

d) Acte preparatorii – ancheta si activitatea de cautare de informatii. Intr-o cauza Curtea a aratat ca ” („) subliniaza ca cererea de fata nu priveste interzicerea publicarii unei publicatii sau o condamnare in urma unei astfel de publicari ci un act preparator al acesteia, adica activitatea de cercetare si de ancheta a unui ziarist. In acest sens, trebuie reamintit ca nu numai ca restrangerile aduse libertatii presei intra in campul de control al Curtii, dar ele prezinta chiar mari pericole si, in consecinta, impun, din partea Curtii, un examen dintre cele mai scrupuloase. („) Condamnarea ziaristului [Reclamantul fusese condamnat pentru instigare la incalcarea secretului de serviciu deoarece intrebase, prin telefon, pe secretar parchetului cantonului Zurich daca persoanele banuite de a fi participat la o talharie spectaculoasa si foarte mediatizata a unei filiale a postei din Zurich, cu cateva zile mai inainte, aveau sau nu antecedente penale. Reclamantul nu a facut insa publice informatiile astfel aflate.] a constituit un soi de cenzura ce a tins sa-l descurajeze sa realizeze activitati de ancheta jurnalistica, inerenta profesiei sale, in vederea pregatirii si argumentarii unui articol privind un subiect de actualitate. Sanctionand astfel un comportament intervenit intr-un stadiu prealabil publicarii, o asemenea condamnare risca sa descurajeze jurnalistii sa contribuie la discutarea publica a chestiunilor care intereseaza viata colectivitatii. Prin acest fapt ea este de natura sa impiedice presa in indeplinirea sarcinii sale de informare si de control.” (Dammann c. Elvetiei).

4. Domeniu

a) Artistic. Curtea reaminteste ca articolul 10 include libertatea de exprimare artistica – mai ales in libertatea de a primi si de a comunica informatii si idei „, aceasta permitand participarea la schimbul public de informatii si idei culturale, politice si sociale de orice gen (Müller si altii c. Elvetiei). Aceia care creeaza, interpreteaza, difuzeaza sau expun o opera de arta contribuie la schimbul de idei si opinii indispensabil intr-o societate democratica. De aici rezulta obligatia pentru stat de a nu incalca in mod nejustificat libertatea lor de exprimare (Karatas c. Turciei; Vereinigung Bildender Kunstler c. Austriei).

b) Comercial. Articolul 10 nu este aplicabil numai anumitor tipuri de informatii, idei sau moduri de exprimare – mai ales celor de natura politica; el include de asemenea libertatea de exprimare artistica ori informatii cu caracter comercial (Markt Intern Verlag GmbH si Klaus Beermann c. Austriei) sau chiar muzica usoara si mesaje publicitare difuzate prin cablu (Casado Coca c. Spaniei).

c) Politic. Curtea reaminteste ca articolul 10 par. 2 al Conventiei nu permite restrangeri ale libertatii de exprimare in cazul discursului politic sau al celui care priveste chestiuni de interes general (Wingrove c. Regatului Unit; Thorgeir Thorgeirson c. Islandei).

d) Religios. Curtea reaminteste ca libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice. Asa cum este expres prevazut in alineatul 2 al articolului 10, exercitiul acestei libertati comporta obligatii si responsabilitati. Printre acestea, in contextul credintelor religioase, exista obligatia generala de a asigura celor care le profeseaza exercitarea linistita a dreptului garantat de articolul 9, inclusiv obligatia de a evita pe cat posibil expresiile care, in legatura cu obiectul de veneratie, sunt, in mod gratuit, ofensatoare si profanatoare pentru alte persoane (Otto-Preminger-Institut c. Austriei; Murphy c. Irlandei). Pluralismul, toleranta si spiritul de deschidere caracterizeaza o societate democratica. Aceia care aleg sa-si exercite libertatea de a-si manifesta religia, indiferent daca apartin unei majoritati sau unei minoritati religioase, nu pot, in mod rezonabil, sa se astepte ca o vor putea face la adapost de orice critica. Ei trebuie sa tolereze si sa accepte respingerea de alte persoane a credintelor lor religioase si chiar propagarea de catre terti a unor doctrine ostile credintei lor (Aydin Tatlav c. Turciei) [Intr-o cauza, Curtea a constatat ca era vorba nu despre „afirmatii care lovesc sau socheaza, sau de o opinie „provocatoare”, ci de un atac injurios la adresa persoanei Profetului Islamului. In ciuda existentei unei anume tolerante in cadrul societatii turce, care este profund atasata principiului laicitatii, atunci cand este vorba de criticarea dogmelor religioase, credinciosii pot in mod legitim sa se simta atacati, in mod nejustificat si ofensant de urmatoarele pasaje: „(„) anumite pilde au fost de altfel inspirate de un elan de exaltare, in bratele lui Ayse („). Mesagerul lui Dumnezeu intrerupea postul pentru un raport sexual, dupa cina si inainte de rugaciune. Mohammed nu interzicea raporturile sexuale cu o persoana moarta sau cu un animal viu.” Curtea a considerat ca masura litigioasa urmarea sa furnizeze o protectie contra atacurilor ofensatoare privind idei sacre pentru musulmani.” (I.A. c. Turciei)].

e) Violenta. In situatia in care expresiile litigioase incita la folosirea violentei cu privire la o persoana, a unui reprezentant al statului sau a unei parti a populatiei, autoritatile nationale se bucura de o marja de apreciere mai larga in examinarea necesitatii unei ingerinte in exercitiul libertatii de exprimare (Ceylan c. Turciei). Intr-o cauza Curtea a retinut ca desi unele pasaje dintr-un articol, foarte dure, schitau un tablou dintre cele mai negative ale statului turc, dand astfel materialului o conotatie ostila, totusi, ele nu incita totusi la folosirea violentei, la rezistenta armata sau revolta si nu este vorba despre un discurs de ura, ceea ce din punctul de vedere al Curtii este un element esential ce trebuie avut in vedere (Cetin c. Turciei).

5. Continut

a) Libertatea de a primi informatii. Curtea reaminteste ca libertatea de primi informatii, mentionata la paragraful 2 al articolului 10 al Conventiei, „interzice, in esenta, unui guvern sa impiedice o persoana sa primeasca informatii pe care alte persoane doresc sau pot consimti sa i le furnizeze” (Leander c. Suediei; Gaskin c. Regatului Unit). Libertatea respectiva nu ar putea fi inteleasa ca impunand unui stat obligatii pozitive de colectare si difuzare a informatiilor (Guerra si altii c. Italiei). In plus, articolul 10 al Conventiei, in sine, nu interzice discutarea sau diseminarea informatiei primite chiar daca exista banuieli puternice ca acea informatie ar putea sa nu fie adevarata. O alta solutie ar insemna privarea unor persoane de dreptul de a-si exprima opiniile si vederile cu privire la afirmatiile facute in mass-media si ar plasa o restrictie nerezonabila asupra libertatii de exprimare prevazute in articolul 10 al Conventiei (Salov c. Ucrainei).

b) Obligatii pozitive si negative. Curtea reaminteste importanta cruciala a libertatii de exprimare, care constituie una din conditiile prealabile bunei functionari a democratiei. Exercitarea reala si efectiva a acestei libertati nu depinde pur si simplu de obligatia statului de a se abtine de la orice ingerinta, ci poate implica masuri pozitive de protectie chiar in relatiile dintre indivizi (Ozgur Gundem c. Turciei – in care Curtea a declarat ca statul avea obligatia pozitiva de a lua toate masurile de ancheta si de protectie eficace in cazul unei campanii de violenta si intimidare careia ii cazusera victime un ziar pro-PKK ca si ziaristii si restul personalului acestuia; Fuentes Bobo c. iei, privind obligatia statului de a proteja libertatea de exprimare in cadrul profesional). Pentru a determina daca exista o obligatie pozitiva, trebuie luat in considerare justul echilibru ce trebuie sa existe intre interesul general si interesele individuale. Intinderea acestei obligatii variaza in mod inevitabil in functie de diversitatea situatiilor din statele contractante, de dificultatile pentru politie de a-si indeplini functiile in cadrul societatilor contemporane si a alegerilor ce trebuie facute in privinta prioritatilor si resurselor. Aceasta obligatie nu trebuie sa fie interpretata intr-un mod care ar impune autoritatilor o sarcina insuportabila sau excesiva (Ozgur Gundem c. Turciei; Appleby c. Regatului Unit).

Categorii:Uncategorized

UN POEM DE EUGEN DORCESCU – POEMUL LUNII IULIE


P r o l o g

N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu.
Aseară am vorbit cu Dumnezeu.
La fel de clar, de simplu, de senin,
Cum ai tăifăsui cu un vecin…
E drept că El tăcea. Sau, mai curând,
Iradia în fiecare gând,
În fiecare şoaptă şi impuls,
În fiecare zbatere de puls.
Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,
Discursul în tăcere s-a mutat,
Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,
Tăcerea era drumul către El.
Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,
Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis.

Categorii:Uncategorized

EPISTOLA PENTRU PRIETENII DIN TRANSILVANIA, DE ADRIAN BOTEZ


UN MAËLSTRÖM AL FIINDULUI POETIC…: Poeme din Transilvania, de EUGEN EVU
La Editura Polidava, Deva, 2008, a apărut un nou volum de poezii, al lui EUGEN EVU: Poeme din Transilvania. Se putea numi şi Poeme din Trapezunt…, pentru că, înafară de poemul (de altfel, foarte frumoasă poveste despre Logos şi Visare, întru forţele lor combinate – orfico-erotico-thanatice…: „Har bătrân dinspre pădurea/Rezonanţelor din vis/Poate-ai fost chiar tu securea/Ce-a icnit şi a ucis”) Melos transilvan (p. 106), spaţiul transilvan nu se identifică prin nicio legătură cu poemele volumului… – doar dacă luăm drept unic indiciu al „transilvanităţii” faptul că Eugen Evu, probabil, a stat la „masa de lucru”, pe când scria poemele volumului, într-un oraş din Transilvania…numit Hunedoara…sau, mai sigur, prin munţii şi prelucile Haţegului…
Volumul are 134 de pagini – dar, de pe la a doua treime a volumului (mai exact, de la pagina 42), cititorul constată că se produce o perturbaţie lingvistică ciudată, în materia volumului şi comunicării empathice : autorul se plictiseşte de unica variantă lingvistică, cea valahă, şi îi oferă (perfect aleatoriu) cititorului şi variante de-ale poeziilor sale, în limbi străine (dar asta, fără niciun avertisment, fără vreo metodă ori explicaţie…): variante în italiană, în croată, engleză, germană…- cu diverse niveluri de acurateţe a traducerii (aparţinând Marilenei Rodica Chiretu, Nadei Pomper, Marianei Zavati Gardner, lui Angelo Manitta, Magdalenei C. Schlesak… – ori poeme eugeneviene, recuperate de prin reviste străine, păstrându-se idiomul „traductor” al acelor locuri – ex.: din Revista Le Muse Italia…). Există, fireşte, şi o multitudine de dedicaţii, multe dintre ele făcute unor personalităţi ori persoane (prieteni literari) – cele mai multe de pe alte meridiane decât cele româneşti – evidenţiindu-se, astfel, foarte onorabilul şi lăudabilul respect „globalizat”, al autorului…Nu e nicio scădere a valorii artistice a Poeziei ÎN SINE, poate că această „surpriză” va fi fiind la modă, prin vreun colţ al acestei lumi globalizate, deci supuse unui mimetism de gust estetic incert… – dar nouă, un tradiţionalist mai mucegăit, ne dă impresia de haos incipient, de post-Babel agresiv…În plus, niciodată Eugen Evu, Poetul Orfic, nu va putea fi tradus fidel în nicio limbă a Pământului, cum nici Eminescu (cât de nostalgic şi fascinant îl îngână/re-creează Eugen Evu: „Septembrie-al străbunelor eresuri” – cf. Septembrie natal, p. 115), Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu…în fine, niciun poet român de… ” mare calibru”! Iar Eugen Evu ESTE un poet „de mare calibru” – noi înşine l-am supranumit (cu argumente irefutabile!): „Poetul Ardealului”! Cu toate că, pentru volumul de faţă, fără să-i scădem prea mult (credem) din valoarea apreciativă a sintagmei sus-zise, îl vom supranumi doar: „unul dintre Poeţii lumii”…
Ceea ce-am spus mai sus, despre titlul volumului – este valabil, de multe ori, şi în cazul titlurilor poeziilor…Multe dintre titluri nu corespund conţinutului ideatico-spiritual al poemelor. Sau, pur şi simplu, NU SUNT NECESARE, UNELE TITLURI!!! Nu ne miră nimic, însă, la acest Poet înfrigurat de setea de a transforma, dacă nu existenţa biologică/ontologia fiinţei de carne, măcar ontologia spiritului Scriptorico-Poetic, într-un sursă de continue explozii. Niciodată Eugen Evu nu s-a putut extrage din pofta nesăţioasă de histrionism benefic, de „a se pune în scenă”, cu minuţie şi arguţie pe măsură, ca Poet al Salturilor Mortale (tainice antrenamente pentru Zborul final, nu icaric, ci serafico-uman!), în niciun caz al Paşilor!
De fapt, ce avem în faţă, spre lectură? O necontenită erupţie de materie incandescentă a FIINDULUI, o fără de hodină răsucire de şi în sine: „Au eu lucrez cu mine, pe mine mă destăinui,/Lucrarea asta are iuţeala nopţii-n seară/Când umbra se aruncă pe tot ce arde-afară/Din dorul cel lăuntric ca sufletul să-mi dăinui/ N-am ştirea mea de mine-mi, de nimeni nu mi-e dor!/ Ci poate se-ndura-va să se aprindă iară/ A se cuprinde sieşi Fiindul, a-toate-creator/Cu-mbrăţişarea sacră care din Rai ne ară” – cf. Poetul, p. 111). UN MAËLSTRÖM DE DUH ŞI DE VERB ESCATOLOGICO- DEMIURGIC – TERIFIANT, DAR SOTERIOLOGIC, ÎN FINALITATE! – ca în celebra povestire a lui Edgar Allan Poe – O pogorâre în Maëlström. Nu o aventură, ci o călătorie iniţiatică năucitoare (numai cititorul iniţiat poate ghici câtă patimă/pătimire macrocosmică „ a spaimelor” existenţiale poate ascunde microuniversul Cărţii/Cuvânt!), prin suferinţele ei „radiografiate”… – de fapt, martiriu pe o Cruce a Sinelui. Spiralată, cu faţa martiriului întoarsă mereu spre Scrib: „De dinaintea vorbirii/ Origini ale curgerii/Recalibrare a spaimelor/Tu descrii călătoria/Unei frunze pe ape/Zborul încetinind căderea/Stihuire de verbe primare/Pe spatele înzăpezit al/Cuvântului” – cf. Piatra şi timpul, p. 39)! O Cruce a Destinului Intuit sau Suferit. Ca la un nesfârşit travaliu al naşterii de sine, cât mai proteic… Aşa se explică şi amestecul de poeme şi proze poetice (inspirat numite de autor, sintetic/re-sintetizant: poeseuri!) – conţinutul prozelor poetice fiind, poate, în intenţia scriitorului, filosofic ori chiar ştiinţific.. – dar tensiunea interioară imensă a textului sparge, cu zgomot apocaliptic, carapacea celui ce se vrea, temporar, retras în raţionamente exclusiviste, în discursul orizontalei prozaice! Ex.: „Acestei <>, răsturnate pe aparentul nadir contopit – fuzionând-cu-orizontul (cunoaşterii revelatorii) îi inversăm perspectiva de percepţie şi ne situăm pe imaginarul punct de sprijin al Sinelui cu Sinea (androginul psyche)” (cf. Poeseu 5 – Logos străpuns, Logostea… – p. 67) – sau : „Lupta cu somnul, îmblânzirea insomniei, saltul peste prag, aidoma păstrăvului, în amonte, spre izvoruri…Spre a cuibări…Iubit-am Vântul ca pe un frate mai mare…” (p. 91) – sau chiar: „Fanatismul, doctrinismele, dogmele, ideologiile, utopiile fac dinamica acestei istorii şi consacră primitivismul sub poleiala înnoirilor revoluţionare” (cf. Poeseu 6 Lui B.P.Haşdeu – Memento diaboli – p. 90) – dacă l-am lua în serios pe poeseistul Evu, ca filosof (dar nu o facem! – deşi poate că el şi-ar dori-o…), i-am replica: „Greşeşti, maestre! Nimic, în toată istoria lumii, de la cetăţi până la state, de la războaie până la religii, de la cărţi sfinte şi tablouri mirifice, până la castele şi catedrale…, nu s-a făcut prin indiferentism, ci totul a fost/este/rămâne, întru vecie, rodul câtorva clipe de fanatism! Distructiv sau constructiv?! Asta nu putem noi judeca, vorba unui chinez : „Suntem prea aproape de evenimente, ca să ne dezvoltăm privirea obiectivă!”. Chiar şi în ce priveşte istoria antică…De aici, şi disputa privindu-l pe Caius Iulius Caesar, geniu sau criminal…dar chiar şi cea avându-le în centru pe Marile Duhuri ale Religiilor – Hristos-Dumnezeul Întrupat, Mohamed-Profetul Analfabet etc. etc. etc. Nu: Eugen Evu este, cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, Poetul prin excelenţă – fie că scrie pe verticală ori pe orizontala „poeseistică”, fie că sparge, hiperbolic, „baloane” pamfletare (şi atunci se învârtejeşte Maëlström-ul!), fie că face recenzii (şi atunci apare mantia mistică – regală, pontificală şi justiţiară – totdeodată, dar cu farmecul originarităţii mitice! a lui Manu sau Minos… ).
…”Ura mea te iubeşte”. Paradox specific eugenevian: „Din respingerea ta putrezească lumina/Acelei plutiri despre care ştiu orbii” (cf. Dragoste fără ochelari, p. 5). Da, aşa cum lumina nu poate fi văzută în toată splendoarea ei, decât prin desfacerea/naşterea ei din întuneric, aşa cum amorul cel mai exasperat-spiritualist se făcea, cu precădere, ca act fizico-ontic şi în de-scrierea artistică boccacciană, în timpul celebrei ciume a Renaşterii italiene (ciuma dintre 1499 – 1502), tot aşa izvorul energetic care înveşniceşte şi divinizează iubirea este, esoteric, mistic, într-o fioroasă, dar perfectă logică a Cosmosului – tocmai în ură! Tocmai în putrefacţia autojertfitor-cotiledonală se află snaga şi motivaţia ontic-resurecţională a Seminţei -Microcosm!/Început de Nou Ciclu!!! Din epuizarea maximei respingeri se naşte atracţia, din putrezirea luminii se iscă vizionarismul paradisiac al Orbilor…se „intră în rezonanţă cu livezile Domnului/Lasă-te dusă/ Desculţă prin roua edenului” (cf. p. 7). Din ALT-ÎNALT-CINEVA se naşte nu umilul „pitpalac/PIT-PALAC” – ci…PALATUL DE PITĂ/PÂINE-A-VIEŢII!!! : „Pe soare jertfit, bruş de lut/PIT PALAC” (…) „Cântu-mi viaţa murind/PIT-PALAC”…Totul se petrece/construieşte, din urieşeşti zidiri snore, „La sâmbra Mumii/Sub aura Lumii” (p. 13). Respectând o alchimie primitivă, între „corniţele” hialine ale Melcului (care repetă, în dinamica lui vital-funerară, încetinită, „palatul de nuntă şi cavoul”/extremele, „coincidentia oppositorum” barbiliene), deci extrem de nobilă, în eficienţa ei de Duh: „cum îşi gemene corniţe melcul/pe nuia de alun-alaun” (unde magia nuielei de alun dublează alaunul, sarea de sulfat de aluminiu pusă în lucrare de vechii alchimişti, precum complement al lui Cervus fugitivus/Mercurul… – dar se trimite şi la particula divinităţii ebraico-semitice, „EL/AL- „carele UNUL este”… – particulă cu care sunt numiţi toţi arhanghelii, care se perindă pe deasupra zodiilor cerului…).
Supără, mereu, în atât de orficul şi mirificul vers/verb eugenevian, intruziunea (iritant-exasperantă, ca o găleată cu apă rece, aruncată peste febra visătoriei…) a unor neologisme sterilizate, impotente semantic – care nu pot fi justificate nici măcar prin … postmodernism, nici chiar prin pretinsă eufonie… – câtă vreme impietează asupra structurii de catedrală a Poemului, asupra Logicii Interioare a Edenului Poeziei, Doinei Celei din Veac (de felul mioriticei viersuiri orfic-iniţiatice eugeneviene: „Au, dorule fără leac/Nu-s nici înger, nu-s nici drac/Om bogat fiind om sărac/Cânt, nu tac/Fluier, nu tac/Blestemul să mi-l desfac” – p. 19-20): „constituţii dizarmonice şi reacţii psihogenice/de adaptare” (cf. p. 6), „dual întregit andro-genezic” (p. 14), „Şi nu am continuat lupta cu el/ fără chip arhetip” (cf. p. 24), „semiotic curcubeu” (p. 26), „sânge de email” (p. 39), „scrutând spectre şi fractali umbrele” (cf. 104) etc. Cum altfel? Singurul inamic de luat în seamă al Poetului autentic – ESTE EL ÎNSUŞI!
…Uneori, de sub pojghiţa banalităţii/banalizării, prin repetabilitate de „masă”, a unei fraze (cândva esenţiale!), re-naşte prospeţimea interogaţiei, ca Big-Bang al cosmosului crucificat spre autocunoaştere adeveritor-ontică, spre mântuitorul nou ciclu cosmic-Nou Ierusalim: „Dacă de milenii omul nu află despre sine/esenţialul: cine este, de unde vine, de când şi,/ eventual, încotro se îndreaptă şi cu ce scop este, se/ deduce că aceasta este întru a fi salvat sau/recuperat, în cazul că este opera cuiva parţial/ratată…Sau nu?” (cf. Dacă omul… – p. 7) – Hristos nu-i va mântui decât pe cei care vor învăţa să spună, ritualic, acest dubitativ : „SAU NU?” Pentru că mântuiţii Noului Ierusalim sunt/vor fi nu cei din turmă, ci cei aleşi – cei „vaccinaţi” contra ne-simţirii, prin ne-întrebare/non-conştientizare de sine. Omul este, conform creştinismului, conceput ca entitate de deasupra chiar a heruvilor şi serafilor: el nu execută orbeşte actul supunerii, ci PRIN CONŞTIENŢĂ DE SINE, DECI DE DUMNEZEU!
…Între mierla Morţii şi Sâmbra Învierii Lumii (cf. p. 13), Eugen Evu îşi desfăşoară absolut toate uneltele magiei, pe care, deja, în trecute vorbiri, le-am pus în lumină…Nu credem a exista, la ora aceasta, în România, un mai împătimit şi-ndurerat şi fascinant-orfic Poet al FIINDULUI ÎNTRU RUGĂCIUNE/SFINŢENIE/DOR DE SFINŢIRE/RESFINŢIRE PRIN ÎNVIERE (dinamic, pendulând/alunecând mistic, veşnic, între spaimele thanatice şi eternul resurecţional-edenic!), al ORIGINARULUI LOGOS RE(CU)NĂSCĂTOR, decât Meşterul Verbului, cel aici recenzat, din nou, de noi: „Ne-a durut Limba Română/Dinainte de cuvânt!/ Şi-i pe-aproape vindecarea/Rogu-ne Maică Lumină:/ Morţii noştri vii revină/Săvârşind Însămânţarea – Doamne, fă din suntem – SÂNT!” (cf. Despre noi, p. 8). – Adrian Botez

Categorii:Uncategorized

LUCIDITATEA CITITORULUI DE POEZIE


ÎNTRE DORINŢA LEGITIMĂ DE AFIRMARE ŞI IMPOSTURĂ: CÂND S-AU FOST SPUS ÎNGERII , de Traian Vasilcău/TRAIANUS

Nu ştim cum să dăm mărturie ne-mincinoasă despre acest volum, fără să-l tulburăm, spre ne-mulţumire, pe autor. Dar, din moment ce ni s-a cerut, cu insistenţă, părerea, nu putem să-l dezamăgim pe… „petiţionar/petent”. Sincer, subsemnatul (cu laşitatea cea „de obşte” la români…) am fi preferat să fim omis, trecut cu vederea, uitat, ca pe ultimul paria ori netrebnic, decât să fim nevoiţi a vorbi, cu „surdine”, despre poezia, jenant de nesigură şi inegală, a acestui poet – teribil de insistent, până la agresivitate, în demersul său de a fi recunoscut ca poet.
Încă de la nivelul titlului, se simte un iz de nefiresc şi de siluire a cuvintelor: poetul Vasilcău a fost obsedat, într-un moment al existenţei sale sonore, de o formă gramaticală eminesciană („s-a fost deschis o poartă” – din Melancolie: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/Prin care trece albă regina nopţii moartă”) – şi refuză să-şi pună problema dacă această formă verbală împrumutată se potriveşte chiar oriunde şi la orice împerechere mistică de cuvinte. Apoi, nici semantica sintagmei-titlu nu este clară. Cum adică: „s-au fost spus îngerii”?! E dorinţă de diateză activă (s-au exprimat îngerii – în vreun fel oarecare, nu ştim care…), sau e diateză pasivă: au fost exprimaţi/”spuşi” îngerii, în vreun fel, de cineva…”spunător” ?! Dacă trecem forma populară de mai mult ca perfect – „s-au fost spus îngerii” – în forma modern-cultă: „fuseseră spuşi îngerii” – rămân nedumeriri serioase: 1- de ce îngerii ar trebui să fie EI „spuşi” – iar nu acceptaţi ca fiind ceea ce sunt, de fapt: vestitori…Adică, tocmai EI să NU spună (activ!)?!; 2-dacă tot li se schimbă funcţia originară şi etimologică – totuşi, cine „îi spune”? Chiar dacă „a spune” ar avea, aici, semnificaţia (puţintel „răznită”…) de „a exprima”…ba chiar şi pe aceea de a pârî, a turna pe cineva…(„l-am spus doamnei învăţătoare pe Gigel!”). Până la urmă, nu ajungem la nicio concluzie satisfăcătoare… – şi-l lăsăm pe poet să „spună” îngeri, sau „să (se) spună” la/despre/cu îngeri, sau să-i „toarne” pe îngeri… – sau să facă ce doreşte el şi cum cum doreşte el, cu bieţii îngeri, atât de canoniţi, încă de pe copertă…
La sfârşitul volumului de 96 de pagini, criticul şi esteticianul EUGEN DORCESCU, stânjenit de misiunea sa, aceea de a da girul criticii de specialitate unui poet nesigur (nesigur ca poet, dar mai nesigur pe cuvinte şi pe rostul şi noima lor…), mai curând decât să facă o apologie jenantă a poemelor dlui Vasilcău, se apucă să facă o teorie, destul de puţin credibilă, despre deosebirea/nuanţarea necesar de făcut, dintre poezia religioasă şi poezia mistică. Oricum, teoria de la paginile 95-96 este mult mai agreabilă şi înviorătoare, decât poemele dlui Vasilcău, din restul de 94 de pagini ale cărţii…
Nu intenţionăm să emitem nicio ironie, ci doar constatăm: ar putea exista un poet Traian Vasilcău – cu condiţia ca acesta să aibă, de la Dumnezeu, dar şi prin autoeducaţie estetică – o trăire poetică autentică. Din păcate, nu întâlnim decât puţină poezie autentică, extrem de puţine momente de încordare interioară… – şi supărător de multe momente gongorice, de preţiozitate şi …pretenţiozitate. Dar şi de absurd (dar nu de cel …simbolistico-paradoxal!: „Logica poeziei este absurdul” – ci absurd penibil…). Nu vrem a zice că suflul poetic lipseşte cu desăvârşire din paginile cărţii – dar, pe deasupra şi pe dedesubtul rândurilor, în loc să plutească Duhul Sfânt/Logos-ul Întemeietor de Lume – simţim desfăşurarea/fluturarea gesticii dezordonate, nerăbdătoare, a poetului, care, cu fiece sintagmă, parcă ne întreabă, plin de…golul unui triumf fără prea multă susţinere în verb: „Ei, nu-i aşa că-s Poet? Stai!” – …şi parcă simţi cum te apucă, energic, de guler… – „stai, nu te mişca, vreau să-ţi mai dovedesc că-s Poet! Ia auzi, ia mai ascultă ce mai pot eu să zic şi să fac…!”
Prea mult narcisism şi prea puţină poezie…Prea multă „zburdăciune” ireverenţioasă şi uşuratic-iresponsabilă, indecentă, blasfematorie chiar! (la un poet care pretinde a fi catalogat, nici mai mult, nici mai puţin, decât „religios” sau cel puţin, „mistic”, conform teoriei emise, în Postfaţă, de dl Dorcescu…) – prea multă hoinăreală fără noimă şi plictisită, printre cuvinte…(„Nu-mi ajunge înviere./Învierea numelui,/Numelui-prenumelui” – cf. Zumzetul Tăcerii – sau: „La hanul norilor vin să mă cânte/Cvintete de tăceri şi să-mi împlânte/În zgura inimii hanger de cântec. /De el ca de Iisus să nu mă vindec” – cf. Boală – ce rost are să amesteci, ca-ntr-o pălărie, cuvintele „han”, „să mă cânte” – …”să mă cânte” amintind mai curând de „turnătorie/ciripeală”, decât de orfism…! – „zgură”, „hanger” şi „cântec”, şi, apoi, să-l mai adaogi, ca pe linguriţa de smântână la aluaturi, pe… Mântuitorul Iisus…?!) – …tragem concluzia, credem noi, cu îndreptăţire, că pe autorul Traian Vasilcău nu-l dor/interesează cuvintele DELOC! Prea puţină grijă de a elimina truismele şi nonsensurile şi poncifele şi manierismele ( „Te-am căutat în cea din urmă stea/Ce-o înecau într-o privire cerbii” – …bine că „într-o/dintr-o privire”, iar nu într-un/dintr-un „cârd” sau „turmă” de priviri, că tot pare că e vorba de o…”stână de cerbi”…care se ocupă cu…înecatul stelelor… – logic, dacă „ea”, care-o fi aia „ea”, ar fi în stea, şi steaua ar fi înecată…, atunci şi „ea”, nu-i aşa, ar fi…”la fel de înecată” precum steaua de baştină/”steaua-locuinţă”/”steaua-spaţiu locativ”…şi-atunci, dacă ştii asta, de ce-o mai cauţi?!…probabil, doar să te afli în treabă…) şi „răsuflăturile” („Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne,/ Pe muntele calvarului din mine/Şi cin’ te răstignise eram eu” – cf. Psalm, p. 19) – şi prea multă dorinţă a poetului de… a se poza cu Poezia…!
Şi o spunem asta cu amărăciune, în niciun caz cu răutate! O spunem cu sentimentul că, dacă, de la începutul carierei sale, dl Traian Vasilcău ar fi avut un dascăl întru cuvinte mai priceput şi mult mai sever cu discipolul său, ar fi reuşit să renunţe la oglinda de bărbier… – şi să se dedice, cu smerenie, cultului şi cultivării Cuvântului, iar nu a propriului chip, propriei imagini…Ce bun ar fi fost, ce bine le-ar fi prins un critic „al naibii”, la timpul potrivit, adică la începutul lor timid, şovăielnic, iar nu la vârsta maturităţii „cu guşă de curcan”, multora dintre pretinşii poeţi de azi! Din păcate, ceea ce observăm la dl Vasilcău, această grabă furibundă de a ieşi în faţă, chiar dacă nu are ce arăta, demn măcar de libaţii, dacă nu chiar de luminare/revelare şi de închinare – o observăm la mult prea mulţi tineri (şi chiar la cei mai puţin tineri…) ai zilelor noastre, care-şi caută ego-ul, cu orice preţ (chiar cu acela al crimei, al păcatului contra Duhului Sfânt!), imaginea, „chipul cioplit”, uitându-se complet de Unul Dumnezeu, care se vădeşte/”bate”… „pe unde-i este voia”, ca Duh Sfânt al Cuvântului Demiurgic…Mai bun e un debut editorial „pe cinstite” şi triumfal, la 47 de ani, precum acela al lui Arghezi, decât un debut „precoce”, la 6-7 ani, să zicem… – cu rezultate poetice cu totul îndoielnice, în viitor…
Nu ajunge să rosteşti cuvinte evocatoare de divinitate, ca să şi fii poet religios, ori mistic (conform nuanţării, din teoria dlui Dorcescu). Dl Vasilcău socoteşte că simpla rostire, indiferentă faţă de contextualitatea cuvintelor – a numelui lui Dumnezeu, este arhisuficientă pentru a căpăta dreptul de a se autointitula „poet religios” – pare a uita că mulţi oameni (mai intelectuali ori mai puţin…) folosesc cuvântul de Dumnezeu (ba chiar pluralul…) în cu totul alte scopuri decât… slăvirea divinităţii…
Ce vrem a spune noi este că a rosti numele sacre numai pentru a-ţi atinge un scop personal şi meschin, numai din ambiţie, numai de dragul de a „sparge piaţa” cuvintelor… – este un păcat, înseamnă luare în deşert a numelui Lui Dumnezeu… – şi, în niciun caz, „poezie religioasă”. Un pic de simţ al măsurii şi al bunei-cuviinţe n-ar strica unora dintre poeţii zilelor noastre, atât de hămesiţi de afirmare aici, în „lumea cezarică”. În fond, prin comportamentul lor verbal, aceştia neagă sau chiar reuşesc să demonetizeze/discrediteze divinitatea – în sufletul unui public şi aşa ateizat de cultul modern al Viţelului de Aur!
…Nu se explică altfel decât printr-o critică de întâmpinare extrem de laxă, nociv şi insalubru de binevoitoare – derapajele şi neglijenţele poetului, acum, de 40 de ani, Traian Vasilcău. De ce dl Vasilcău scrie atâtea versuri proaste, pe lângă versuri onorabile, ba chiar frumoase (dar, din păcate, atât de rare…!), ca: „O candelă de boltă atârnând,/Înveşniceşti de mine, Pustiire//Şi de atâta taină-mpărătească/Cuvintele se-ntrec să mă gândească” (cf. Sfatul cuvintelor); „Vezi sunetul? Auzi lumina?/Surpă-te-n rai” (cf. Surpările Fiinţei) ; „Din moarte scoborât într-un poem” (cf. Crucificare modernă); „Şi-ai vrea să cânt ca luna în geamul Salomeii/Dar nu mai sunt pianul la care cântau zeii” (cf. Ceaslov); „Înduhovniceşte-mă, Părinte/Şi îngroapă-mă lin în cuvinte” (cf. Psalm); „Grădinii care dă în Dumnezeu” (…)„Petale de azur, fără-ncetare,/Şi nu înţelegeam, nins de viori,/Că mă preschimb în cea mai mândră floare/Pentru alt rege ce s-o naşte-n zori” – această strofă este ultima a unui poem intitulat mult prea pompos şi gomos: Ultimul recviem (Simfopoem)…De ce „Simfopoem”? Pentru că are 39 de strofe-catrene?! Dar dacă valabilă, din punct de vedere al Verbului Poetic, e doar ultima strofă (plus încă vreo câteva versuri risipite…) – şi, în rest, abundă truismele, preţiozităţile („Abia de-nţelegeam câtă murire…”), exprimări frivole („O să-ţi aduc, să n-ai nicio problemă/Umilul meu verdict prin ciocârlii…”), fără miez şi ucigaşe de fior metafizic ( de tipul: „Eram al nimănui, o păpădie/Dusă de vânt, pierdută în neant. /Amiroseam a cântec şi-a pustie,/Dar altceva era mai important”) – de ce, zor-nevoie – „simfopoem”? Mania grandorii, oare?! La fel stau lucrurile şi cu Dirijorul (…tot, cum altfel!!!: „simfopoem”…).Pe lângă versuri care, la o privire mai neatentă, ar putea trece drept … „frumoase” (dacă n-ar fi necesară o anume rigoare informaţională, până şi în poezie… pentru că verbul „a ninge” nu are şi referitul potrivit…: Psalmii lui David numai zăpada n-o evocă…!!!) : „Ningea ca din psaltire” – „respiră”, sportiv, o mulţime de stupidităţi, de tipul: „…El Dirijorul/Orchestrei unice de flori/Ce n-au ştiut securea” – …unde Dumnezeu a văzut dl Vasilcău „meseria” asta, de a tăia florile cu securea…?! Fie şi în Paradis, florile tot flori trebuie să fie, adică să sugereze fragilitatea, gingăşia pură, imponderabilul şi inefabilul Frumuseţii…iar nu duritatea trunchiurilor de sequoia!!!
…Să nu se creadă, cumva, din partea autorului, că-i vânăm, răutăcios, ba chiar cu sadism, micile scăpări…Iată dovezi clare ale „organicei” sale neglijenţe…a frivolităţii, ne-îngăduite unui om care se pretinde (sau vrea a fi recunoscut ca) REGE AL CUVÂNTULUI, Co-Demiurg… – dovezi clare ale golurilor semantice, care-l determinau pe Eminescu să ofteze cu amărăciune şi revoltă: „E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune”…:
-„Când te văd pe tine/M-amintesc pe mine” (cf. Alai poetic); chiar aşa de multă lejeritate/(auto)permisivitate, în jocul (steril) cu pronumele personale?! adică, altfel spus, cu Persoana-Fiinţă, Minune a Creaţiei, Capodoperă a Zilei a Şasea?…Noi doar clătinăm, neîncrezător, din cap… – concluzia lăsăm s-o tragă, eventual, autorul acestor versuri.
-„La birt se vinde moartea,/În târg se vinde moartea,/Pleoapele-s căzute,/Luceferii i-s reci” (cf. Boală) – dacă tot se vrea evocarea eminesciană a Luceafărului, atunci Eminescu trebuie cunoscut, prin însuşi Cuvântul său de definire a condiţiei hyperionice: „Nemuritor şi rece”…Atunci, ce-o fi spus, nou şi nemaiauzit, versul dlui Vasilcău?!
-„Măcelăresc petardele tot cerul/Diavolul de icoane s-a înconjurat (…)/Jertfă aduc lui Alah rugăciunile mele” (cf. Boală). Îl informăm pe dl Vasilcău două lucruri: a- cei ce se închină icoanelor, nu se închină lui Alah (…se iveşte, cu adevărat, „raison”-ul nuanţării dlui Dorcescu: dl Vasilcău nu este religios, în sensul creştin…ei, apoi, lasă, că poate fi eclectic, new age-ist, sincretic etc. – …„mistic”, deci, ca…”voodoo”-iştii…!); b- pentru versurile de mai sus, aparent nevinovate, autenticii fudamentalişti islamici (noi, ortodocşii, suntem extrem de toleranţi, şi poate că rău facem…) l-ar condamna la moarte pe dl Traian Vasilcău – cum au ameninţat că fac, acum câţiva ani, cu danezii cei breji, care au publicat caricaturi cu Profetul Mohamed… – dl Vasilcău o „face” încă şi mai „groasă”: îl „figurează” pe însuşi Dumnezeu-Alah/ABSOLUT NEFIGURATUL!!! (la islamici).
-„Şi dac-o fi să-mi fie apusul infinit (nota noastră: facem pariu că amurgul este „infinit” numai pentru că dl Vasilcău se gândea, deja, la cuvântul…”cernit”?!)/Iisus să se arate c-un curcubeu cernit”…(cf. Boală) – acum, poetul Vasilcău poate, după jocul cu verbul „a fi” (de tip „crapă capra-n patru”…: „dac-o fi să-mi fie”), să pretindă că licenţa poetică îl absolvă de orice responsabilitate faţă de cuvinte – dar noi îi vom răspunde că Poezia se instituie tocmai prin respectul faţă de mentalul uman, stabilit de mii şi sute de mii de ani: unde va fi văzut domnia sa…curcubeu negru?! E poet şi nu fizician, fie! – dar ROGVAIV-ul este o realitate divină, prestabilită de Dumnezeu, adică stabilită de Dumnezeu înainte cu mult de a apărea obiectul Fizică în cataloage…a se vedea „cazul” lui… Tata Noe…!!!
-„Prin albastra crinişte/Zbori cu luna” (cf. Harfe-n răsărit): se potriveşte atmosfera hieratică, a „criniştii”, cu…”zburatul cu luna”, ca… orhideea cu castravetele…! Ceva de genul „Foaie verde, verde şi-o petală/Sunt bolnav, Mărie, de…angină pectorală”…
-Următorul exemplu ar putea să fie utilizat drept completare la Proces verbal, de I.L. Caragiale: „Cum să te-arunci cu pruncul tău în braţă/De la etajul zece şi să mori (nota noastră: deh, mai şi moare omul, când se aruncă „de la etajul zece”, şi nu foloseşte navete spaţiale intergalactice şi…imponderabilitatea…)/ Când eu spre tine drum făceam de-o viaţă (nota noastră: parcă-l şi vedem pe minerul Vasilcău, săpându-şi în sus, drumul… – cu trudă şi eroism socialisto-stahanovist… – drumul spre iubită, printre molozurile blocului – …precum contele de Monte Cristo, când se pregătea de evadare, pe când era numai Edmond Dantès, deţinutul din castelul d’If…)/Şi-l semănam cu-ale iubirii flori? (notă: aha, va să zică e un reproş: „Fă, păi degeaba-ţi adusei eu să cazi pe flori, şi tu, ca proasta, tot pe betoane căzuşi???!!!…)//Cum să te zbori spre nicăieri, monadă,/De la tajul zece şi să cazi…” – oameni buni, daţi o fugă şi anunţaţi-l pe dl Leibnitz, să afle şi el unde-i era monada…la etajul zece…!!! – …dar să se grăbească…că cade!!!…adică, pardon, „se zboară”!!!
-„Implor ca un bastard” (cf. Mortuară) – din nou, poetului Vasilcău i se „fâlfâie” de cuvinte! Unde o fi văzut domnia sa …bastard care să implore?!…şi încă…EXEMPLAR!!! Ştiut este de oricine are oleacă de habar despre Evul Mediu că însăşi condiţia de „bastard” (adică, de copil ilegitim al unui nobil!) implică, din partea acestuia, formarea unor complexe de inferioritate şi manii ale persecuţiei atât de crâncene, încât bastarzii mai degrabă ar fi dat foc întregului Pământ (cu oameni cu tot, şi, în primul rând, cu tatăl şi cu fraţii ne-bastarzi, se înţelege!) – DECÂT SĂ SE GÂNDEASCĂ, MĂCAR, O CLIPĂ, SĂ IMPLORE…!!! Dar, deh, când poetul se află şi el, în treabă, şi scrie de plictiseală, nu din… „impuls sacru”…
-„Din inima mea, fără comând,/Pianul plin de mierle-n cer zburând” (cf. Psalm pentru nobili zei): pe lângă faptul că s-a scris cuvântul „comând” de…sanchi (inima, în orice condiţii meteoro-sensibile, n-are nevoie de „masă de pomenire a mortului”…), e grozav de supărător (unii ar considera, răutăcioşi, că e amuzant…) să-ţi închipui nobilul şi atât de sever-imperialul (deci statornic precum „buricul lumii”) pian…zburând! … – şi nu oricum, ci „plin” de ciripeli şi fluierături asurzitoare…! Păcat de Beethoven, Mozart… şi de toţi marii compozitori din ultimele 3 veacuri, care-şi făceau/fac muzica NUMAI pe/prin claviatura austeră a pianului…

-„Prea mare Dumnezeul/Să-l vadă alter-eul” (cf. Alter-eul) – e o constatare atât de profund-revelatoare, încât se zgâlţâie lampa şi candelabrul…Şi chestia asta struţo-cămilească…”alter-eul”…în loc de bine-fixatul, în mentalul românesc, a sintagmei, preluate din latină: „alter ego”… Ca şi cum ar fi unul …Napoleon Brânză…Nu că nu ar putea fi, dar ce râs, tocmai pentru că este! O fi bine şi cu „re-inventarea limbii prin/de către poeţi”…dar depinde, decisiv, de către CARE poeţi…! -„Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/ Căci numai Tu eşti poezia lumii./Ea mamă mi-i acum (nota noastră: bine că nu-i e…mătuşă…dar, cine ştie, cu timpul…căci asta sugerează adverbul „acum”!), în ea te ştiu,/Anii de-azur în necădere du-mi-i…” – o, Doamne, atât de evident este că poetul trage de cuvinte, ca fotbalistul de timp, încât totul devine penibil…deci, penibil începe a fi şi demersul nostru demonstrativ!
-„La mormântul Poeziei/Ce mi-a fost maică de-a doua (notă: of, cât timp ne-a luat ca să aflăm „şpilul”: acum ne dăm seama de motivele – ABSOLUT LEGITIME!!! – pentru care Poezia şi dl Vasilcău sunt, în genere…paraleli: pentru că Poezia „îi e mamă de-a doua”, adică VITREGĂ!!!)/Plâng că i-am permis să moară/Când plecam mai bine eu” (cf. Un frig mereu)… Orice mitocan ar ricana cam aşa, la astfel de exprimare („pardonează te rog, de aşa exprimaţiune, monşer”…): „Raison, coane Fănică…pardon, bonsoar…Traianică: mai bine plecai mata!!! Lasă Poezia în pace! Că, şi-aşa, nu ştiu dacă îmi dai voie să-ţi zic: deja, nu că i-ai permis matale Poeziei să moară, dar chiar matale ai omorât-o! … degeaba mai plângi acu’, că-i târziu!… – şi, dimpotrivă, matale ţi-ai permis prea multe cu Poezia, nu ea cu matale…!” Dar noi, oameni cu „manere” cum suntem, tăcem, cuminţi…
Dacă dl Vasilcău va fi înţeles că nu e bine să părăduiască pădurile patriei, numai pentru a-şi „croi” glorie de poet (cam impostor…!)…bine de bine – dacă nu… atâta este!
… Doar… „o vorbă să-ţi mai spun”…De fapt, un sfat frăţesco-părintesc, şi gata!:
-pentru că dl Vasilcău ne anunţă (de fapt, ne ameninţă…) că, până la finele anului curent, va scoate o „antologie de autor”, noi considerăm că ar trebui să mai aştepte cu „antologarea Aproape-Nimicului” – şi să mai reflecteze dacă n-ar putea să fie mai clement nu doar cu celuloza, ci şi cu noi… – şi chiar cu domnia sa: de ce să nu înveţe, întâi, să se disciplineze, ca poet, şi abia apoi să scrie…poezie?! Cât despre „antologare”…de ce să nu lase poetul posteritatea să mai lucreze şi ea?! Că tot n-are coana „Posteritate” altă treabă mai urgentă… nici ea…S-o pună, pe doamna „Posteritate”, la treabă, „pe bune”!!! Antologiile sunt, de fapt, expresia recunoaşterii altora (altora decât…tine!), pe care talentul tău, autentic, i-a silit să ţină cont de tine, şi după (sau: mai ales „după”…) dispariţia ta, din „locul social”… Poate că, totuşi, teoria conform căreia nu există Poezie fără public – o conţine ceva adevăr…Altfel, ar fi de-a dreptul jalnic, de neîndurat mental, ca tot şi numai Poetul „să centreze, să dea cu capul şi…să valideze… golul”…!!!
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: