Arhiva

Archive for 25 iulie 2009

CAPUL LUI IOAN BOTEZĂTORUL DUPĂ CARAVAGGIO


CaravaggioSalomeLondon

Categorii:Uncategorized

REVISTA DISCOBOLUL INTREBARI – CONSTANTIN STANCU RASPUNSURI


„Metamorfozele curentului anti-eminescian”
(de la Alexandru Grama până la postmodernişti)”

Pentru un eventual traseu al intervenţiei Dvs., vă comunicăm întrebările de mai jos:

1. Ce rol credeţi că au jucat detractorii, scepticii, profitorii, zeflemitorii în receptarea operei lui Eminescu, (în timpul vieţii şi după moartea poetului)? Cum ar fi arătat Eminescu fără ei?
Răspuns:
Detractorii şi ceilalţi „ specialişti „ în opera lui Eminescu au avut un rol important în epocă în sensul că au pus şi mai mult în lumina opera de excepţie a poetului român, cu cât a fost mai atacat marele poet a rezistat prin operă şi prin mitul care s-a format în jurul său, la orice atac opera sa a rămas în picioare, iar poezia sa a căpătat mai mult mister.
A fost atacat de cei care şi-au dorit un nume, e comod să distrugi dar e greu să rămâi fidel darurilor tale, cu orice risc. Fidel crezului său literar, Eminescu şi-a sacrificat viaţa personală, iar detractorii au văzut aici un punct slab, omul fragil în epocă, dar asta a creat tensiune internă care a curs în operă.
Din punct de vedere al valorilor creştine Eminescu nu a fost fidel unui crez biblic, aici pare vulnerabil, omul universal a dorit să cunoască marile aventuri ale cunoaşterii şi a renunţat la stabilitatea credinţei, expunându-se personal, dar spre finalul vieţii a înţeles şi s-a întors spre Dumnezeu, s-a spovedit şi s-a eliberat. Această tensiune a existenţei l-a expus, dar a rezistat prin poezia care s-a deschis spre dragoste, spre natură, spre căutarea fiinţei iubite, spre muzica interioară a scrierilor, tristeţea sa s-a metamorfozat în vers.
De ce a fost atacat Eminescu ?
Pentru că cei care l-au atacat au privit literatura static, nu dinamic, l-au rupt din context pe poet şi asta nu este corect, dar valul iscat de poet s-a răzbunat, literatura română a ivit alţi poeţi care i-au fost datori: Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ion Barbu …Fără Eminescu, tiparul poetului român în ceara roşie a literaturii vii, pecete pentru cultura română, altfel ar fi arătat sufletul românesc, mai sărac cu o seară pe deal în faţa universului …
Chiar pentru un student la filologie poetul poate constitui ceva greu de explicat, un mânuitor al cuvântului care nu ţine cont de elementarele reguli, normale într-o lume normală. El are curajul, schimbă genul ( sfinx e tratat ca feminin ), sau pluralul ( torţă devine torţii ), sau inventează cuvinte ( heinizat – în felul lui Heine ), e o libertate pe care şi-o asumă. De fapt prea – plinul sufletului său nu rezistă regulilor simple gramaticale, limba română devine un loc prea îngust pentru creator, libertatea sa e libertatea geniului, la intersecţia cu nebunia, poate tot un poet sa înţeleagă asta, pentru restul e greu de primit şi atunci a-l ataca pe Eminescu devine simplu, dar e mai greu de înţeles. De fapt limitele limbii române sunt forţate la poet, el este stăpân peste limbă în timp ce detractorii sunt stăpâniţi de limba română. Acest val se va extinde şi se va vedea exemplar la Nichita Stănescu, care s-a jucat cu alese cuvinte până acolo unde sunetul nu mai are reguli, ci trăieşte.
Dacă Maiorescu sau Gherea le-au acceptat, văzând în el frumuseţea poetului în timpul vieţii sale, cei superficiali nu l-au înţeles, invidia, sau ura, poate, le-a întunecat ochiul.
Anghel Demetriescu scria, din postura poetului frivol şi manelist în stilul vechi al literaturii române:
„Aşadar, poet în suflet, dacă vreţi, dar aşa de puţin format încît nici nu ştie să exprime ceea ce poate că simte, întrebuinţînd figuri neînţelese, înşirînd unele după altele cuvinte care nu produc nici un sens, sfidînd gramatica şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi precizie în limbaj, torturînd necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără uşurinţă posibilă în versificare – iată cum ne apare dl Eminescu. Persistăm a crede că, dacă, în locul laudelor exagerate care au putut umfla vanitatea poetului fără de a-i creşte meritul, s-ar fi dat de la început d-lui Eminescu sfaturi severe dar juste, studiul, reflecţiunea, cercetarea mai cu amănuntul a versurilor sale l-ar fi împiedicat de a mai da publicului nişte producţiuni atît de incorecte, de neterminate, încît mulţimea greşelilor formei ne împiedică a zări chiar scînteia inspiraţiunii”.
Pe la 1891 Alexandru Grama din Blaj scria:
” Eminescu n-a fost nice geniu, nice cuprins de lumea ideală, ci un biet versificatoriu, tare de rînd, tîmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale… “
Dar problema rămâne deschisă, moldovenii de dincolo de Prut îl consideră o persoană controversată, maghiarii îl resping pentru că lumea şi programa şcolară din Ardeal ar fi mai simple fără de Eminescu. Pentru că poetul a fost un apărător la românilor, în zona lor fundamentală, instituţia bisericii catolice l-a considerat un inamic şi a procedat în consecinţă. Se cunoaşte faptul că poliţia austro – ungară l-a urmărit şi l-a atacat în mod direct, omul Eminescu fiind redus la tăcere prin metode specifice serviciilor secrete.
Fără detractorii din timpul vieţii sale, Eminescu ar fi trăit altfel, poate mai mult şi poate ar fi realizat o altfel de operă, pentru că potenţialul prefigura opera, operă care s-a realizat ulterior cu alţi mari poeţi români, dar oricum presiunea existenţei s-a elibera prin scrierile sale nu numai din poezie, ci şi din proză sau din publicistica de excepţie, model pentru un ziarist care se doreşte trăitor din idee .
2. Ce ne puteţi spune în legătură cu metamorfozele curentului anti-eminescian?
Răspuns:
Metamorfozele au pornit de la invidie şi au culminat în politic, dragostea de ţară a poetului a ajuns monedă de schimb pentru politicieni şi pentru oamenii de cultură care au dorit să ajungă oameni politici, evident că Eminescu a fost cel care a definit cel mai corect dragostea de ţară şi asta se poate citi în opera sa de ziarist, una la dispoziţia poporului, greu de cumpărat şi greu de manipulat. De acest exemplu s-au izbit cei care au încercat să se folosească de Eminescu, nu să înţeleagă demersul său. Au trebuit să se schimbe forţat, devenind penibili.
3. Care este graniţa dintre un critic exigent şi un „detractor”, în cazul de mai sus?
Răspuns:
Criticul exigent priveşte la operă şi la efecte ei în literatura şi cultura română, detractorul priveşte la forme şi la sine ca etalon de raportare.
De semnalat următoarea lucrare, într-un fel de referinţă: Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu. Editura Junimea, Iaşi, 2002. Autorul dă o definiţie a detractorului, ( profesie liberală, după directiva europeană ! ) parcă pentru a lămuri apele, deşi cam toată lumea intuieşte ceea ce poate fi un detractor. Detractorul este, conform lui Alexandru Dobrescu – în accepţia curentă, persoana care lucrează cu bună ştiinţă la ştirbirea (sau distrugerea) bunei reputaţii a cuiva“. E o definiţie frustă, dar care cuprinde în ea esenţa. S-ar mai putea adăuga faptul că acest liber profesionist trăieşte mai bine decât cel care iubeşte literatură şi prin faptul că e o persoană prinsă pe statul de plată, cu drepturi de autor în legalitate, pentru că în spate are pe cineva, undeva. Din păcate e o prea mare aplecare spre aceste aspecte întunecate ale literaturii, e o un fel de reflex, la modă după anul 1989, să critici, pentru că înainte se lăuda şi dacă e aşa în politică, e bine şi în literatură, e pe val.
Poate ar trebui să omitem pe detractori, să-i amintim mai rar, iar în spaţiul public real sau virtual, poate sonor, să fie auzite poeziile lui Eminescu, recitate de mari actori, pentru ca tinerii şi iubitorii de poezie să poată lua contact direct cu versul care mângâie inima omului. Nimic din ceea ce este omenesc nu lipseşte operei poetului, iar contactul cu opera atinge fiinţa celui dornic de o viaţă spirituală bogată.
Diferenţa dintre un critic exigent şi un detractor e diferenţa dintre Titu Maiorescu şi Petre Grădişteanu ( interesant nume, care ar trece neobservat dacă nu ar fi făcut pe contabilului printre cuvinte ), autor de texte despre scrierile celor de la Junimea, în epoca numită Eminescu.
4. Credeţi că Eminescu a fost tema disputelor, în acest timp, sau ţintele au fost altele?
Răspuns:
Eminescu a fost tema disputelor pentru că modelul a provocat aceasta, dar au existat şi ţinte care au generat din acest lucru, ţintele politice, de stil, de înţelegere a omului – poet, de egoism, sau mai practice: poţi lua un doctorat scriind despre Eminescu, fără să-i înţelegi laboratorul de creaţie şi poezia, analizând frust bibliografia pusă la dispoziţie de mijloacele de informare accesibile acum oricui.
Faci parte din grupul select al elitelor, poţi să critici pe Eminescu !
În timp Eminescu a fost revendicat de elitele comuniste, până în anul 1989, pentru că el constituia etalonul comod al propagandei oficiale. S-a format în acea perioadă un prag psihologic nereal, Eminescu nu putea fi depăşit, conform propagandei, astfel poeţii generaţiei 60 – 80 nu s-au mai putut exprima deplin, erau cenzuraţi şi eliminaţi în mod subtil pentru că trebuia făcut loc lui … Eminescu, susţineau … politrucii, erau evenimente importante în luna ianuarie sau iunie şi atunci era pus acolo poetul definitiv, statuie de ceară în festivalul cântecului beat, manea politică la modă.
Chiar şi elitele Gărzii de Fier şi-au însuşit imaginea lui Eminescu, o imagine comodă, exemplară, conformă cu ideologia acestora, care îi acreditau starea mesianică.
Astăzi unii îl vor canonizat, trecut în rândul sfinţilor, chiar dacă el este poetul şi nu teologul. Au circulat tot felul de iniţiative în acest sens, sunt de notorietate.
Un spectacol ciudat şi chiar televizat a fost emisiunea de cursă lungă „ Mari români „, susţinută de televiziunea naţională, unde, la ore de maximă audienţă, organizatorii, în anul 2007, au înţeles să opună lui Richard Wurbrand, cunoscut creştin român la nivel mondial, pe Eminescu, de teamă că un creştin evanghelic ar putea să fie ales pe un loc important, ştiind fiind că religia naţională este ortodoxă. Iar Eminescu a fost trimis în … luptă, mort fiind …, dar viu în mapa de propagandă…
Direcţiile detractorilor lui Eminescu sunt contradictorii, conform cu interesele lor şi ale celor care îi manipulează, iepurele iese din pălărie acolo unde nu te aştepţi.
Dar timpul îşi are logosul de partea sa, impactul internetului, a informaţiei totale şi a tehnicilor de manipulare, vor altera imaginea poetului, vremea îşi va alege oamenii, probabil poezia scrisă de computer va fi mai spectaculoasă, poemul electronic va tinde să bată poemul scris cu pana, iar modelul Eminescu reproducându-se prin alţi poeţi, fotografia tradiţională va rămâne una etalon, dar alb – negru, în comparaţie cu fotografia color a momentului.
Dar cred că poeţii ştiu să-l pună în lumină cel mai bine pe Eminescu.
Astfel poetul Marin Sorescu, evaluând poetic tema Eminescu, a concluzionat clar că tot ceea ce are mai frumos România, dacă trebuie să poarte un nume, atunci se va putea numi Eminescu… Asta în ciuda detractorilor…
Iată ce scrie Nichita Stănescu, despre poet şi limbă, arătând direcţia:
„ Niciodată limba nu poate fi a unuia singur, chiar dacă el se numeşte Eminescu.
Numele ei este numele întregului nostru popor, viaţa ei este destinul acestui popor.
Mai doarme când din când în când în trupul unui poet, dar pleacă repede însângerată de istorie. „ Respirări – Editura Sport – Turism, Bucureşti – 1982
Din punctul meu de vedere, subiectiv bineînţeles, Eminescu e un mare poet universal pentru că poate fi citit în cuvintele şi dincolo de cuvintele marilor poeţi români prin spiritul şi logosul său etern şi asta mi se pare direcţia corectă.

Cam asta era de spus despre ceea ce este poetul în general şi Eminescu mai cu seamă.

Categorii:Uncategorized

GLASUL DUPĂ CARAVAGGIO


caravaggio inspir

Categorii:Uncategorized

PROZATORUL ŞI POETUL- RADU IGNA SI IOAN EVU


RADU IGNA SI IOAN EVU

Categorii:Uncategorized

EUGEN EVU – ÎNTÂLNIREA CU ARHETIPUL


Evu%20cu%20sapca-1

Categorii:Uncategorized

ÎNTÂLNIRI DE EUGEN EVU – CARTEA A -II- A


ÎNTÂLNIRILE LUI EUGEN EVU CU SINE

Eugen Evu îşi continuă povestea operei sale şi a vieţii sale în A DOUA CARTE A ÎNTÂLNIRILOR, pe care a pus-o în circulaţie în seria CORVINA – 2008, o serie familiară autorului, pe care a promovat-o şi a susţinut-o ca element de valoare în Hunedoara şi în această zonă de ţară numită Transilvania.
Cartea continuă experienţele anterioare cu prima carte a întâlnirilor, o saga despre scriitor, despre scriitori, despre operele lor care fecundează epoca, despre viaţa de artist sau de poet într-o vreme în care consumismul a luat locul terapiei împotriva stresului şi a insuccesului spiritual personal al individului.
Cartea este una masivă, aproximativ 900 de pagini şi condensează un fragment de istorie literară românească într-o vreme când indivizii par preocupaţi de fenomenul politic, de aportul a firmă sau de şmecherie de Carpaţi. Eugen Evu, însă, insistă şi demonstrează că există o viaţă profundă în zone uitate de autorităţi, de ziarişti, de politicieni, o viaţă care are o valoare importantă pentru sufletul românesc de pretutindeni şi care rămâne. Deci existăm prin poemele noastre, prin eseurile cu ieşire la marea literatură, prin obsesiile care ne împing spre Europa cea cu adevărat civilizată, prin ezitările noastre, prin drama tranziţiei eterne, prin drama spirituală care a marcat generaţia din anii 70-80, prin bucuria de a scrie şi de a citi, de a sculpta sau de a picta …
Cu răbdare şi multă atenţie, dar cu un simţ deosebit al valorii autorul surprinde viaţa de zi cu zi a multor scriitori români sau străini, dar şi viaţa sa, laboratorul sau otrăvit de existenţă şi purificat prin poem. Probabil că în acest ciclu de scrieri Eugen Evu depăşeşte bariera proprie, renunţă de cenzura individului care îşi propune să scrie o operă de excepţie şi realizează antologia poemului românesc contemporan, aşa cum îl vede pe fundalul consumismului de ocazie, sub ţipătul lumii, trădându-şi credinţa.
Aceste întâlniri l-au marcat pe scriitor şi pe prietenii săi, pe poetul Eugen Evu şi pe duşmanii săi şi ai literaturii, e cronica riscului la poet, riscul să rămână anonim într-o vreme când lumea este în mişcare, punând în lumină acceptul omului de cultură pentru întâlnirea de seară din paradis …
Autorul defineşte întâlnirile ca o antologie jucăuşă cu invitaţii săi empatici la o cină de cuvinte, sub presiunea Mâinii lui Dumnezeu care stă pe capul poetului neascultător, sub influenţa lecturilor navetiste, din lipsă de timp, sub culorile făgăduinţei la artist, sub ironia hărţuirilor textuale, sub insistenţa misionarilor de tot felul, sub iluminări sau căderi, sub speranţa că există prieteni pretutindeni. Rămâne amintirea întâlnirii ca o pată de sânge pe coala albă de scris, cronica evului pentru această generaţie de oameni care au atins alte planete şi moartea instantanee ….
Mai mult de cât în celelalte cărţi autorul pune accentul pe lumea nevăzută, pe lumea spiritului ca aură a universului prin care fiinţa umană poate comunica nestingherit cu semenii, cu piatra, cu iarba, cu multele cuvinte pierdute în cosmos, ca planete ce dau echilibru …
Redescoperă mintea umană ca producătoare de minuni spirituale capabile să zguduie materia inertă, acele lucruri care ţin fiinţa umană legată de păcat.
Redescoperă memoria ca vehicul spre infinit, sau creierul ca o cupă din care fiinţa bea dulceaţa revelaţiei, sau amarul uitării definitive …
Şi ca să concluzionăm cu unul din citatele folosite de scriitor: „ Omul este mai mult decât ceea ce are impresia că este „ – Esoteria.
Întâlnirea începe cu o invitaţie la castel, o metaforă pentru Cetatea lui Dumnezeu în versiune modernă şi concretă totodată pentru autor, un loc în care se petrec marile ceremonii ale scribului.
Autorul îşi provoacă invitaţii la dialog, le aşteaptă revelaţiile, ori versul, ticăloşia sau revelaţia, pune întrebări ca aceasta: „ Ce anume distruge în om şi ce anume înalţă prin sentimentul puterii ? „ Întrebare se adresează politicianului Iuliu Winkler din judeţul Hunedoara, dar merge şi la preşedintele SUA, ori Rusia …
Eugen Evu le propune invitaţilor săi poeme inedite scrise sub presiunea timpului şi a informaţiei zilnice, poemul ca ştire de serviciu în contradictoriu cu televiziunile de orice fel care ne oferă gumă de mestecat pentru ochi, iar poemele propuse de autor au tăria lor de a marca fiinţa: „ O mie de nume, cu jale / şi mari bucurii, laolaltă, / Suport amintirii vieţii tale / – Aceeaşi, şi totuşi o altă …/ Rămâi din lumina înaltă / Subţire să dăinui ! / … De nuntă auzul îmi saltă / Spre gloria numelor tale / O mie de nume. / „ – Pierderea numelui.
Dar Eugen Evu are bucuria de a se întâlni cu poeţii tineri, cu cei care îşi caută destinul ascuns în poemele nescrise încă, le dă şansa să vorbească în cetate, să aducă idei, să propună legea versului care aduce revigorarea sufletului, le este prieten: Elena Raluca Weber, Ada Ionescu, Ioana Cosmina Bolba …începe cu cei care vor veni, e întâlnirea cu viitorul, într-un fel …
Apoi, autorul, ca Scrib la Castel, atrage atenţia asupra operelor unor oameni importanţi pentru Transilvania: Liuca Bolchiş – Tătaru, Elena Daniela Zgonea, Rodica Chireţu, Gellu Dorian, Eugen Dorcescu, Olga Ştefan, Arian Botez, Lucian Hetco, Mariana Pândaru, Dumitru Hurubă, Radu Igna, Raul Constantinescu, Ioan Evu, nu uită pe cei care au lăsat amintiri: Valeriu Bârgău sau Iv Martinovici, pictori ca Radu Roşianu, şi mulţi alţii … ori oameni de cultură din străinătate care au fost disponibili la scrierile românilor: Maria Tereza Liuzzo, Linda Bastide, Santiago Montobbio, Maria Rosa Gelli, etc.
Cu fiecare pagină descoperim noi scriitori care au ceva de propus lumii, care au o poveste importantă ca fenomen al memoriei ce zguduie nepăsarea, Eugen Evu are ureche pentru cuvintele care aduc har cititorului: învingem ploaia norocului, la margine ochiului vine îngerul auriu, somnul ca stare de veghe, îmblânzirea fiarei din om, amintirea paradisului, mister ce ni se-ascunde când se-arată, simboluri şi mesaje pe stâncă, arta ecologică, microcipul de serviciu, romanticul hunedorean, paradoxismul ca mod de viaţă, valea proscrişilor, ora care nu există, frumosul care trăieşte în noi, poemul tradus de computer, clona, răbdarea substanţei care naşte o nouă dimensiune …
Cartea întâlnirilor pare a continua, e lăsat loc de întâlnirea de după, din departele aproape …
Aceste scrieri personale şi ale altora au trecut pe la redacţia revistei Provincia Corvina, sau Nova Provincia Corvina, adică prin apartamentul poetului la Hunedoara şi, mai dramatic, prin mintea sa de cronicar al evului, care este atent când lacrimile cad în sus …
Orice întâmplare din cartea aceasta are, evident şi esenţial, legătură cu realitatea mai mult decât cu manipularea practicată în aceste vremuri, manipularea individului prin scrisul altuia, e o carte eveniment şi istorie pentru cei care vor veni, o carte deschisă, care trece de hotarele României la modul spiritual şi care ne demonstrează că existăm prin spirit, că memoria noastră bate şmecheria, ura, neiertarea şi ne cheamă la comunicare, pentru a ne cunoaşte mai bine şi pentru a-l cunoaşte pe cel cu o mie de nume, că nu există ziduri între scriitor, pictor, zugrav, copist, fotograf, om de ştiinţă, teolog, filozof sau corector, între viaţa de artist şi viaţa de familie, că zidurile cad cu fiecare poem scris …
Scriind această carte, adunând scrierile altora, Eugen Evu recunoaşte sincer că opera sa a fost una deschisă pe orizontală şi pe verticală şi că datorează celor care scriu adevărat multe lucruri, le datorează timpul furat cu fiecare cuvânt pe care l-a primit în memoria sa ca pe un dar …şi ca să-l parafrazăm pe Florentin Smarandache prezent în carte : „ aştept ceva contradictoriu, cu multe antiteze pentru antologia paradoxistă următoare „ …

Categorii:Uncategorized

UN DECENIU STRANIU


ACOLO UNDE CÂINELE ÎŞI CAUTĂ LOCUL POTRIVIT

Citind această carte, „DECENIU STRANIU”, apărută la Editura „Carpathia Press-2003”, semnată de Artur Silvestri, un filozof al oraşului variabil, fără limite între limitele lăsate de Cel de Sus, un profund tălmăcitor al miturilor imobiliare în România de lângă noi, afli adevărul despre sfânta proprietate imobiliară – se apucă, nu se edifică. Deşi scrisă în anul 2001 propriu-zis pentru „CASA LUX” şi realizată în carte în mod unitar în anul 2003 este actuală pentru că deschide fereastra spre sufletul uman aflat în contact direct cu proprietatea imobiliară, descoperind de fapt, o boală adâncă a omului nou, mereu şi perpetuu nou, indiferent de sistemul social. Proprietatea este văzută de acest om nou ca o bursă de bani, îngropată în pământ şi scoasă la suprafaţă, dar nu la lumină, de un sistem corupt.
Omul nou, omul fără Dumnezeu, nu realizează boala sa, este mândru de talentul de afacerist născut după colţ, chiar la boutique, el nu cunoaşte „suferinţe definitive”, el vrea un loc în rândul burgheziei noi creole, de import din niciunde.
În domeniul imobiliar, scrie autorul, s-au născut „meseriaşi”, profesionişti fără profesie care jefuiesc neştiutorul om de afaceri cu tehnici mimate şi un ton mieros. S-a creat în jurul valului imobiliar de suprafaţă un strat al acoliţilor, mânuitorii unei firme originale fără fond.
Artur Silvestri are un ochi destul de critic pentru consultantul imobiliar, apărut şi el pe scenă cu stil de „propagandă” după moda veche, etalându-şi culpa cu eleganţă nemţească, îmbrăcat într-un aer slugarnic, cu ideea fix pe beneficiarul neglijent, uitând de fapt în ce timp trăieşte – în timpul real sau unul paralel.
De văzut în acest aspect tratat de autor o bună oportunitate pentru administrarea proprietăţii imobiliare cu eficienţă, dar din păcate, în România, cel fără credinţă şi când strânge, de fapt risipeşte în numele unei profesii noi – „Managementul urban”.
Problema de fond este dacă o decizie impulsivă este viabilă şi pentru viitor pentru toate părţile, proprietar şi consultant, dar ceea ce pare regula este că „lentoarea şi indecizia sunt boli mortale în investiţii”.
Artur Silvestri abordează şi domeniul publicităţii imobiliare descoperind aici un lucru greu de înţeles, publicitatea care ascunde informaţii esenţiale, iar justificarea acestei boli de lux apare imediat: „În imobiliar, totul se verifică aproape matematic şi nu lasă loc liber pentru „opinii şi puncte de vedere”, este deci nevoie de rigoare şi disciplină spirituală pentru a trece de proba verităţii”.
Există, putem afirma, impulsul de a spune ceea ce nu este, de a face publicitate marelui nimic, dar acest lucru este reflexul golului spiritual, a trupului fără suflet, sau ţinând de „natura psihologiei abisale”.
Privind cu profesionalism la tranzacţiile imobiliare, Artur Silvestri constată că acesta „este un act pur şi simplu comercial”, când voinţa părţilor implicate în fenomen se întâlneşte şi se finalizează. Aceasta ar fi regula; dar, din păcate, apare ignorantul bolnav care nu mai are răbdare şi care şi-a pierdut autocontrolul. El „vede” un preţ bun dacă vinde, unul de piaţă imobiliară internaţională, chiar şi acolo unde de fapt valoarea nu se justifică, sunt, de asemenea, iluzii la modă în „zonele defavorizate”, iluzii create de lege, de oameni, de erori, sunt, iată, şi „halucinaţii obţinute fără opiu”.
Preţul este stabilit după o metodă inatacabilă, „metoda metafizică” şi actorii nu-şi dau seama. Ceea ce este cu adevărat important în zona miturilor imobiliare şi autorul ne relevă acest aspect, sunt exemplele concrete , exemplele de fiecare zi şi în plină mişcare în arealul patologiei imobiliare.
Luciditatea dar şi regretul sunt marcate de autor prin simplul gest al sumei rostite în şoaptă, un gest ce trădează secretul fără secret, boala spirituală a celor care vând şi care cumpără fără să observe că sunt proprietarii fără proprietăţi, că le scapă mereu ceva şi parcă altcineva are controlul. În societate valsează adică un proprietar închipuit ori viclean ce crede că se poate îmbogăţi repede.
S-a născut şi persistă un fals instinct al proprietăţii, un individualism stupid, fără baze sociale solide. Proprietatea pentru aceşti „ciocoi de viţă nouă” se termină la uşa apartamentului, semn că s-a pierdut perspectiva şi cel de lângă tine nu se mai vede, ei privesc de la fereastra apartamentului şi nu văd nimic, au ochi dar nu văd mizeria din jur, nepăsarea, ruina ierbii şi a parcului necesar. E boala proprietarului făcut şi nu unul adevărat, un proprietar afectat de „sindromul” cutiei de chibrit.
Artur Silvestri pune accentul pe „sufletul” casei, scriind despre o lume fără talent, totodată încercând să ne arate un lucru simplu, dar parcă atât de greu de văzut uneori, „casa de câine”, casă în mişcare, cea care ar trebui să dea sens vieţii, demonstrând că o casă merită să fie şi locuită, nu numai obiect de vânzare, de cumpărare, de trădare.
Poate că reîntoarcerea la sat, lângă izvor, ar merita privită ca o soluţie , fără a fi nevoie să se cultive într-o anumită zonă „o atitudine abisală de neisprăvit”.
Ideea de bază care scapă într-un deceniu straniu care durează cu mult mai mult, este aceasta: proprietarul este acela care îşi poate permite să fie proprietar, cu drepturi şi obligaţii, conştient că totul vine de la Dumnezeu, că nimic nu se poate apuca la nesfârşit, ci totul este rodul unei vieţi normale într-o ţară creştină, unde casa are stăpân, câine, peisaj cu viitor şi este de fapt de locuit, un fapt atât de banal încât se par că unii l-au uitat.
Exemplul dat de ţările atinse de civilizaţie este că oamenii pot lucra la oraş dar trăiesc în „sanctuar”, în afara lui, mergând prin aerul unui deceniu normal, Artur Silvestri atrăgându-ne atenţia „oraşului de lângă oraş” ca o soluţie posibilă şi pentru români. Mai aproape de Dumnezeu, adică.
„Cei harnici şi idealişti, ce au răzbit cu muncă, imaginaţie şi opinteală supraumană, vor arăta populaţiei dezrădăcinate CĂ SE POATE şi îi vor arăta şi căile de a înainta cu putere proprie” – concluzia unui epilog, adică.

Categorii:Uncategorized

VEDERE SPRE O ALTĂ LUME


tenerife

Categorii:Uncategorized

ADRIAN BOTEZ – PUNCT DE VEDERE DESPRE FENOMENUL EMIL CIORAN


GREUTATEA „FACILĂ”, DE A VORBI DESPRE EMIL CIORAN …
Profesorul şi filosoful tecucean IONEL NECULA (care, în 2008, a fost introdus, în seria Biblioteca de filosofie românească, cu lucrarea de interes şi consultare naţională, 17 gânditori în autoprezentări subiective ) şi care are publicate, până acum, 6 lucrări (primele 5 despre Emil Cioran şi Ion Petrovici, ultima despre poporul/Neamul istoric român contemporan: Disconfortul de a fi român…) – a scris şi publicat, în 2005, dacă nu cea mai importantă, cel puţin una dintre cele mai importante şi interesante exegeze, asupra operei, gândirii şi omului Emil Cioran: Căderea după Cioran (…regretăm, în trecere, greşelile de tipar… – mai ales cele majore, de la Cuprins!). Cioran este, după Ionel Necula, unul dintre puţinii filosofi ai Europei moderne care nu doar sesizează CĂDEREA/DECĂDEREA omului şi filosofiei, într-o modernitate drept concomitenţă a „căderilor” („Căzut în timp, în lume şi-n individuaţie, el-Omul trebuie să navigheze între cer şi pământ, între tot şi nimic, între agonie şi extaz, să se amăgească şi să se închircească sub povara celor 3 S-uri (Spaima, Suferinţa şi Singurătatea). După ce a muşcat din fructul cunoaşterii, nu i-a mai rămas decât să se zbată în perimetrul <> în care a fost ostracizat”(cf. p. 11) – ci încearcă să şi găsească leacul re-clădirii spre Cer: subiectivitatea/”personalizarea” filosofiei (cf. p. 15).
Noi, fireşte, ne rezervăm opinia.
Autorul (care nu-şi propune să facă o apologie, din lucrarea sa…) afirmă în debutul volumului: „despre Cioran s-a vorbit mult şi în multe feluri, niciodată însă de-ajuns despre ipostaza sa filosofică” (cf. Filosofia căderii). Dar, trebuie să recunoaştem că, deşi oferă cititorului un bogat material de meditaţie, inventariind conceptele lansate sau doar nuanţate de Cioran – Ionel Necula nu poate scăpa de fascinaţia omului-Cioran. Sau, am zice noi, nu poate (şi, departe de a fi o scădere a lucrării, este un merit, o aducere de folos, pentru…”filosofia/filosofarea amaro-sceptică” – deci, poate, chiar cioraniană… – asupra Omului din ultimul veac…) evada din capcana ludicului, exhibiţionismului intelectual, capcană pe care Cioran a întins-o atâtora din lumea asta, încât nu se putea să nu cadă el însuşi în ea…! (…în ciuda încercărilor lui Petre Ţuţea de a-l împăca pe „areligiosul” Cioran, cu „Sfântul Apostol Pavel”… – de fapt, cu hristicul: „Când spui da, să fie da, când spui nu, să fie nu – căci de este mai mult de-atâta, de la Satana este…!”).
În cele 5 de capitole (mari, cu multe subcapitole) ale cărţii (Ionel Necula înregistrează, deci, pentru Cioran şi pentru noi, CINCI CĂDERI – de fapt, PATRU PLUS O AVERTIZARE, parcă în spiritul apocaliptic al trăirismului naeionescian: Filosofia căderii, Căderea în biografie, Avertizări, Căderea în generaţie – cel mai vast, inedit şi mai interesant capitol! – şiCăderea în luciditate), totalizând 215 de pagini (la care se adaugă 4 fotografii, „imaginându-l” pe Cioran în diverse vârste şi, mai cu seamă, ipostaze) sunt surprinse, ca într-un caleidoscop, nu doar dimensiunile ideatice ale operei lui Cioran, ci, mai cu seamă, este creionat, cu linii destul de hotărâte, în intenţia ştiinţifică (dar, evident, adaptate „personajului arielic”…!) – proteiformul Cioran. Însă şi titlurile de subcapitole sunt deosebit de relevante, inspirat formulate… Iată câteva titluri semnificative: Dietă a „reveriei nesubstanţiale”, Unde eşuează vitalismul lui Cioran?, Antropocentrism şi cosmocentrism, Hâtrul de pe Rue de L`Odeon, Sinistra noapte de la Talamaca (n.n.: primul gând/prima pornire de sinucidere, „bruiat/ă” de… Mama Natură, al/a lui Cioran…), O idee à rebours, Un soljeniţân carpatin ratat, Acedia ca formă de adulmecare a neamtului, Lumea ca universalizare a dezmăţului, Sceptic de serviciu la capriciile civilizaţiei, Replierea în tropisme metafizice, Reabilitarea cinismului, Starea de areligiozitate, Ocară sau disimulare, Dilemele unui naţionalist etc.
Că un filosof român şi european, totodată, găseşte deosebiri fundamentale între vid şi neant („În timp ce vidul are virtuţi purificatoare, este <>, neantul e <>, este <>. <>. (…) în timp ce neantul ne trage spre negativitate, nihilism şi gnoză, experienţa vidului ne redă speranţa în <>”- cf. p. 14) – asta îl priveşte pe el, Cioran, filosoful „exotic” (de fapt, făcând teribiliste „tumbe” intelectuale, pentru a apărea Europei occidentale, ca „exotic”…!!!) şi, poate, pe buddhişti. Un atât de vitalist Cioran dezvoltând teoria despre „binefacerile” sinuciderii – este la fel de neinteresant (asta, ca să nu rostim, de fapt, cuvântul „neserios”…!). Dar, în momentul în care românul Cioran afirmă, despre români: „Toţi românii sunt nişte impostori!” – chiar dacă, apoi, nuanţează, explicând, chipurile…: „Impostor (…) este acela care nu poate coincide cu nimic, care păstrează o prea mare distanţă faţă de tot ceea ce face, ca să mai poată încarna o atitudine sau o idee. E omul simulacrelor, nu atât în chip voit, cât fatal” (cf. Hâtrul de pe Rue de L`Odeon, p. 36) – ei bine, asta începe să-l intereseze pe orice român cititor, rămas normal, după diversiunile aiuritoare şi după bombardamentul dez-informaţional şi manipulatoriu de conştiinţe, din ultimele decenii…Chiar aşa? Şi de când, mă rog, a început acest proces de „impostorizare” în masă – că, după câte ştim noi, tracii şi, mai târziu, unii eroici voievozi valahi – nu prea au avut când şi cum se „plodi” ca impostori…(cu excepţia unor uzurpatori de doi bani, „domnişori”, cum îi desfiinţează dispreţul lui Grigore Ureche…)?! Nu cumva …”cucul îşi strigă numele”?! Şi Ionel Necula, în subcapitolul O grupare cu destin de Port Royal, tocmai această contradicţie cioraniană (printre câte alte mii de false sau reale paradoxuri teribiliste…!) o pune în evidenţă (cu destul curaj moral-intelectual, deşi cu oarece prudenţă… – firească, de altfel… – dictată de „political correctness”…) – prin adevărate „revelaţii categoriale”…
Nu negăm că Emil Cioran a „<> la problemele omului (…)”(cf. Filosofia căderii) – şi că a făcut-o, în general, „cu graţie, cu stil, de-a schimbat însuşi statutul filosofiei; i-a infuzat atâta subiectivitate, încât a adus-o în condiţia ei originară. A făcut-o personală” (n.n.: asta, pentru a repara rebeliunea filosofiei moderne, împotriva Mitului…împotriva Paradisului…) – dar, tot aşa de adevărat este că lucrarea lui Ionel Necula despre omul (gânditor „în poante” şi nu mereu bine-făcător)-Cioran începe, „de facto”, de la pagina 68, cu capitolul Căderea în generaţie, subcapitolul O grupare cu destin de Port Royal – cu palierele refenţiale: 1-Martirii (…şi, slavă Lui Dumnezeu, suntem un Neam ales, în faţa Tronului Judecăţii Dumnezeieşti, tocmai pentru că nu ducem deloc lipsă de MARTIRI, atât în temniţele comuniste, cât şi în cele regalo-antonesciene…!!! – Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Sandu Tudor…); 2-Rataţii (rataţi tot din pricini de destin naţional strâmb, ori tragic, ori martirial…: Petre Ţuţea – care putea fi prezent, şi el, printre „martirii de temniţă”… – Bucur Tincu – şi el, cu destin martiric… – , Sorin Pavel, Mircea Zapratan, despre care Cioran scrie, „post-mortem Zapratan”, cu inteligenţa-i binecunoscută şi intens ludic-paradoxală: ”Într-un fel, cred că-i mai bine că n-a făcut nimic în viaţă. NUMAI MEDIOCRII SE REALIZEAZĂ” – s.n. – n.n.: absolut genial paradox! – dar cine să-l mai creadă/ia în serios, pe Cioran-Roza Vânturilor? – , Ion Crăciunel, Ion Tatu etc.); 3-Pribegii ( Constantin Amăriuţei/Amariu, cel cu „cele 3 tipuri de exil, reflectate în folclorul românesc: Haiducul, Ciobanul şi Păcală” – şi dacă nu nimerea el cărui tip se potriveşte Cioran, noi pretindem a nu greşi prea mult în răspuns: Păcală…un „Păcală” cel puţin dramatic, dacă nu uşor tragico-balcanic…cum el însuşi nu credem a-şi fi dorit, dacă e să ne luăm după finalul Schimbării la faţă a României… – Alexandru Busuioceanu, Mihai Niculescu, Sanda Stolojan); 4-Stăruitorii (Lucian Blaga, Constantin Noica, Traian Herseni); 5-Amicii săi, evreii (Paul Celan, cel care a împlinit în practică, tragic, teoriile cioraniene, doar ludice, despre „sinucidere”… – Benjamin Fondane/Beniamin Fundoianu, tot cu destin martiric, la Auschwitz… – …aceste amiciţii foarte umane, cu evrei de mare valoare spirituală, ar fi trebuit să-l scutească pe Cioran de compromisurile ideatice majore şi penibile…de consecinţele deciziilor sale anterioare apostaziei… – n-a fost să fie aşa…PĂCAT!!!). . Şi, evident, aceste paliere referenţiale trebuiesc luate dimpreună cu subcapitolul despre ACEDIE – Acedia ca formă de adulmecare a neantului…
E tragic că acea generaţie interbelică de tineri intelectuali (cei mai de seamă, grupaţi, ca şi Cioran, în Cuibul Pregătirii Zborului Spiritual, spre Cerurile Luminii Revelaţiei DUMNEZEIEŞTI – cuibul bucureştean AXA…) a fost cvasi-exterminată, de istorie…
Dar şi mai tragic este când, din sânul singurei Mişcări Spiritualist-Creştine din LUME (!!!), care a refăcut şi redat (pentru ultima şi singura oară…), cel puţin pentru românii moderni, semantica vorbelor/vocabulelor cinste, demnitate, onoare…(cum însuşi cameleonul-Cioran recunoştea, în Glasul strãmoşesc, Sibiu, anulVI, nr.10 din 25 decembrie 1940: „Într-o naţie de slugi, el (n.n.: Corneliu Zelea Codreanu – Căpitanul, întemeietorul naţionalismului creştin în România, şeful spiritual al Mişcării/Şcolii Spirituale a Arhanghelului MikaËl, cu răspândire treptată, practic, în toată lumea – a se vedea Mişcarea Anaue, din Brazilia…) a introdus onoarea şi, într-o turmã fãrã vertebre, orgoliul” – unul dintre cei mai buni trădează…Şi despre cel căruia îi făcuse, în 1940, un portret spiritual, unic în frumuseţe, expresivitate, spiritualitate, adevăr şi înţelegere a misiunii sale Arhanghelice: „Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. (…)Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre – orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. (…)În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. (…)Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Şi aceasta în Balcani !
Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.” – la Paris, câţiva ani mai târziu (probabil, 1950 – Ţara mea…), ajunge să spună că „era un fel de ataman cazac”… – şi despre legionari că au fost…”demenţi”?! („Garda de Fier a fost mai degrabă o sectă dementă decât un partid”, uitând că, de fapt, chiar el afirmase valoarea de Şcoală Iniţiatică, iar nu pe cea de „partid”, a Mişcării…).
Nu „probabil”, ci în mod sigur, „acedia” cu care se făleşte Cioran, provocându-ne să credem că este un concept filosofic (?!): „plictisul cioranian, ca şi starea de ennui, de spleen sau de cafard(…) este un <> şi <>” etc. – cf. p. 138) nu este decât consecinţa spirituală a trădării sale jalnice. Şi pentru ce? Doar că n-a murit de foame şi a putut să scrie/publice, la Paris…Ce folos că, la mormântul lui Cioran, în Parisul anului 1995, un academician francez a zis despre răşinăreanul nostru că „a fost cel mai mare şi rafinat stilist al limbii franceze”, când, în 2007, iată ce spune despre el (ce [se] reţine din Cioran!) un oarecare Laszlo Alexandru (şi, ca el, sute şi mii de „lătrăi” contemporani!), în revista Tribuna, nr. 127, 15-31 decembrie 2007: „În timp ce evreul Mihail Sebastian era evacuat din propria locuinţă, antisemitul Emil Cioran se lamenta incendiar: <>. În timp ce evreul Mihail Sebastian era concentrat la lopătarea zăpezii şi la aplicaţii militare pe coclauri, antisemitul Emil Cioran era trimis în diplomaţia occidentală.” Un spirit atât de „dezgheţat”, precum Emil Cioran, oare nu şi-a dat seama de zădărnicia lepădării/aposataziei, într-o lume care nu-ţi permite, prin „liderii ei de opinie”, decât… cârdăşia?! O lume în care, cui are crezuri, i se refuză participarea la „ospăţul trădării”…
Nu-l admirăm şi nici nu-l deplângem pe Cioran (ar fi şi greu, atâta vreme cât există destui români care consideră că a-l ofensa pe Eminescu este, încă, o blasfemie… – or, tocmai Martirul Eminescu este deschizătorul Epocii Mihaelice, pe Terra…de aceea, şi cel care-i reproşează, lui Cioran, trădarea propriilor opinii şi convingeri 1 – cf. subcapitolul Dilemele unui naţionalist, p. 194 – semnează, mistic, dar şi ca „remember” : Carpaţii – în amintirea militantului/Martir Eminescu, fondator al Societăţii Carpaţii, care avea drept scop fundamental ORICE efort spiritual-naţional, inclusiv cel armat, INCLUSIV MARTIRAJUL ROMÂNESC, pentru ne-uitarea Ardealului-INIMA NEAMULUI ROMÂNILOR, Ardeal trădat prin Tratatul secret cu Austro-Ungaria, din 1883, semnat de regele Carol I de Hohenzolern-Siegmaringen…) – dar, în schimb, apreciem că lucrarea lui Ionel Necula este prima, din literatura română de specialitate, care îndrăzneşte să privească personalitatea filosofului „la modă” (pariziană…) al românilor (cam snobi…), de azi şi, poate, nu numai – din absolut toate punctele de vedere, având în „obiectiv” atât laturile avantajoase ale „jocului” vieţii spirituale şi socio-politice cioraniene, cât şi pe cele mult prea puţin avantajoase. Cu destul curaj. Cu obiectivitate. Obiectivitate care seamănă, pe alocuri (nu des, dar …îndesat! -, când citim, cufundaţi în meditaţii „glosânde”, cartea lui Ionel Necula…) cu neclintirea/impasibilitatea Magului din Vârful Kogaionului…Şi, deci, cu compromisuri ideatice minore –ţinând cont de ce vremuri trăim, întru falsificarea democraţiei, în special prin restrângerea drastică a „dreptului la opinie! – de către „cumătra”, zisă a fi americană, de baştină, dar cu „plodiri” de nivel terestro-mondialisto-globalist: „political correctness”…!!!
Aşa că, titlul ultimului subcapitol din cartea lui Ionel Necula, Actualitatea lui Cioran… – cu voie sau fără voie de la autor, noi îl citim ca pe o imensă ironie, un sarcasm enorm, la adresa zilelor noastre, în care trădarea à la Cioran este pe toate drumurile, de jos şi până sus…primitivă sau mai cu „ştaif”…aproape că nu mai contează nuanţa, în faţa consecinţelor…!!! ”Pământul se rostogoleşte la fel de inert şi de inutil prin genini, Carul Mare este tot cu oiştea aplecată, iar lumea se zbate tot în vraişte, în invulnerabilităţi de tot felul, în facticitate şi-n derizoriu. Diagnosticul dezmăţului stabilit de Cioran era corect, doar că, între timp, maladia s-a mai radicalizat” (cf. p. 210)
Da, adevărat…Ceea ce pudoarea şi orgoliul de autor/descoperitor/exeget ale poeticului (aici!) Ionel Necula (orgoliu destul de rar întâlnit, de-a lungul cărţii prezentate de noi…) evită să spună, însă, este faptul că „medicul” diagnostician a uitat să-şi pună şi sieşi „diagnosticul” spiritual: Cioran a căzut, deodată cu lumea imorală, „diagnosticată” de el… – după celebra vorbă eminesciană: „Lumea-i cum este, şi ca dânsa suntem noi…”
prof. dr. Adrian Botez

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: