Arhiva

Archive for 27 iulie 2009

ADRIAN BOTEZ DESPRE POEZIA LUI EUGEN EVU


VÂNĂTORUL CARE PÂNDEŞTE ÎNVIEREA, ÎN GRĂDINA ÎNSÂNGERATĂ A HESPERIDELOR: VÂNĂTOAREA DE CURCUBEE , de
EUGEN EVU

Dacă prin dedicaţia pe care mi-o face EUGEN EVU pe volumul oferit îmi mulţumeşte pentru că l-am „hăituit/hărţuit”, ani în şir (…şi, poate, nu chiar totdeauna „pe sfânta dreptate”!), în problema neologismelor, oarecum abuzive, din unele volume precedente… – atunci, ACUM, eu am ocazia să-i întorc, cu adâncă reverenţă, mulţumirea cea mai de-plină – şi plină de fericirea pipăirii, întru Adevăr, a corzilor lirei lui Orfeu: acest nou şi splendid volum de versuri, de 64 de pagini, s-a „scuturat” în totalitate de orice dizarmonie (prin exces de „modernitate” neologistică), tot aşa precum poezia eminesciană cunoaşte epoca deplinei maturizări, apoteotice, în care s-a produs „scuturarea podoabelor”, adică „scuturarea” de, în primul rând, „epitetele ornante” (epocă identificată de Tudor Vianu, ca fiind între 1876-1883… – din propriile noastre cercetări, această epocă va cuprinde şi anii următori, până la stingerea fizică a poetului – deci, până în 1889, inclusiv!).
Volumul debutează cu un „motto” din magnificul/titanicul, dar şi seraficul Eugenio Montale (Quaderno di quattro anni): „Nu se poate exagera destul/ Importanţa lumii/(noastre, vreau să spun)/ Probabil unica/În care se poate ucide/Cu artă şi, de asemenea, crea/Opere de artă, destinate a trăi/O întreagă dimineaţă, chiar făcută/ Din milenii…”
„Uciderea cu artă” este sinonimul alchimic al REVELAŢIEI! Deci, „vânătoarea de curcubee” este însăşi Căutarea de/Lui Dumnezeu (re-împăcarea Omului cu Creatorul său, după/prin experienţa, foarte volitiv-activ-creativă, a Vieţii Terestre – deci, întru „imitatio Christi”, dar şi „Imitatio Demiurgis”!), prin Arta Regală (nu platoniciana Muzică, ci alchimica şi prea-creştina Poezie!- pentru că, ioanic, prin Cuvânt se lămureşte Creaţia din Cuvântul/Vibraţie Originară/Parashabda…). Dimineaţa este nu doar victoria „curcubeului” solar, ci însăşi victoria asupra Timpului – MITUL…Deci, ne anunţă Eugen EVU, veţi asista la o carte ca misteriu…
Eugen EVU se instalează, prin acest volum, ca Vânător de Pace/Împăcare întru Verb… printre copacii Grădinii Hesperidelor/Paradisului (unde, încă, şarpele sâsâie, încolăcit pe trunchiul Axei Centrale a Lumii…)…şi, cântând din lira sa magică, face să curgă sângele, în curcubee ale împăcării cu Creaţia Dumnezeiască…
Gestul său revelatoriu de transcendent seamănă cu acela al lui Făt-Frumos, care, cu suliţa solară, înţeapă şi copacii, şi fundul fântânilor zmeieşti, făcând să curgă sângele atotpurificator şi revelator/ÎNVIETOR, pe dedesubt de aparenţele fatale! Tot ce-a mai rămas ne-limpede, este transfigurat, instantaneu, prin magia/alchimia poetică, în ARMONIE DE DOINIRE (în care Vechiul Testament şi tracismul zalmoxian fuzionează miraculos! – dar nu se-nstrăinează nici de extrem-benefica zodie barbiliană…!): „Acolo am fost adus/ şi am plâns / a nu mă mai naşte/ în zadar în zadar/ iar şi iar(…) //La apa Sargeţiei/La cotitura în Tău/Unde ară mistreţul/Cenuşa uriaşilor” (Mitopoemă, in memoriam Mircea Vulcănescu, p. 46). Sau invocarea originarităţii paradisiace, printre „rădăcinile” stufoase ale parentalităţii, ca imitare hierofanic-terestră a Ierarhiilor Divine, ale Cetăţii Celeste Augustiniene sau ale Entelehiilor Pseudo-Areopagitului: „Bate Tata coasa-n vânt/Fluieră a necuvânt/Mama sare din mormânt (…)//Alaun alean alien/Trece-n galazii un tren/ Nu opreşte niciodată//Tata-l fluieră şi tace/Dincolo şi de-dincoace” (cf. Doina de nicicum, p. 56).
În loc de „acolo şezum şi plânsem” al Psalmilor traduşi de Dosoftei, Eugen EVU aduce o nouă viziune, prin Cuvânt: refuzul deciziei existenţei, în zona ÎNCĂ potenţialităţii Fiinţei – plus afirmarea, ortodoxă, a teandriei, prin sublinierea activului, duşman (sau, cel puţin, „controversă a”…) al pasivului din încă obstinatul non-fiinţial, dar nu şi non-proiectiv de Duh uman: nu doar „plânge”, ci şi „afirmă”, reflexiv şi proiectiv, zadarul unei existenţe în emergenţa materiei…! Iar „tăul” nu însemnează doar „lac adânc”, ci şi revelarea, în Lacul/Oglinda Lumii, a Izvorului Fiinţei („Tău”, cu majusculă, desemnează persoana Tatălui Ceresc/al Fiinţării), ca falie tragică dintre „eu” şi „tu”. Mistreţul este tocmai simbolul zoomorf al sacerdoţiului tracic – iar „arătura” ( „a ara” este verbul cu dublă semantică: 1-„a fertiliza/înfiinţa”, dar şi 2-„a revela lumina ascunsă/mistică”, deci, „a transcende”!) prin „cenuşa uriaşilor” s-ar putea să fie un gest magic, de exorcizare a „zadarului” (ca sugestie a vidului, în primul rând de acţiune/re-acţiune – de neacceptat!), spre legătura fertilizatoare cu MITUL ORIGINAR/”URIEŞII” (despre care vorbeşte Vechiul Testament, ca despre o generaţie cutezătoare, cvasi-învingătoare a Timpului Istoric, similară cu generaţia anti-cronizilor, din mitologia traco-grecească).
…Motivele Poeziei evuiene curg, dar în forme diafane, îndelung şlefuite, precum filigranul arăbesc:
-Cartea – este arătare de Dumnezeu/Sfinţenie, prin vehiculul eminesciano-romantic al Visului transfigurator-transgresator: „Al Visului trezindu-ne spre moarte – /Hierofania paginii de Carte” (cf. Alean şi alinare, p. 8). O rimă rară: sorginte-Hiacint e.
Alinarea este tocmai re-integrarea fiinţială în Armonia Supremă – „Dainele Divine”. Doinirea mântuitoare de istorie, deci de materie…de moarte: „A dăinui prin Dainele Divine/Fiinţa ce visează să ne-alinte/Alean şi-alienare/prin cuvinte…/Iubesc prin oglindire, zeu şi zee,/Sunt Omul, vănător de curcubee” – alinarea devine alienare de cele istovite în istorie…Iar omul-Vânător de curcubee este Re-Venitul întru Sinea Sa Divină.
-Satul şi Iubirea sunt teme convergente, până la identificare/non-diferenţiere: Androginul se reface pe ruinele Clopotului-Emisfera Consumată a Satului, Hierogamie întru Hierofanie – dar nu lipsită de anamneze dramatice, alunecate spre nostalgia sufletului/re-creaţiei de sine…: „În clopotul spart/Unde noi/Ne-am iubit copilandri (n.n.: pasajul aminteşte de eminescianismul celor „doi tineri singuri”, regresaţi temporal spre paradisiacul stării originare: „doi copii cu plete lungi, bălaie”…)/Altfel decât acum/Neştiutori de-o moarte/Nici împărţită, nici a despărţirii (…) Visaţii copii să aibă un semn al lor (…) memorie vindecată de tumultul/sublunarei condiţii şi-n spinuri/ grohăie mistreţul atroce/al unei tristeţi mai nalte ca moartea/mai grea de seminţe ca sufletul(…) Vis trezit din ucidere” (cf. Întoarcerea în sat sau cealaltă memorie, p. 8). Uciderea ritualică, re-generatoare/învietoare de Duh.
-Mielul este Iisusul care, de data aceasta, dă cortina istoriei de-o parte şi revelează măştile cosmice, cât şi măştile religiei, ca spiritualitate şi sacerdoţiu degradate spre criză, ca închinare la forme, ca uitare a esenţialului vital, deci ca temporară rătăcire a Căii-Adevăr-Viaţă, tocmai prin Maeştrii corupţi / ”Călăuze tocmite”, apostoli decăzuţi/îmbătrâniţi în farisei, ritual decăzut până la chiolhan, întru Crimă Supremă/Deicid: „Miel al durerii ce-ai tăcut prin vârste (…)/Ca milenara morţii preoţime/Zei canibali pretins divinei Crime(…)/ Păstorii orbi ai foamei mâncă turma:/ Înjunghie miel-umanul. Rituală…(…) Nu plânge-n vis bătrân, Miel al Durerii…” (cf. Miel al Durerii…, p. 11) – …cât sarcasm, amar şi perfect justificat, extrem îngrijorat, în această diatribă mascată!
-Problema hristică este o benefică obsesie a lui Eugen EVU, pe care, aici, o dezvoltă într-un poem orizontal, de o maximă urgenţă ideatică: Întrebare la Ghetsimani (p. 15). „Tatuajele” devin însuşi rezumatul graficizat al Lumii, marcând traseele de forţă ale Creaţiei: „Isus nu a scris niciodată/Apostolii săi au scris evanghelii(…)/ Numere de nume./Se văd tatuaje în lume” .
-…Şi, mereu, sisifica trecere/istorie de stingere ciclică, anamneză a durerii de a fi Vânător… – Vânător, ca „Izvor de izvoruri”, „Verb Purtat/Zburat a-L atinge pe Creator”, ca remanenţă ideatică (ba chiar figurând „carne şi sânge”, precum Cina de Taină!) în Paradis: „Roiri stelare, sori ce ard miriade/Eonii ce se-alungă şi răsar/Cu stingerea şi iarăşi vii cascade/Se-ntorc izvoruri la origini, iar şi iar” (cf. Origini, p. 17); „Inexprimabil Dor, răspunzi vibrând/În templul meu de oase şi de sânge/De dinaintea-de-a vorbi fiind,/Sunt Verb Purtat, zburând a Te atinge” (2. Briza, p. 22) . Fiul Universal este o adevărată epopee a unor re-inventate Primordii şi Entelehii: 1-Roiul (ca expresie a căutării meree a Centrului-Verb Înfiinţător al Lumii: „Roind asupra şi-mprejur rotat/Vezi metatextul lumii cum surâde” (cf. Roiul,p. 21); Briza, ca re-prefigurare a Parashabdei; 3-Cogitans (cf. Cogitans, p. 23) – a cugeta (într-un gerundiv al eternei continuităţi!)/a exprima este subordonat lui a re-înfiinţa, întru iertarea soteriologică, Iubirea: „Eu dacă sunt Iubirea Ta mă iartă”; 4-Sanctuarul (cf. p. 24) este Muntele/Umăr („încheietura transcenderii Capului”, întru tălmăcirea lui Annick de Souzenelle ) ca Loc al Epifaniei/Hierofaniei întru Munte-Duh Uman/Transcenderii – al Dezrobirii de Himera Istoriei/Iluziei, întru Viaţă/Re-Înviere: „Pe uriaşul umăr, munte sfânt (…)/Logos gustat ca fruct ce se oferă(…) Misterul viu, nici geamăna-mi Chimeră”.
-Femeia – este Imagine a Co-Demiurgiei, Oglinda Creaţiei, modul Lui Dumnezeu de a se reîmpăca, cu Sine şi cu Creaţia Sa, nu totdeauna acceptându-şi condiţia – prin Femeie ŞI NUMAI PRIN FEMEIE, Hristos a marcat, pentru om, faţa mistică a Şansei Re-învierii/Re-întoarcerii în Vârful Piramidei Transcenderii: „Femeia e a mea soră/Secundară creaţie?(…) Genunchii tăi, femeie, îmi redevin/Stâlpi de templu/Încă persistă misterul ce suntem/Prin aceasta probabil doar moartea ne ştie//Moartea, care e viaţa la vârf” (cf. Interogatoriul de dimineaţă, 2 – p. 27).
…Demonul – este atât de nou funcţional, în viziunea lui Eugen EVU! Numai prin el se potenţează Forţele Re-Învietoare ale Femeii/Poezie, expunere, „cu burta în sus”, a pro-ZODIEI/căderii sub ZODIILE istoriei vieţii terestre şi a spadei prin care scrisul decapitează etapele iniţiatice, precum Irodiada îl transfigurează pe Înaintemergător, prin dansul/Somnul decapitării, în Singurul Îndrumător/Maestru întru Absolutul Tranzitivităţii Căii, Hristosul Mântuirii de istorie/istoricitate fiinţială, Cel care „vorbeşte în dodii”, ca Pythia – adică învaţă limbajul păsărilor-îngeri, Starea/ Delirul Sacru-Paradisiac: „Şi sunt gelos pe îngerul căzut/Între genunchii tăi în hău abrupt (…) /Vai mie n-am ce face, prin prozodii/Îmi mor murirea şi vorbesc în dodii…//Şi, recunosc, scriu uneori cu spada/Care te caută-n somn,/ Irodiada!” (cf. Balada mea, p. 39).
…Practic, ar trebui să încercăm, inspirat (dar de unde inspiraţie, decât intermediată de către MAESTRUL-Poet…?!), a rescrie, ÎN ÎNTREGIME, cartea lui Eugen EVU -dacă am dori să-l…”comentăm” optim! Deci, apare şi ultima problemă, explicită şi implicită, a Cărţii: funcţia Cărţii, în raport cu Cititorul Devot! Ei bine, Eugen EVU, tocmai pentru că este Stăpânul Parashabdei, are răspuns la toate, tocmai prin Poezie: „Dintotdeauna artele/Suferinţe ale vindecării sunt/(…) Peste rănile ce înnoiesc/Sângele semanticii./Împrimăvărare/Mimesis al ninsorii/Înflorind paradisul purtat” (cf. Artele dintotdeauna, p. 35).
Da, Eugen EVU dovedeşte, cu asupra de măsură (prin aceaste pagini solare, demiurgice, restauratoare de Lume-Stare de Primăvară/Mimesis Celest al Stării de Ninsoare!) – funcţia de Sacerdot a Poetului şi funcţia exorcizatoare (deci, soteriologică!) şi de Cele Celeste Iniţiatoare – a Cărţii/Artei! Cu adevărat, fără niciun dubiu! – Cartea pe care o ţinem, acum, în mâini, este un MISTERIU iniţiatic!
Eugen EVU a ajuns!
De aici, cale de întoarcere nu mai este, decât veşnica stare de Slavă/(Extază) a Slovei.
Adrian Botez

Categorii:Uncategorized

O CRONICA DE ADRIAN BOTEZ


PANTOMIME LA MARGINEA LUMII:
„MIERLELE DE TOAMNĂ”,
de ION PANAIT

Urmărim, cu atenţie, de cca. 8-10 ani, procesul de densificare a poeziei trubadurului focşănean Ion Panait. Deci, nu ne-a mirat deloc faptul apariţiei unui volum care, chiar dacă nu conţine hai-ku-uri autentice[1] (de tipul celor migălite, în Ţara Cireşilor în Floare, de Matsuo Bashō, Masaoka Shiki, Yosa Buson şi Kobayashi Issa – … sau, în Carpaţii româneşti, de Şerban Codrin…) – conţine, totuşi, foarte reuşite pantomime, adaptări la cosmicul şi la matricea de sensibilitate româneşti, ale haiku-urilor nipone – profetice consemnări ale naturii, la întomnarea lumii, la marginea lumii…: Mierlele de toamnă[2].

Se ştie că mierlele sunt însemnul Casei prinţilor de Lorena…Dar, evident, dincolo de princiaritate, este umbra funebră…:
“Mierlă (D) = merlum (E) = mierlă. Mierla era pasărea morţii, atât la daci, cât şi la etrusci, care o menţionează în Liber Lintaeus, ca fiind cea care ridică sufletul mortului la cer. Rolul funerar al mierlei la daci se deduce din verbul a <>, cu înţelesul de a muri”. (cf. Gheorghe Şeitan, revista Kogaion).

Volumul de 62 de pagini al poetului focşănean Ion Panait (ilustrat cu spendide reproduceri după tablouri ale lui Van Gogh, din perioada olandeză şi din cea nord-franceză) conţine poeme cu valori inegale. Uneori, aglomeraţia substantivală nu lasă poezia să-şi respire Rostul Profund, alteori imaginea este “mişcată”, voalată…Dar, atunci când Ion Panait nimereşte drept în inimă Poemul, ca Mantră Sacră, imaginile sunt adevărate explozii galactice, iar oximoroanele şi paradoxurile fac punţi stelare între lumi. Însuşi Infernul Logos-ului – poate deveni “rădăcină de miere”, prin menţinerea, fie şi fantasmatică, mnemotică, a străjii eros-ului: “Infernul -/mierea de vrajbă/a gurii tale” (cf. p. 8).

Poetul, devenit Aedul Toamnei, Bardul gaelico-viking al Toamnei, nu se predă unui tărâm anume, ca fixare definitivă – ci oscilează, cu memoria re-învietoare, între “amiaza zilei”, pe care refuză s-o considere trecută, ci, dimpotrivă, o socoate un dar/har etern al zeilor (“Amiaza zilei – /euharistia surâsului/în preajma zeilor”) – şi “marginea oceanului” – ca formă mistică de proliferare a lacrimii, ca semnalizare a pierderii cârmei vieţii: ”La marginea oceanului/melancholia lacrimii/în derivă” (cf. p. 5). Dar, mereu, Poetul ştie să păstreze, la modul mistic-mioritic, tracic, “mierla” funestă – lângă Lumina de Argint a Sărbătorii/Nunţii Cosmice: “Cântecul mierlei -/şi-n pragul caselor/argintul sărbătorii” (cf. p. 16). Oceanul Vântului Dinamico-Vital- împreunându-se cu acvaticul oceanului Marii Scufundări – sub semnul migdalului cristico-resurecţional: “Migdalul dorurilor,/vântul Atlanticului/e plin de mierle” (cf. p. 26).
În această lume, totuşi, Poetul-Zeu se simte exilat întru efemeritate, stând “cu chirie”, inclusiv prin sentimente, de obicei declinal-descendente… – nefixat întru durabilitatea fiinţării de Duh (dar prevăzând o schimbare a zodiilor fiinţiale, prin IARNĂ!): “Între nimic şi nicăieri/iarna- /închirierea tristeţii” (cf. p. 8), sau: “Insula – în fiecare/seară vapoarele/închiriază melancolia” (cf. p. 9).
Precum va zice în volumul ulterior, La amurg, mai târziu, ca de obicei[3] –

Poetul simte “caii ultimei şarje la Waterloo” (cf. op. cit., p. 144). Adică, Războiul Vieţii, până şi împăraţii îl pierd…Dar, evident, cu fruntea sus şi cu onoarea nepătată, verticali în faţa istoriei! Aici, în Mierlele de toamnă: “Războiul -/ lucrurile la un pas/de moarte” (cf. p. 5).
Da, grădinile sunt “bolnave”, şi “fluieră mierlele”, fatal…(cf. p. 5) – dar Ion Panait nu ezită să continue, asumându-şi toate riscurile, echilibristica, pe muchia presimţitei “osânde” – între “pelinul” amar-dionysiac şi “macul” hypnotic, vehicul spre Steaua-Paradis, spre Marele Imperiu Celest – sau, măcar, spre Parnasul veşnic în lumină: “Pelin şi maci,/mă umple dorul/rece al osândei” (cf. p. 6); “Arşiţa grânelor -/sub fala lor/imperiul macilor” (cf. p. 25). Ba, parcă macul este mai incandescent, sângele este mai aprins, de patima tainei divine a pământului, cu cât presimţirea “osândei”-judecăţii finale este mai apropiat-pronunţată…: “Aroma gutuilor -/macii sângelui beau/veninul pământului” (cf. p. 33). Iar de se va împlini declinul, el va semăna cu fenomenul auroral, cu noii zori ai Nemuririi, valurile vecilor de Foc înghiţind-incendiind secunda, precum sugerează ritualul funeraro-acvatic al vikingilor: “Mă părăseai, amiaza -/corabie de vikingi/incendiată…”(cf. p. 60). Datorită simbolisticii dezvoltate de MACI, totul va semăna cu un Foc Cosmic, adus cu Trenul Timpului, din Gara Lui Dumnezeu: “Cai pe terasamentul/gării: se-ncarcă/macii-n trenuri” (cf. p. 50).

Deşi melancolia (poate şi anume remuşcări, cu privire la “managementul” vieţii… – neutilizării optime a frâului, pentru a încetini funcţia psihopompă a calului!: “Un han, un urcior / trist, damigeana/desfrâului” – cf. p. 27) începe să tindă, splendid şi dureros, spre infinitul stepei aride de noime umane (dar burduşită de cele divine…), deşi dezmărginirea trezeşte nostalgiile mărginirii voluptuoase şi atât de mistic-tihnite a “ochiului de pădure” : “Dansează stepa,/tristă icoană a/ochiului de pădure” – Ion Panait, surd la cântecele sirenelor, evoluează, cu graţia barbară a disperării, Mire pentru Mistică Mireasă Vândută – între “crin” şi “purpură” (“Între crini şi purpură/dansează mireasa/vândută” – cf. p. 7), între Vulturul Imperial-Sfidător, Trandafirul Erotic Sublim, Privighetoarea Orfică, Ţapul Ispăşitor (dar şi cu semnele obstinaţiei învârtirii “roţii” demiurgico-escatologice!), Pletora Păunului îngenuncheat al Luminii şi Ascultarea Vuietului Luminii-Logos Divin al Perlei: “Nisipul despărţirilor -/eroarea vulturului/ ce-şi leapădă petalele” (cf. p. 10); “Ţap roşu, asfinţitul -/în genunchi/păunul verii” (cf. p. 11); “În ochii ciutei/suspină lemnul/ de trandafir” (cf. p. 45); “Rană de vişin:/privighetoarea-nveleşte-n mătase/uimirile” (cf. p. 46); “Privighetoarea, lacrima/iezilor – pământu-i streaşină/nedezmierdată, amăgire” (cf. p. 10); “Scoica: gura/ecoului ademenind/magia candidă a perlei” (cf. pă. 31).

Iar BUFNIŢA nocturnă a Athenei rămâne…Crucea Renaşterii Sudului întru Nordul Divin – rămâne Bufniţa ”de argint”: “Crucea Sudului – alcătuirea/norocului: bufniţa/de argint luminează” (cf. p. 29). CORBUL se situează, chiar dacă lunar, întru CRISTALUL VEŞNIC LUMINĂTOR (se dezvoltă cealaltă latură a simbolisticii corbului, cea pirică! – specific românesco-traco-gaelică, din herbul Ţării Româneşti – PASĂREA FOCULUI!): “Aureola zăpezii:/corb rătăcit pe/cristalurile lunii” (cf. p. 39).

Acesta este, esenţial, Ion Panait: obstinat şi sfidător Preot slujitor la Templul Vieţii/Credinţei Renaşterii – trăgând cu ochiul, în silă, ironic şi rebel, la colegii ucenicind, caraghios de serios şi non-dialectic, la templele macabre…

prof. dr. Adrian Botez
………………………………………………………………

1] – Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradiţional japoneză, (limba japoneză fiind o limbă silabică), alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 „versuri” formate din 5, 7, 5 silabe.
Încă de la început, s-au creat confuzii între cei trei termeni aflaţi în strânsă relaţie: Haiku, Hokku şi Haikai.
Termenul Hokku înseamnă, în limba japoneză „vers de început”, fiind la origine o verigă de legătură spre un şir mai lung de versuri, cunoscut sub numele de Haikai. Deoarece hokku dădea tonul restului şirului de versuri, el a căpătat un rol privilegiat în poezia Haikai, încât s-a ajuns ca unii poeţi să compună numai un Haikai, renunţând la versurile următoare.
Abia prin eforturile lui Masaoka Shiki această independenţă a fost oficial recunoscută prin anii 1890, prin crearea termenului Haiku. Această nouă formă de poezie avea să fie scrisă, citită şi percepută ca un poem complet, independent, şi nu ca o parte a unui şir mai lung de versuri.
Practic, istoria Haiku începe în ultimii ani ai secolului al XIX-lea.
Renumitele versuri ale perioadei Edo (1600-1868), scrise de maeştri precum Matsuo Bashō, Yosa Buson şi Kobayashi Issa, sunt în general cunoscute sub denumirea de Hokku şi trebuie percepute în perspectiva istoriei Haikai, dar în prezent ele sunt citite ca Haikuuri independente.
Haiku-urile trebuie să conţină cel puţin o imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost scris. De obicei subiectele se referă la natură, plante, flori, insecte, etc:

Viaţa mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.

Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Bashō, cel care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, „Drumul îngust spre îndepărtatul nord”. Basho s-a născut in oraşul Ueno din prefectura Mie (Japonia), unde are loc anual un popular festival de haiku şi a întreprins trei călătorii celebre”(cf. Dicţionar wikipedia)
[2] -Ion Panait, Mierlele de toamnă, Andrew, Focşani, 2008.

[3] -Ion Panait, La amurg, mai târziu, ca de obicei, Andrew, Focşani, 2009.

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: