Arhiva

Archive for 17 iulie 2009

LA SALONUL CĂRŢII HUNEDOARA – EUGEN EVU SI IOAN EVU


000107

Categorii:Uncategorized

COPERTA LA CARTE


1

Categorii:Uncategorized

RETEZAT FLOARE DE COLŢ


ParculNationalRetezat14

Categorii:Uncategorized

FLORI DE CIREŞ


FLORI DE CIREŞ CU LUCIAN HETCO

Lucian Hetco are dorul după lucrurile liniştite şi curate, caută o faţa de om, sau faţa iubitei pentru a regăsi ceva ce s-a pierdut demult şi ceva frumos ce s-a mai întâmplat..
Ducând o viata de calator prin poezie şi prin Europa, purtând în suflet o ţară cu nume straniu în lumea civilizata, rămâne fidel modelului firesc de viaţă în care lumea chiar ar putea trăi cu bucurie.
Poezia sa este una în care simţi ceva din liniştea lacurilor de munte în care cerul caută esenţa timpului şi a iubirii, marcat de amurgul roşu, de flori de cireş, sau de atingerea picăturii pe ţigla fierbinte, ca într-o îmbrăţişare cosmica.
Foarte atent la gesturile simple dar concrete şi penetrante, Lucian Hetco caută eternitatea şi pare ca o găseşte mai ales când se lasă purtat de sentimentul dragostei şi a liniştii eliberatoare. O dragoste deschisa în creaţia lui Dumnezeu, o dragoste pentru simplitatea care mişcă inima şi muntele în lumina zilei.
În căutarea esenţelor, brusc descoperă ” realitatea mea ” , o realitate în care e ceva misterios şi divin. Lucian Hetco o tratează obiectiv, până la limita în care cuvântul devine poem, iar poemul lină şoaptă de seară. Aventura de a plonja în sine e una care deschide lecţia primelor începuturi, atinse de puritatea gestului primar pierdut în călătoria spre perfecţiune.
Atent la ţinutul prin care trece, poetul descoperă sensul mişcării şi sensul propriei fiinţe şi din punctul de vedere al fiinţei, sensul în care merge lumea e altul, e risipă de energie, oboseala care marchează spiritul. ( În poemul Plăpând )
Ceea ce da putere e starea, poziţia fiinţei, tăria ei de piatra de hotar, o piatra având temelia, şi concluzia care vine spre cititor: Lucian Hetco se simte piatra de hotar a gândului românesc într-o altă ţară, o extindere a limitelor noastre până departe, în continentul mişcător al veacului. ( în poemul Piatra de hotar )
Delicat şi sensibil, poetul e un scrib al stărilor, înregistrează cu trupul, cu fiinţa ecoul din lume reflectat în carnea sa, un receptor al glasului divers şi nevăzut care mereu spune lucruri necesare: oboseala, trecerea prin tunel, gustul depărtării, ascunderea după draperiile universului, liniştea şi starea unui loc virtual, dar real în schimbul prezentei ca spaţiu, secretul devenirii fiinţei care stă ascunsă de la facerea lumii în sinele nostru.
Caligrafia stărilor e una discreta dar profunda. Renunţând la metafora stridenta, poetul prefera şi caută aceasta scriere cu fiinţa în mersul ei spre altceva mult mai înalt. Fraza curge firesc şi aduna în ea istoria personala a omului în mişcarea sa spre cetatea albastră care îl aşteaptă.
” La început era Cuvântul / bunătatea şi dulceaţa / muzica şi mlădierea, / sunetul purtat / Sensibila simplitate / Îşi caută puterea /. ”
Se simte la poet acest mers dinspre cele divine în căutarea puterii de a fii, dar nu oricum, ci prin puritate şi relaţia corecta cu sine şi cu lumea, o relaţie necesara dintre părţile care se caută ca făcând parte din acelaşi Cuvânt. Accentul pus pe misiunea omului în societatea actuală, marcata de ruină, dă lumină frazei, mai ales ca în spatele versului este iubirea.
Lucian Hetco asculta cântecul profund venit din eternitate şi îşi organizează eul sub imperiul unei melodii pe care o receptează discret, parca într-o ceremonie religioasa, e starea de căutare a prezentei divine care sa dea sens, poetul are o ureche muzicală capabilă să prindă undele profunde ale universului, venind de departe. Apoi urmează tăcerea care, paradoxal, pune în mişcare, tăcerea care da impulsul spre clipele furate. E o taina aici care se releva la modul personal, dar care face legătura cu cealaltă fiinţa din departele ce va sa vina. ( În poemul Cântecul )
Poetul surprinde şi trăieşte esenţa iubirii în poemul ” Noi doi „, o căutare a matematicii divine, când tragi linie, observi acest număr care devine unul, un număr al esenţei, un vis cu doua trupuri, contopirea pare una a necesarului structural, până la sfinţire, sub eterna întrebare care desparte şi leagă în acelaşi timp doua fiinţe.
” Eram doar noi / doua trupuri / doua păreri, / o singura iubire. / Şi mai erau şi tăcerile dintre noi / sparte / dintotdeauna / de cristalul cald / al fiecărui cuvânt de dragoste / abia şoptit / O singura iubire am fost, nu-i aşa, ? / O singura tăcere, un vis cu doua / Trupuri. /
În dragoste bărbatul se simte de cealaltă parte a timpului, deja pare ca a trecut hotarul, a depăşit limitele corpului şi a minţii aşa cum au fost date omului care vibrează în prezenta femeii, o vibraţie adânca, a cântecului de început. ( În poemul Clepsidra )
Mişcarea bărbatului în anotimpul iubirii e una care marchează, un sigiliu special, iar ruperea de starea aceasta a miracolelor, descoperă adevărul, de la dragoste la cunoaştere, e calea ce deschide clipa. ( În poemul Adio )
Un obiect simplu aparent, oglinda, are importanta, face parte din peisaj, devine vie, captând fiinţele în plina iubire, fiinţe care se pierd în eternitate, ce dăinuie, femeia şi bărbatul caligrafiaţi în argintul veşniciei.
În poemul Nesfârşit Lucian Hetco surprinde esenţa existentei, un mers al omului în doua lumi simultan, unul parcă mai corect, celălalt trecător, într-o călătorie prin peisajul zilei, una care scapă realităţii, până la mister, în aşa fel încât nu se ştie câte fiinţe suntem, proiectate una în alta, fiinţa de astăzi, cu cea de ieri, cu cea de mâine, un om în mişcarea spre desăvârşire.
” Rămâi cu bine, Trecătorule, / ce îţi numeri paşii cu deznădejde / rămâi cu bine, Trecătorule / ce îţi numeri paşii în paşi. / Adu-ti aminte de caldarâmul pe care călcam împreuna, / în sir indian, tu pe urmele mele / eu pe urmele tale. / Nu ştia nimeni / câţi am fost / şi câţi vom mai fi, de ce am fost / şi de ce am fi. / ”

Dincolo de poeme Lucian Hetco căuta lucrurile simple, esenţiale şi profunde, cele care dau lumina gândului, o vorba buna, cinstea, omenia, prietenia, poemele frumoase, un eseu la subiect, scris corect şi adevărat într-o lume mişcata, căldura familiei şi, deşi nu o mărturiseşte, amintirea femeilor frumoase care i-au marcat tinereţea.
Tânjeşte după loialitatea între prieteni, ca semn ca lucrurile se pot leagă în timp şi prin cuvânt.
Deşi trăind în Germania, într-o zona a rigorii, sufletul i-a rămas legat de Oradea, acolo unde s-au creat primele visuri ca om, eseist, poet, matematician şi iubitor de fotbal, cântând la doua instrumente în căutarea melodiei de început de lume care sa -i aducă pacea în suflet, redactor de revista electronica cu trend internaţional, atent la cei care aud muzica lumii şi intra în economia exacta a veşniciei, Lucian Hetco susţine revista AGERO, din pasiune, pasiune de a fii într-o Europa în care termenul întră sub exclamaţia lui Hamlet.
A fi sau a nu fi la modul real, dar sub marile întrebări ce unele nu s-au spus niciodată.
Dar ceea ce pare important pentru poet este faptul ca din departele aproape îi tratează pe poeţi, pe cei care iubesc spiritul înalt, cultura şi poemele şi istoria unui anotimp pierdut undeva între primăvara şi toamna, un anotimp al celor aleşi de Cuvânt, îi tratează ca prieteni pur şi simplu, prin puterea de a înţelege glasul …

Deşi ceilalţi nu aud acel glasul, totuşi Hetco aude ecoul lui …

Categorii:Uncategorized

IMOBILIAR PE CONTRASENS


IMOBILIARUL ÎN DIRECT

În noua sa carte „ ROMÂNIA IMOBILIARĂ „, cărturarul Artur Silvestri adună fulgerările de peste timp în domeniul în care a dat direcţie, sunt idei care l-au măcinat şi pe care gazetarii, în interviurile luate domniei sale, le-au pus în evidenţă.
Volumul este original în felul său pentru că are valoare de manual pe teme date de jurnalişti în domeniul imobiliar, răspunsurile sunt ale specialistului autodidact, ale literatului, ale iubitorului de frumos şi bolnav de locul în care trăieşte.
Volumul a apărut la Editura „ Carpatia Press „ – Bucureşti, 2008 şi este lansat sub regia atentă a lui Sivestri insuşi, care doreşte să păstreze aceste gânduri ca idei de valoare într-un mediu destul de confuz, care nu şi-a decantat direcţiile, idelurile, scopurile şi apărarea fiinţei aşa cum a fost dată românilor prin harul de a fi aici, deşi ar fi fost vremea …
Titlul este unul de esenţă, autorul doreşte să impună ideea mai mult sociologic, să o cimenteze în social şi în conştiinţa publică, ca efect a dragostei omului pentru casă, pentru locul său în care să trăiască în intimitatea vieţii sale de om călător pe pământ, care vine într-un loc ce nu este gol şi pleacă, lăsând în urmă pământul acesta numit România mobilat şi înnobilat , un nume straniu pentru unii, un loc al experienţelor de tot felul, al căutărilor unor amatori bine profesionalizaţi în căutarea profitului personal.
Deci, autorul adună răspunsuri la întrebări care s-au pus şi nu s-au pus de jurnaliştii de la Gândul, Jurnalul Naţional, Adevărul, Wall Street, etc, dă o imagine a domeniului din punctul de vedere al cărturarului, o face cu multă pasiune, cu angajare şi cu dorinţa de a da direcţii, sub starea unei modestii angajate, ca răspuns celor care nu văd, care nu au viziune, dar care ştiu ei ceva …
Când povesteşte povestea modernă a Bucureştiului, capitală care se vrea în stil European, carturarul vede un animal bolnav ce toacă vieţi, identităţi, bani şi produce haos, hoţie şi instabilitate, oraş fără energie, extrăgându-şi energia dintr-o boală care macină. Animalul care rage şi sperie prin căderea în ruină, prin lipsa ideilor din urbanism, prin dărâmarea clădirilor vechi, fără stăpân în sine ca stăpân şi prin dărâmarea bunului simţ.
Asociaţia ad – hoc a specialiştilor de ocazie, a avocaţilor cu stil de dâmboviţa afectează mediul imobiliar, iar casele specializate de intermedieri afectează valoarea în sine. Goanda după câştig cu orice preţ afectează lumea, iar luxul e luxul unei lumi care epatează şi nu construieşte nimic, unde personalitatea încurcă oficialităţile şi administraţia şi unde funcţionarul public pare fără vedere şi fără autoritate.
Cărturarul Silvestri nu ezită să arate moda zilei, Valea Prahovei ca loc de expunere a poziţiei sociale şi, a luxului de ocazie şi unde naivii îşi toacă banii, un loc ce se vrea în stil internaţional, o imitaţie târzie a ciocoiului de modă nouă care nu vede peisajul, ci doar moftul, căci aşa e bine şi european. Aproape nimic din zilele de relaxare date omului care se odihneşte după o săptămână de muncă, ci doar fiţe după dicteul unor formatori de opinie mai mult decât interesaţi …
Autorul răspunsurilor nu ezită să mai arate o modă, aceea a lumii imobiliare din Bulgaria, sub pretextul societăţii de consum din România că acolo e mai ieftin şi că românul circulă într-o ţară mai europeană …e ocazia să emitem ipoteze şi să le şi credem, pare să spună interlocutorul sincer …
El mai refuză tema la modă, casa cu stafii, preferă tema practică pentru român, o casă în locul blocului în care te sufoci şi în care personalitatea omului se toceşte sub presiune taxei pe comoditate …apoi reia sindromul Varşovia care ne poate afecta, revenind la eşecul rentei viagere şi a intenţiei ţăranului român de a ţine la pământ ca la ceva viu …
Nu în ultimul rând Artur Silvestri se întoarce la viaţa sa, pune în mijlocul fenomenului imobiliar omul iubitor de frumos şi pasionat după o casă plină de căldură, după gesturi fireşti ale inimii, chiar dacă imobiliarul poate fi o temă de cădere pentru un suflet într-o Românie în căutarea locului sfinţit de idee …
Totuşi cartea nu face lăgătura între aspectul cultural al cetăţii, a imobiliarului şi partea tehnică a domeniului, cu arhitectura, ingineria, regulile civile specifice dreptului de proprietate, cu principiile administrative actuale, pentru că în final e nevoie şi de o dimensiune practică, pentru că orice casă are şi ferestre, e drept, mai mult sau mai puţin spre viitor, deşi autorul pare să dea soluţia, oraşul post european, pe care îl poţi vedea apriori în Spania, sau Franţa, dar acolo, e o altă lume, cetatea nu e chiar un animal flămând după sufletele oamenilor …
Cartea merită citită pentru că dă culoare pasiunilor noastre după o altă Românie …

„Într-un deceniu şi jumătate de imobiliar direct , nu am aflat pe nimeni care să evoce — atunci când îşi prezenta „casa“ sau „locul“ — o cât de vagă istorie privitoare la „apariţii“ sau la „istorii ne-elucidate“.
Apoi răspunsul acesta la întrebări zburătoare :
„ Fapt este că, la noi, terenul agricol se va scumpi iar „ţăranul va vinde când o să vrea“ şi dacă se va hotărî vreodată să vandă va fiindcă până la urmă „el“ este cel care astăzi „face jocurile“ şi le va face şi mâine.”

Răspunsul e un fel de taină a imobiliarului în direct în viziunea lui Artur Silvestri …

Categorii:Uncategorized

IMITAŢIE TÂRZIE


NEW AGE ÎN EST

Perioada dinainte de 1989 pentru România a fost una umbrelor, pentru că valorile creştine au fost puse la index, infinitul devenise un simplu concept filozofic. Mulţi oameni de cultură, mulţi oameni de ştiinţă, scriitori, artişti, cei din domeniul informaţiei publice au suferit şocul unei rupturi, au pierdut legătura cu cei de dinainte şi au căzut în capcana informaţiei fals ştiinţifice menită să demonstreze ideile alterate ale unei lumi în cădere, sau să apeleze la ipoteza civilizaţiei venite de undeva din univers.
Amestecul unor mituri, date trunchiate, manuscrise fragmentate şi fascinaţia unor alte valori a dus treptat la formarea unei imagini mişcate despre lume. Ideea de a aparţine unei alte comunităţi, venită de undeva din univers este una tentantă, pentru că dă senzaţia de altfel.
Părinţi au fost negaţi în virtutea mersului vremii, asta şi doreau ideologii comunişti, descoperirea lui Hristos în fiinţa umană simplu şi măreţ a fost refuzată, lucrurile profunde ale vieţii au fost refuzate în numele unor ideii proprii, neapărat originale, cu tentă umanistă …
Treptat valorile esenţiale au fost pierdute …S-a format intelectualul de serviciu agreat de ideologia comunistă, de valul „ new age „ din vest, s-a agreat un amestec straniu de cuvinte, idei din cultura asiatică, africană, sud americană, ceva nou dar fără să rezolve problema de fond a spiritului românesc.
Unii intelectualii au refuzat comunismul dar au refuzat şi esenţa, un fel de dramă spirituală, o rătăcire prin deşert a cuprins mintea umană. Asta se chema originalitate, deschidere spre alte culturi, căutarea originilor de dinainte de creştinism, dacă se poate chiar de la facerea lumii care pe de altă parte era negată.
Nevoia de valorile creştine este una necesară pentru România în contactul cu Europa, o zonă evident în declin, dominată de forme religioase fără fond uneori, dar cu o religie care se vrea de stat totuşi, un fel de Biserică instituţie, pătrunsă de ideea drepturilor minorităţilor de tot felul şi de menţinerea mitului reuşitei economice.
Vremurile sunt la fel ca în perioada de început a creştinismului, oamenii au posibilitatea a două cetăţenii, una primită la naştere şi una primită birocratic, cetăţean român şi european, la fel ca altă dată, când a fi cetăţean roman era o necesitate, chiar dacă erai trac, evreu, scit, grec … Se formează un curent pentru o limbă universală în ciuda multilingvismului, ca altă dată limba vechilor greci, drumurile leagă Europa de Europa şi de lumea întreagă, distanţele de scurtează pe apă, pe uscat, în aer, ca altă dată drumurile romane. Un sistem de drept, unul financiar şi unul al dezvoltării provinciilor uitate se cristalizează, la fel ca dreptul roman care se mai studiază la universitate pentru a păstra legătura cu ceea ce a fost.
Artistul rătăcit în Europa şi-n opera sa strigându-şi neputinţa în forme frumoase şi sterile e mereu în căutare, afectat de genul de literatură facilă din jurul său, de grafomanii de profesie care cred că spun ceva sau că transmit idei măreţe, marcaţi de un instinct al mediocrităţii, de violul intelectual făcut de televiziuni, ziare şi reviste în fiecare zi, el nu mai are puterea de a vedea dincolo de perdeaua de eleganţă a birocraţiei. Sistemele de subvenţionare a culturii de dragul păstrării autenticului într-o lume în derută marchează grupurile literare în care se naşte „ gurul „ cel cu banii, neapărat polivalent şi doctor în ştiinţe la limita ocultului
În oraşele în care mor civilizaţii de orice fel, dincolo de valorile comuniste eşuate în zgură, nori şi gropi de gunoi la vedere, într-o provincie văduvă de profesie, artistul caută zadarnic un stil de viaţă de creaţie şi totuşi valorile îl ocolesc. Există mereu iluzia că s-ar mai putea adăuga ceva la valorile eterne, sau poate s-ar mai putea corecta, civilizaţia. Europa alunecă şi valul ei duce şi artistul.
Marile premii în artă vin, paradoxal, din zone contradictorii, măcinate de civilizaţii vechi şi altele mai noi, artişti trăiesc cu iluzia că poate într-o zi vor fi recunoscuţi într-un fel de poporul care i-a lansat în zile şi nopţi.
Surprinzător, sistemul artistic căutat şi găsit cu greu în viaţa proprie nu mai dă rod şi un fel de deşărtăciune cuprinde fiinţa poetului sau a pictorului, un fel de vânare de vânt, ciocnirea civilizaţiilor de tot fel, vechile valori care nu pălesc, noile valori împotmolite în experienţa sexuală şi pornografică, ţâşnind după un veac de tăcere, marcate de experienţe de tot felul aduc în viaţa intelectualului sentimentul golului, un gol care cuprinde pentru că rar scriitorii se mai apreciază aşa cum ar trebui unii pe alţii.
De aceea valorile care au ţinut lumea ca lume, cele real creştine, nu ar trebui evitate şi nu ar trebui ca unii artişti să le ocolească pentru că altfel nu se poate.
Rămâi surprins când vezi un academician exersând răbdarea în timp ce prezentatoarea de televiziune, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, spune nimicuri, eşti dezorientat la experienţa „ mari români „ pentru că sunt profesori universitari în istorie care nu au habar de valorile creştine vii în neamul românesc, având iluzia că vremurile sunt făcute de generali care dau comanda „ foc „ sau de conducători care fac eforturi pentru a înarma săracii care să lupte pentru patrie în timp ce marii magnaţi ai finanţelor îşi beau cafeaua la oră exactă.
De aceea artistul pare să aibă o altă menirea în lume, iar cel români ar trebui să nu uite că un simplu sculptor a câştigat un proces adevărat cu USA pe terenul marelui arbitru şi jandarm al lumii.
Dar a sculpta cu lumina într-un veac al umbrelor e o poveste care vine de Sus …
Din aceste cauze rătăcirea în valul „ new age „ de est nu poate aduce în final decât încă o experienţă, poate mai interesantă şi mai eliberatoare, dar dincolo de un trecut în care civilizaţii venite din cer se cuplează cu femei pământene, dincolo de mitul uriaşilor, dincolo de urmaşii lui Cain sau Abel e un adevăr pe care Hristos Isus l-a spus clar, fiinţa umană trebuie să accepte naşterea din nou, o naştere de natură spirituală care nu are de a face nimic cu eşecul în carne, cu acea carne putrezitoare.
E o dimensiune care neagă arheologia şi modeling- ul atât de la modă şi industria unei frumuseţi exterioare în detrimentul paradisului interior …

Categorii:Uncategorized

MUNTELE CALVARULUI


ÎN CAUTAREA IEŞIRII PRIN CER

Scrisul lui Vasile Andru din romanul „ Muntele Calvarului „ curge simplu, firesc, aproape frust, dar căutând profunzimea sau secretul divin. Romanul a fost propus de „ Editura Emia „ în anul 2003 prezentând o întâmplare din anii 80, din epoca refugiului multilateral dezvoltat, dintr-o vreme cunoscută unor generaţii în viaţă, dar necunoscută pentru cei tineri, uitată de cei care se uită pe ei într-o vreme a curgerii rapide spre neviaţă. Un roman imposibil de publicat înainte de 1989, şi greu citit pentru că oamenii nu mai au timpul necesar lecturii, un roman al crizei umane din toate vremurile. Un român din Orăştie este ucis de două persoane simple, muncitori, pentru a-l jefui, dar justiţia timpului nu poate duce cazul spre final din cauza crizei de sistem, din cauza magistraţilor obosiţi de propagandă, de frică, de neglijenţă, de eroare, de indiferenţă, de moarte spirituală.
Povestirea merită urmărită, se petrece în Orăştie, la Sarimzegetusa, o ipotetică reşedinţă de judeţ, o capitală a unui tărâm care trimite la Muntele Calvarului.
Drama sufletească pe care o propune scriitorul este aceea a găsirii căii spre altceva care înseamnă cu adevărat viaţă.
Din toate aceste întâmplări, unii caută ieşirea prin părăsirea ţării, alţii prin refugiul într-o lume iluzorie a credinţei şi parapsihologiei, alţii prin căderea spirituală, alţii prin absenţă, alţii în meditaţia transcendentală, alţii prin eşec.
Această căutarea în identitatea fiecăruia pentru a-şi regăsi forma de unu în acel unu de început este tensionată, dramatică, dar eliberatoare.
Pe firul povestirii reporterul, care caută motivaţiile crimei şi făptaşii aflaţi în imediata vecinătate a organelor de justiţie, ne prezintă criza din sistemul care ar trebui să ducă spre dreptate şi adevăr, ca spre un punct de echilibru. Din păcate criza este ireparabilă, iar cei care descriu falimentul moral cel mai bine sunt judecătorii, experţii, poliţiştii care ştiu, recunosc, dar tac într-o uniune de breaslă care îi caracterizează ca aflaţi în ruină.
Conştiinţa eşecului la aceşti oameni din justiţie este bine conturată, iar foamea lor după bani, poziţie, nume şi promovare este imaginea falsului intelectual neputincios să -şi rezolve problemele personale şi ale semenilor săi.
Milu Calcantaur, specialist în criminalistică şi medicină legală este prototipul omului din justiţie care „ ştie „ – citez : „ Căruţa asta a dreptăţii eu o urnesc prin bani şi printr-un cod misterios de relaţii. Dacă tu eşti convinsă că cei doi au ucis, dacă tu ai probele tale, dacă aceste probe sunt deconspirate de Justiţie, tu vii la mine şi-mi spui. Iar eu urnesc căruţa spre ocnă. Ţine nu-ţi cer mult. Dă-mi 15.000 de lei şi spune ce dreptate vrei. Fac un certificat medico –legal cum trebuie: ţi-l bag direct după gratii.”
De remarcat la scrierea lui Vasile Andru căutarea esenţei umane într-un secol în cădere. Unele fraze din roman sunt cristal pe un fulg de nea, cu trimiteri spre Dumnezeu. Din păcate prozatorul caută ceva dincolo de credinţă şi har, cauză o mixtură dintre creştinism şi spiritualitatea asiatică, la modă printre intelectuali. Eşecul experienţelor spirituale ale personajelor, cu trimiteri spre yoga şi alte bucurii interne dovedeşte că valorile creştine în esenţa lor nu pot fi completate, nu pot fi modificate pentru simplul fapt că Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi mâine. Ratarea valorilor creştine de către personaje, în măreţia şi simplitatea lor, dovedeşte eşecul omului, falimentul şi depravarea sa.
Cunoaşterea – sete împinsă spre limită, pentru a se putea afla acel altceva, omul în esenţa sa este împins spre sublim, dragostea pare o umbră, discursul caută mereu ceva, scriitorul călătoreşte în istorie, atingând politicul, oamenii sunt dezorientaţi acolo unde nu au un punct de echilibru şi unde este imposibil să coordonezi existenţa spre locul stabilit de Dumnezeu. Personajele trăiesc o dramă, autorul este înăuntrul povestirii cu drama sa precum veacul în mintea omului.
„ Mă gândesc la Mioriţa şi la Caragiale. Cele două semne emblematice ale spaţiului carpatic: primul este genetic, ancestral; al doilea este ploconul istoriei târzii. Fatalitatea sub care stă acest spaţiu, tragismul şi carnavalescul. Omorul ritual şi balul mascat. Dinspre Carpaţi spre planetă. „
Dincolo de paginile romanului, fiecare trebuie să îşi caute muntele eliberator, dar acesta pare a fi Muntele Calvarului.

Categorii:Uncategorized

SCRISORI PUR ŞI SIMPLU


HIGH DENSITY, SAU POEMUL DE SÂNGE AL POETEI PAULINA POPA

Ajunsă la maturitatea stării de graţie pe care doar poezia o poate revărsa peste om, Paulina Popa aruncă în lume un ţipăt, este ţipătul celui care descoperă singurătatea absolută, singurătate în care abia mai poţi respira, mai poţi vieţui. Acest ţipăt s-a realizat în volumul de versuri “ SCRISORI CĂTRE ONIA SNAIDER SCRISE DE PAULINA POPA “, Esitura “Emia “,2003, colecţia “ Orfeu “. Merită remarcată această colecţie, care stabilizează un stil publicistic solid, pornind de la semnul actual al informaticii totale, modelul unei dischete pentru calculatorul personal, „“high density “ sau “ haute densite “ îndrumândun-ne spre densitatea maximă de trăire pe centrimetru pătrat de cuvânt.
Realzându-se ca poet şi ca om al cetăţii, prin meseria de editor pus la dispoziţia furtunilor intelectuale ale perioadei de tranziţie, spre miracol pur şi simplu, Paulina Popa ne provoacă prin această carte ce pare a fi interzisă celor care “ nu ştiu “, a celor care au trecut prin viaţă doar ca simpli spectatori, utând că sunt de fapt martorii.
Scriitoarea îşi caută arhetipul, tiparul dintâi, predispus la focul dragostei totale pentru creaţia lui Dumnezeu, îşi caută femeia primă, pierdută prin poeme, prin clipele de har, prin scrisul cel de toate zilele, prin trădările de fiecare clipă. Este o dramatică căutare, o dramatică chemare şi un ţipăt pur ca al animalelor marine trezite în mijlocul ocaenului, înconjurate de infinit şi veşnicie. Poeta simte această prezenţă, acest arhetip, iar scisoarea este un mod liric de a căuta legătura cu fiinţa plină de energie de la început : “ ca o minge de aur / şuerând prin păduri / alerga trupul meu şi al tău …”
Dorul după conexiunile necesare marchează prin suflu acest volum, după conectarea la înalta tensiune a pomului, pentru lipirea de nescrisul scris.
Ca cititor trebuie să remarci versul curgător prin timp, formula poetică ce s-a declanşat în cristale de lumină : “ nu ştia că sărutând / sângele închpuie vipere “, “ ecoul ninge mov pe mânile tale “, “ mi-am acoperit trupul cu umbra ta de arbore “, “ fructele tale otrăvite ce-mi picură pe limbă / mirea lor de poezie “, “ muşti din carnea mea/ apoi stăm protejaţi de poeme “…
Scriitoarea îşi caută în cele 33 de poeme sensul pierdut al vieţii şi descoperă că poezia este singurul sens, inspiraţia aduce revelelaţia, ţipătul se desfăşoară plin de forţă în aceste poeme, se linişteşte dincolo de versuri, în chiar sângele poeziei. “ Orcum/ stăpâne/ fructele tale / cu sau fără voia ta / vor avea pururi sângele meu “ , sau “ am cincizeci de ani/ şi toate acestea / îmi fac sufletul / fruct proaspăt “.
Poţi simţi în aceste poeme desenul fin depus în fiinţa umană la creaţie de Dumnezeu, există în aceste poeme tiparul celor care se roagă mereu, poezia este un fel de rugăciune, este poate rugăciunea celui care plânge în lumi necunoscute, dar după care a tânjit, a fost mânat de dorul acela ce suflă în cuvintelele care chiar au miez şi frunct şi rodesc …
Cartea oferă cititorului o bogată sursă de informare despre scriitoare, mesajul este acela a unei persoane care a ars între cărţi, s-a desfrunzit între poeme, a plâns pe braţul unei metafore, s-a simţit singură între poeţi, dar scrie scrisori către fiinţa de început, către fiinţa aceea cunoscută dar care scapă percepţiei noastre obişnuite…, parcă ar dori ca sfârşitul să schimbe începutul prin puterea cuvintelor, lucru aproape miraculos, dar atins de tristeţe…
“ Te- am crescut în sângele meu “ , mărturiseşte poeta, apoi : “ ar fi trebuit / să-ţi scriu mai de mult / dar nu cântaseră cocoşii a treia oară / şi cuvintele / încă / se numeau / POEZIE “ .
Cred că această carte a stat mult sub sânul poetei, a căutat un loc pe unde să izbucnească în mâna sa dreaptă, ca volum, dar cartea a fost trăită intrens în acest timp de gestaţie, este şi o anumită melancolie în aceste poeme, o stare de tristeţe, dar şi o foame după dragoste, acea dragoste matură care face arborii să vorbească între ei în mijlocul vremurilor.
Cartea trebuie citită, apoi lansată la cel de al treilea cântat al cocoşilor în mijlocul cetăţii,
acolo unde arborii vorbesc între ei : “ trăiam pe atunci / într-o dulceaţă de fată “, “ sânii mei erau acoperiţi de fluturi / timpul era fecundat “ ….
… Şi cât de tineri sunt arborii ?

Categorii:Uncategorized

SAXUME


PIATRA CA PERSONAJ AL ISTORIEI

Vine vremea în care scriitorul trage linia, o simplă linie, nevăzută, parabolă a vieţii şi constată că au trecut 30 de ani de la debutul editorial, că deja au intrat în cetate 30 de cărţi semnate cu frigul din umbra sa, că faci parte din tribul serios al scriitorilor, că ai fost atins de bucuria premiilor, au fost ocazii memorabile pe care Victor Sterom le-a pus sub semnul poemului în volumul „ SAXUME „ apărut la Editura „ Cartfil Tor „, Bucureşti – 2004.
În volumul acesta scriitorul a ales o formă fixă în care şi-a turnat aurul poemului, versurile de început sunt chiar titlul de poem, de fapt poemul şi numele său fac corp comun, s-au topit toate sub semnul unei spiritualităţi de maturitate.
Experienţele zilnice, marile şi micile idei care macină carnea poetului, tristeţile lungi ale vieţii, dar şi lumina discretă a speranţei, dragostea care ne bântuie ca vântul uşor al dimineţii, nu se vede, dar ne mişcă inima, toate sunt puse aproape definitiv în cuvinte de poet.
Se simte maturitatea poetului, tăria scrisului său şi salvarea care vine cu fiecare poem, volumul lasă semne prin cetate şi-n care regăseşti sensurile de pe urmă a lumii şi a omului marcat de îngerul discret al cerului.
Sunt poeme care au ceva de granit şi se fac de cristal sub ochii cititorului:
„ poemul şi-a adunat clipele sub el / cum păianjenul puterile – / s-a înmulţit sub formă de cruce/ l-am auzit cum se năştea / ca orizontul din mare / ca întunericul din amurg / să descrie tăcerea care mă doare / „
Trecerea timpului şi timpul care rămâne în ochiul poetului şi coboară în inimă, piatra ca personaj în istoria lumii, clopotul, vântul zilei, lumina simplă şi necesară a dimineţii, mecanismele trupului în căderea spre cer, umbra ca fiinţă trăind secret în carnea poemului sunt motive de rugăciune pe care Victor Sterom o pune în vers, dincolo de durere.
„ Stau în fotoliu şi aud / cum îmi ruginesc gândurile „ – prindere umbrei în palmă, plimbarea prin ruina unui imperiu, holograma nopţii, chiar moartea ca motiv de cercetare a trupului:
„ moartea iese în stradă / cum umbra şarpelui la amiază – // murmurându-mi numele / iar viaţa sare prin grădină / ca vrabie / după boaba de nisip / cugetătoare … / „
Ultima concluzie a poetului, la vreme aniversară, este că timpul se scurge printre degete …în timp ce merge spre cer, înainte de a se stinge steaua, acesta este poetul – „ un crin plin de mister. „
Victor Sterom a dat măsură poemelor prin acest volum, iar formele stricte nu alterează esenţa ce rămâne vie, strălucitoare, el agreează aceste forme, se mişcă printre ele pentru a ajunge pe treptele catedralei spre dimineaţă.
„ Clopot împresurat de taine / cuvinte prelinse în blestem // când ating cerul/ cu aerul gurii mele / când spun spaţiului mut / că trec de mine în sus / că nici nu sunt / „ – poemul dă măsura tainei care marchează limitele poeziei. E poemul unui mare poet, poemul care s-a scurs printre degete, precum timpul …
Efortul spiritual al poetului este unul al biruinţei, cu plumbul la glezne ajunge în ceruri …
La Victor Sterom apare tema cerului ca mod de a atinge desăvârşirea, în lume totul pare limitat de durere, până şi cuvintele sunt mai grele ca piatra, volumul e o lacrimă târzie a unui poet care ŞTIE să spargă gheaţa de deasupra lacului, pe acest drum fără sfârşit …

Categorii:Uncategorized

DORUL DUPĂ SĂRBĂTORILE NECESARE


LA SĂRBĂTOAREA POETULUI

La sărbătoarea poetului care de fapt este sărbătoarea artei, sau, mai mult, a poeziei în sine ca mod de apropiere de timpul nostru intim, aş fi putut rosti următorul discurs, dacă nu aş fi fost timid şi dacă nu aş fi considerat tăcerea ca modul desăvârşit de rosti poezia:
„ Astăzi, sau oricând în timp poetul împlineşte şase zeci de ani, vârsta la care oamenii se gândesc la o pensie liniştită în grădina cu flori de cireş, dar la care poetul învaţă încă o dată să moară frumos.
Poetul şi-a numărat bine anii pentru a căpăta o minte înţeleaptă, un principiu vechi de secole. Faptul că a renunţat la viaţa sa pentru viaţa oraşului, a cetăţii, demonstrează acest lucru. A fost o renunţare de bună voie, pentru a dobândi o altă viaţă. Multe din construcţiile cetăţii vor cădea în ruină, altele noi se vor face, la fel vor cădea în ruină, dar scrierile poetului vor rămâne. Mulţi nu –l vor primi cu aplauze, a avut duşmani, pentru că cel care ştie să scrie mai bine decât să vorbească, are duşmani. Răspunsul poetului la gesturile duşmanilor au fost operele sale. Cel mai trist a fost când poetul avea duşmani printre poeţi care la rândul lor aveau duşmani, care la rândul lor erau duşmăniţi …
Poetul nu s-a putut opri la starea poeziei, s-a extins ca un imperator şi în proză, în eseu, în critică, a admirat frumosul, a adus ode celor care iubeau frumosul, a iubit şi a fost iubit, a crezut în destinul său care i-a fost dat, fără ca el să mai poată face altceva. A încercat să-i trateze pe oameni de ei înşişi, prin terapia scrisului şi a cititului, vindecând multe suflete de cădere …
Va veni o vreme când ne va fi dor de vorbirea curată în limba română şi atunci ne vom căuta în operele poetului. Mărturia sa despre cetate este mărturia că am existat cândva în timp şi spaţiu.
La sărbătoarea poetului a venit primarul, cu cele de gală, şi mi-a fost dat să văd poet cu diplomă, scrisă frumos, de recunoaştere a operei, o tentativă de oprire a timpului pe pasajul de pietoni, dar poet cu diplomă nu am văzut în viaţa sa de poet, doar poet la braţ cu moartea trecând prin oraş sfidător, elegant, în costum de prinţ …
A învinge moartea prin devenire, la intersecţia dintre adevăr şi demonstrarea lui prin ştiinţă, în formele artei aşa l-am văzut pe poet.
Numele lui ?
Căutaţi repede un nume şi scrieţi-l pe vitrine cu sângele vostru …
Asta nu se mai poate pentru că poemul este un poem cu arc şi inimă, cu sertar şi plajă la mările de zăpadă …
Numele lui ?! …
Se vrea stăpânul jocului, sau poate mai mult, omul care vede cu inima, sau mai mult, omul care cântă în timp ce timpul trece ca un sunet, aşa cum afirmă psalmistul …”

Categorii:Uncategorized

CU EUROPA LA BUTONIERĂ


„ RECONQUISTA „

În aglomeraţia de tip românesc în holul politic local referitor la relaţiile României cu restul Europei, un om de cultură, francez de origine , prof. Dr. Francis Dessart prin culegerea de texte cu „ paratext „ sub denumirea de „ RECONQUISTA „, apărută la Editura „ Carpathia Press „, , Bucureşti- 2005, ne aduce puţină luciditate şi ne îndeamnă la reflexie raportat la noul areal internaţional.
Reprezentant al unei culturi solide care a marcat mulţi ani viaţa a mai multor generaţii, autorul are nostalgia şi curajul de a rezista valului american şi universalist prin cultură şi informaţie, pur şi simplu. Atent şi dornic de viaţă profesorul priveşte mondializarea ca un act de complot împotriva identităţii culturale a popoarelor din Europa.
În visurile noastre româneşti privim integrarea europeană ca pe un act de multiple avantaje, dar dincolo de iluzii este adevărul, adevărul care ne spulberă personalitatea, până la urmă S.U.A. sunt un model de non – cultură, iar comunitatea europeană un model de birocraţie, de jocuri politice virtuale şi pasivitate în faţa forţei banului. Când se vorbeşte despre pace, în mijlocul Europei este război, când se vorbeşte despre viitor, valorile sunt diluate de false tratate internaţionale. Se iveşte la orizont dezintegrarea şi privim neputincioşi, iar mişcările informaţiei, a capitalului, a intereselor marilor companii, a traficanţilor de droguri şi medicamente, a erorilor din societatea civilă pe nedrept numită deschisă, uneori, ne pulverizează, fără a avea în cultură sau religie un punct de sprijin.
Provenind dintr-un mediu catolic autorul caută evadarea în mediul ortodox, dar căruia îi găseşte slăbiciuni şi rămânerea în urmă, deşi se pare că adevărurile creştine par a fi soluţia pentru toţi.
„ Un fenomen cum este hipercentralizarea puterilor la Vatican este contrar Evangheliei. Ea contrazice faptul istoric al învierii lui Hristos: nu poate exista un vicar a lui Hristos, din moment ce Hristos este viu şi ca atare este şeful, capul Bisericii, care reprezintă trupul său mistic …”
În toleranţă profesorul Dessart vede o nouă dictatură: „ Victimele de ieri devin călăi sub privirea indiferentă a gânditorilor fără minte „ şi este citat Big Brather : „ sclavia este libertate „….
Viitorul Europei balansează între minciună şi redefinire, ceva nesigur, structuri care se caută, acolo unde noi vedem modele: „ orice duet devine duel „ …
Profesorul observă: unii sunt vinovaţi pentru că au avut dreptate primii, poate este adevărat, într-o lume a birocraţiei, unde tratatul are prioritate înaintea esenţei naţionale, iar manipularea este numită strategie…
Europa este afectată de poluare, iar războiul din fosta Iugoslavie a lăsat un mediu tulbure, unde radiaţiile cu uraniu însărăcit sau carburanţii avioanelor americane au pătat cerul şi umbra păsării pe frunza de arţar… „ Un raport al Fundaţiei Franz Weber precizează că un pământ poluat şi pustiit pentru secole sau chiar milenii, este o dramă nu doar pentru un popor, dar şi pentru toţi pământenii şi pentru generaţiile care vor veni. În acelaşi sens se face o comparaţie între genocid şi ecocid „
Dintr-un anumit punct de vedere autorul ne atrage atenţia că prea adesea uităm viaţa, nu mai avem respect pentru viaţă, pentru tot ce este viu, pentru cultură, pentru credinţa celuilalt, pentru spiritualitate, citând un adevăr din Khalil Gibran : „ Ai grijă ca libertatea fără limite să nu devină ea însăşi limita unei mai mari libertăţi …”, aşa cum de altfel avertizează şi Apostolul Pavel în cartea către Galateni …
Până şi animalele sunt privite ca o valoare în Europa, dincolo de greşelile noastre, de lecţiile pe care le aşteptăm de altundeva, adevărurile vin din natura plină de forţă a estului …
Acolo unde ţările din est au aşteptat ca valorile din vest să se transfere spre noi, în locul prosperităţii am descoperit coca – cola ca mod de viaţă, iar democraţia ca esenţă este eludată, parcă, intenţionat: „ Democraţia este o stare de spirit care implică mai mult decât imitarea prostească a unor modele străine, chiar dacă acestea sunt convenabile pentru popoarele respective „
În călătoriile sale prin România, profesorul Dessart descoperă o imposibilitate: „ Partidul Socialist Liberal „ care parcă atrage un model special: „ Partidul Republican Monarhist „ …
La finalul cărţii omul de cultură Artur Silvestri face un portret spiritual al autorului ca persoană integratoare între naţiuni, culturi şi valori, ca un profesor al „ viului „, a trăitului, deschis mediilor diverse, de la cultura chineză la cea africană sau geto – dacică. Între teorii moarte se pare că a fi un maestru al vieţii în sine este o calitate care merită apreciată şi care trebuie să o asimilăm. Probabil că peste zece ani sau ceva mai mult ne vom aduce aminte de acest discurs al profesorului Dessart, şi abia după ce ne-a trecut beţia în stil european, dacă nu vom avea memorii afectate de şocul universalismului.
„ Singurul demers pe care am fi drept să – l facem moralmente ar fi să atragem atenţia Europei de Est asupra greşelilor comise de Occident., pentru a nu le imita, precum şi a situaţiilor rele de la noi împotriva cărora ne ridicăm …”
Profesorul ne cheamă la tradiţia activă însuşită a spiritului Europei, iar România poate accepta chemare pentru că are vocaţia nădejdii …
Poate că am pricepe mult mai bine disertaţia autorului dacă am reflecta puţin la cartea „ Daniel „ din Biblie, acolo unde tiparul neputinţei unei civilizaţii este plastic revelată în statuia imensă pe care o visează împăratul, o statuie structurată astfel: un chip mare şi înfricoşat, capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, fluierele picioarelor de fier, picioarele parte de fier parte de lut, o structură imposibil de rezistat valului istoriei … Iar dacă privim în tabelul lui Mendelev, putem descoperi greutatea atomică superioară a aurului, care se află în parte de sus a chipiului, urmată de greutatea argintului, apoi aramei, etc. O structură ce se prăbuşeşte sub propria greutate, de aceea avem nevoie de spirit, de spiritul divin care să rezistăm, dincolo de tradiţii, mode politice, speranţe fără acoperire, cu luciditate, cu înţelepciune …
Interesant, autorul citează din mari oameni ai Europei, Sojeniţân, Kazantzakis, Valery, Carrel, Strasser, etc …
„ Am descoperit că linia de despărţire între Bine şi Rău nu separă nici statele şi nici clasele şi nici partidele dar că ea traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi.” – Solgeniţân.
De la această graniţă spirituală începe Europa, de fapt …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: