Arhiva

Archive for 11 iulie 2009

UNDEVA IN RETEZAT II


acvila-demunte-Kerekes-Istvan-AFIAP

Categorii:Uncategorized

LIPSA RĂUTĂŢII


REPERELE NECESARE

 

Într-o lume care este mişcată de valurile uriaşe ale vremurilor din urmă, afectată de propria cădere din spiritualitate, dar flămândă de spiritualitate, George Popa scrie şi ne scrie câteva repere de spiritualitate românească, dovedind că dincolo de informaţie există altceva mult mai adânc: sufletul unui neam. Eseul plenar despre sufletul românesc este un curaj al reluării unor teme ale culturii noastre şi universale marcată de căutarea unui om prin mare aducerii aminte. Autorul face public acest eseu deschis şi complex în cartea „ REPERE DE SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ „, Editura „ Timpul „ , 2004, cu sprijinul „ MINSITERULUI EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII „  Autorul este un iubitor al culturii române şi universale, al cuvântului scris şi al deschiderilor către Cele de Sus. Opera sa este bogată pentru că a atacat poemul, eseul, sinteza culturală, traducerile, aspecte ale literaturii , ale spaţiului spiritual, acolo unde mulţi se pierd, marcaţi de mode efemere şi căutări stridente.

Cartea  are un moto : „ Cine n-are nimic sfânt / N-aibă loc pe-acest pământ „ şi începe cu un profund „ cuvânt înainte „, autorul dorind, în mod clasic, să creioneze peisajul stâlpilor de rezistenţă a culturii române.

Cartea este de fapt o catedrală a spiritualităţii noastre, precum altă dată domnitorii români clădeau câte o biserică după fiecare bătălie tot aşa şi George Popa a simţit nevoia să înalţe  acest edificiu după propria bătălie pentru cultură, într-o viaţă de om închinată scrisului şi frumosului în mişcare. Deşi autorul are o viziune clasică asupra culturii, totuşi cartea era necesară pentru că ne pune la dispoziţie o sinteză revelatorie despre noi aşa cum am mişcat în istorie, dincolo de bătăliile şi morţile necesare. Este o carte despre viaţă, moarte, înălţare, o carte a înălţimilor prezente prin munţii care ne înconjoară ca un semn al prezenţei divine, în fond Dumnezeu a fost cunoscut şi astfel –  Cel care stă pe un munte înalt.  Autorul pledează pentru deschiderea culturii româneşti spre apus şi spre răsărit, de pe un plan al suferinţei, specifică unui popor smerit. Pornind de la creaţia populară, spre Eminescu, Blaga şi Brâncuşi, George Popa scrie despre lumina care inundă locurile acestea, ca motiv suprem de creaţie culturală, dovedind puterea românului de a scrie cu lumina, adică viaţa aşa cum este dată oamenilor. Se pune accentul pe un reper important – creştinismul la români, cu specificul său, dar şi cu smerenia sa ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere şi de rezistenţă la timp. Bineînţeles că  autorul ne descrie originile , într-un triptic esenţial: Zalmoxis – Orfeu – Dionysos, descoperind structurile zalmoxice în spiritualitatea românească, apoi deschiderea către cosmos, către codrul etern şi durabil, către muntele plin de putere, spre comuniunea românului cu natura. Este o deschidere lirică spre frumos ca mod de existenţă, dar şi spre lirica picturii româneşti, ca pată de culoare importantă în Europa. De fapt majoritatea pictorilor români au pictat direct cu timpul pe norii patriei. Aceste deschideri ale noastre spre universal sunt importante pentru că ne dezvăluie destinul fiinţelor alese spre creaţie ca mister divin, spre devenire, spre orice este util şi necesar, într-un efort metafizic cu o viziune ce depăşeşte de multe ori puterea noastră de înţelegere.

Este important de citit deshiderea limbii române, care este unitară şi melodioasă, pătrunzătoare şi unitară în experienţa de zi cu zi dar şi ca mod de face frumosul ca mod de viaţă.

Cred că accentul pus pe suferinţa creatoare, este unul important pentru că sunt desprinse din istorie motivaţiile noastre, suferinţele care ne-au nins cu fiecare mare artist, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Vasile Pârvan…

Eseul acesta este important pentru că trece dincolo de modele culturale, dincolo de ideologie, descoperindu-ne frumosul ca esenţă a creaţiei divine la români, aici unde am fost şi suntem martori ai atâtor minuni. E nevoie de sacru ca bază a moralei, e nevoie de morală şi operele atâtor români dovedesc că avem repere clare, sigure şi puternice, fiinţa neamului românesc fiind astfel pusă pe o stâncă tare. Autorul nu uită în scrierea sa deschiderea spre umorul care ne face viaţa mult mai uşoară, despre esenţa tragicului înflorind în zâmbet.

„ Românului îi place să glumească pentru plăcerea de a provoca voioşie în jur, şi nu din răutate, care nu-i este structurală „ – scrie George Popa.

Lipsa răutăţii la români este dovada prezenţei luminii.

Categorii:Uncategorized

IUBIREA CA SEMN


PLANETA IUBIRII

Pierdut în provincia numită „ PLANETA IUBIRII „, Miron Ţic ne mângâie cu poemele de dragoste pe care le-a pus în volumul cu acelaşi titlu ce a apărut la Editura „ CĂLĂUZA v.b „, Deva – 2005, sub îngrijirea celui ce a fost Valeriu Bârgău, poeme care sunt dulci chemări la fericirea de a iubi şi la ritualul din Templul Iubirii..
Citind atent şi privind dincolo de versuri şi în inima lor, te surprinde ritualul exact al iubirii ca mod de a te împăca mereu cu lumea, ca mod de căuta lumina zilei dincolo de pasiune, de chemare, de frică.
Poetul Miron Ţic şi-a construit cu adevărat o planetă în care să locuiască departe de suferinţa ce ne macină viaţa, ne îndeamnă totodată să mizăm pe ieşirea din labirint, acolo unde alţii nu mai au ieşiri şi anotimpuri.
Puritatea sufletească, sinceritatea gestului şi infinitatea sărutului atrag în ritualul acesta, poetul nu se foloseşte de cuvinte stridente, de experienţele stilistice la modă, rămâne fidel iubirii ca iubire şi de aici profunzimea poemelor care în final formează o planetă altfel decât o ştim, cu bărbaţi şi femei care se pot iubi şi care trec dincolo de sex ca exerciţiu fizic necesar.
Poetul caută şi găseşte locul, timpul, peisajul, detaliul, versul, metafora, poveste simplă, anotimpul, frunza şi vinul roşu aprins pentru a ajunge la bucuria simplă, dar nu simplistă a celor care se iubesc.
Poate că aici este şi o taină care s-a pierdut în timp şi pe care poetul o redescoperă la modul senin de parcă nu s-a întâmplat nimic în istoria lumii, de parcă n-a murit nimeni şi nu a cerşit nimeni viaţă.
Dulcea chemare a partenerului e un miracol ce nu trebuie pierdut şi poetul nu ezită să folosească bucuria şi fericirea la modul sincer şi direct ca mod de a lumina versul.
Fluidul dragostei străbate volumul dar şi fiinţele care trăiesc dincolo de poem, gesturile blânde ale poetului ne îndeamnă la speranţă, există fiinţa iubită, femeia care ne aşteaptă pregătită să primească atingerea dulce a chemării şi există bărbatul care iubeşte, cu adevărat …
Fiinţa iubită e compusă din real şi imaginar concomitent, e nevoie de ceva care să dea anotimp realului şi ceva care să nu ne îndepărteze de real pentru a nu cădea în afara poemului, peste marginea sa delicată.
Miron Ţic reuşeşte prin armonia unui sentiment şi prin prospeţimea tandreţei de a rămâne aparent tânăr deşi, ceea ce ne transmite poetul, la modul profund, e că iubirea nu are vârstă.
E nevoie de răbdare în a prinde parfumul poemului care rămâne intact dacă încerci sentimentul de a te bucura.
Volumul începe destul de tranşant: ce mai rămâne după iubire, poate doar prăbuşirea în stele, vine răspunsul, dar încet – încet decorul de umple, se recâştigă lume întreagă pentru care iubiţii au pregătit covorul din noapte, precum regii la marile ceremonii.
Poetul e conştient că nu pierde fiinţa iubită pentru că amurgurile dezbracă trupurile celor ce iubesc, pentru că sărutul e momentul în care începe un nou gând, dincolo de realitatea imediată a prânzului cu paharul cu vin ca un sânge aprins, transferul acestui sentiment intens se face în lucruri prin vase comunicante invizibile.
Iubirea vine în urma rugăciunii, e o taină care duce la supravieţuire şi la orbire, dar e ceva care dezleagă relaţia dintre bărbat şi femeie: „ Cum îţi spălai insomniile, sub proaspetele ploi.”
E un loc unde merită să locuieşti: „ Acest poem este rodul murmurului tău, / O parte din ziua ce vine,/ Tot ce pleacă şi-mi revine în gând, / Locul unde cu tine mă scund şi rămân, / De unde nu voi pleca nici târziu/ şi nici curând/ Privirea Ta – deschisă sub prima ninsoare, / Existenţă profundă şi crudă, / Fluviu ce mă cheamă cu fiecare zvâcnire, / Şi pe care-l traversez cu plăcere şi trudă. „
Poemul transmite lumina unui foc ce arde şi nu mistuie, acesta este secretul bine păzit de Miron Ţic, deşi nu o spune deschis, îl lasă să-l descoperim, e un „ sens unic „, când iubeşti nu mai ai timp să îmbătrâneşti şi eşti doar cu mâinile goale, nimic din lupta zilnică pentru viaţă, e o înfrângere fără de bătălie sub Poarta Sărutului. ( Sens unic )
Ritualul este transmis, e nevoie de ritual, de gesturi care mângâie şi care cheamă: „ Vine toamna şi noi îi vom parcurge / Templul viu.” E un ritual în care pleacă şi vin anotimpuri, în care în lume e Târziu, nopţile au fost amiezi, apoi: „ Iubita mea, ţi-am scris ultimele scrisori, / Cu roua singurătăţii din zori. „
Poetul caută profunzime iubirii dincolo de fiinţele care se iubesc, caută forma primă care a dat lumii sens: „Ne-am trezit ascunşi în lumina/ Dimineţii/ Mângâind acea rană a frumuseţii.” De aici suferinţa, durerea de a iubi, o durere care luminează pentru că sensul prim a fost pierdut într-un fel, dar şi redescoperit prin iubire.
Poetul scrie unele cuvinte cu literă mare: Dimineaţă, Târziu, Doamnă, Sărutul, Tine, Iubire, Luminii, Trecător, Trezite, Frunzelor, Cântă, sunt cuvinte care în vorbirea curentă şi-au pierdut valoarea, s-au tocit de atâta mers pe jos, dar care în Templul Iubirii au alt sens şi ele trebuie înnobilate, după cum peisajul, poate simplu, are alt sens pentru cei ce iubesc şi care dau putere poemului şi sentimentului şi dau valoare vieţii: „ … gara cu acoperişul invadat de porumbei. „
Poetul este lucid, Planeta Iubirii este o excepţie: „ Lumea miroase a floare dar şi a dezastre, / Şi tot mai multe stele se lovesc de stânci „ Dar există o ieşire prin cer, după cum scria Marin Sorescu: „ Nemurirea din cuvinte, / Fie-n noi/ Mereu fierbinte”, deşi „ Iubirea ne aparţine ca o durere nouă „
Simbolul şi semnul iubirii e nunta, o nuntă simplă, petrecută între două anotimpuri, darurile care se primesc, dar şi se dăruiesc, privighetoare şi mierla cântă, ea poartă pe buze aerul sfânt, el – taina în cuvânt, toate legând pe cei doi de viaţă şi de lume, la modul concret, pentru a iubi şi a înţelege.
Iubirea e un alt mod de a înţelege, desigur: „De atâtea ori ne-am spus că ne iubim,/ Şi de atâtea ori, nimic nu ne-am spus „ şi totuşi e un rod, al cireşelor amare, ca o revenire în actualitatea evenimentului.
Dar poetul se întreabă: MAI REUŞIM SĂ NE ADUCEM AMINTE ? deşi iubirea e ceva concret, îndrăgostiţii se sărută în mijlocul străzii oraşului, sub privirea celor de la geamuri care ar dori să fie în locul celor care pun „ kilometru zero „ în cetate …

Volumul prezintă şi câteva referinţe critice sub semnătura unor atenţi oameni la fenomenul poeziei de azi şi a iubirii din totdeauna şi care remarcă farmecul arzând şi discret al poemelor lui Miron Ţic.
Dar: „ Poetul nu doreşte vreodată/ Să-şi încheie opera, / Mereu priveşte florile grădinii, / Şi femeile frumoase, / … El ştie că trebuie să circule prin mulţime / … „

Categorii:Uncategorized

PARADOXUL CA POEZIE


O PRIVIRE „ CRITICĂ „ ASUPRA PARADOXISMULUI

Paradoxismul s-a impus şi se impune în continuare ca un fenomen necesar al lumii, cu atât mai mult a lumii de astăzi când posibilităţile cunoaşterii au luat-o razna şi când nu ne mai pasă că există limite, dar chiar lipsa de limite este o limitare, paradoxal. Fenomenul este prezent în ştiinţă, în artă, în publicitate, în economie, în cucerirea spaţiului din afara planetei, e necesar ca mod de a trăi cumva pe o planetă care se sufocă sub talpa mică a unei fiinţe vii- omul …
Mişcarea este legată de numele lui Florentin Smarandache, un român plecat de aici pentru că acolo, în lumea largă să fie mai român şi să poată striga liber că este universal, punând bazele unui mod de a vedea lumea puţin diferit de cel occidental, puţin diferit de cel oriental, asiatic sau african, diferit de cel al focilor de polul nord şi chiar de cel al coloniilor de furnici care stăpânesc nevăzute teritorii.
Paradoxismul este prezent şi nu putem face abstracţie.
Dincolo de biografia lui Smarandache este un adevăr filozofic care se străduieşte să fie o persoană, mai mult decât o noţiune filosofică, un adevăr revelat, iar autorul poate nu realizează totdeauna esenţa paradoxală a paradoxismului, deşi face trimitere.
Fiind legat de ştiinţele exacte vectorul Smarandache a recunoscut că el nu a inventat nimic, doar a descoperit fenomenul şi la pus într-un limbaj artistic sau matematic pentru a fi cunoscut. Aspectul este unul meritoriu şi nu este duce atingere personalităţii lui Florentin, ci adaugă merite.
Acest fenomen însă este ceva mult mai profund şi dacă privim în Scriptură, adică dintr-un alt punct de vedere ştiinţific pentru că Biblia este ştiinţa desăvârşită, nu putem să nu observă că paradoxismul este un mod de a lucra a lui Dumnezeu cu lumea, cu omul, cu tot ceea ce este creat de El, astfel că s-a impus prin revelaţie, printr-o stare aparte, de curăţie a fiinţei.
Este paradoxal să realizezi că Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, ESTE ( pentru că, paradoxal, acest este timpul care se poate folosi când ne referim la eternitate ), când te străduieşti să te apropii de El, atât jertfa desăvârşită, adică Mielul care ia păcatul lumii, cât şi Marele Preot, dar şi Proorocul care a spus deschis oamenilor despre acest lucru. La nivelul gândirii omeneşti este greu să accepţi acest lucru, aparent contradictoriu şi ieşit din normala normalitate, dar tocmai această lucrare divină ne-a scos din eroare şi ne-a dat şansa să scăpăm de teroarea imposibilului, pentru că învierea pare a fi imposibilă, dar efectele în lume dovedesc exact contrariul.
Tehnica literară paradosită a fost utilizată de psalmişti, de autorii literaturii de înţelepciune aşa cum apar cărţile în Biblie, respectiv: Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul …şi nu mai …
Câteva exemple sunt revelatorii:
„ Cerurile spun slava lui Dumnezeu, / şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. / O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. / Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: / dar răsunetul lor străbate tot pământul, / şi glasul lor merge până la marginile lumii.” – Psalmul 19: 1-4

„ Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană care să facă binele fără să păcătuiască „ – Eclesiastul 7: 20.
Toate aceste au fost scrise cu mult înainte, cu peste trei mii de ani faţă de epoca modernă, cum ne place să o numim perioada în care trăim şi cum au numit-o şi alte generaţii înaintea noastră perioada lor la fel.
Paradoxal este că orice legământ încheiat de Dumnezeu cu omul sau cu un popor s-a respectat deşi în ansamblu toate par a fi contradictorii.
Apoi paradoxal este şi faptul că în lume există peste 19.000 de manuscrise ale Noului Testament, scrise în diferite limbi folosite de om, răspândite pe o zonă întinsă din Europa, Asia, Africa, Orient, dar ele sunt asemănătoare în proporţie de 99, 5 % de parcă Cineva Nevăzut s-a îngrijit ca fiecare Cuvânt scris acolo să ajungă intact până la noi.
Dar meritul lui Florentin Smarandache este că a descoperit o armă formidabilă împotriva totalitarismului, a pus în valoare lucruri aparent fără valoare, uitate, sau inexistente, a folosit elemente aparent neartistice pentru a face artă, a scris piese de teatru deschise ca o carte, paradoxismul său e folosit în cercetarea spaţiului cosmic, fiind universal indiferent de locul unde se aplică, a folosit limbajul matematic pentru a formula fenomenul, dar şi limbajul utilizat de alte ştiinţe.
Acesta este şi modul de a lucra a lui Dumnezeu: alege oamenii de jos ai lumii, pentru a birui pe cei puternici, cheamă lucrurile care nu sunt de parcă ar fi, pune la baza lumii dragostea cu o structură matematică parcă, condiţionată de modelul său divin, o dragoste simplă şi puternică, îi face pe cei orbi să vadă cu ochii minţii ceea ce oamenii normali nu mai pot vedea, schimbă lumea într-o clipită, în fracţiuni de timp pe care noi nu le percepem, dar care menţin viaţa, face dintr-un fricos un mare apostol, creează cel mai important Templu, trupul uman, deşi oamenii vor un altul, ne atrage atenţia că toate lucrurile sunt permise, dar totodată nu toate zidesc şi nu toate ne sunt de folos, limitarea dând astfel sens infinitului… Exemplele pot continua.
Ceea ce vreau să atrag atenţia este că Dumnezeu se foloseşte de cine vrea El pentru a pune în lumină lucrarea Sa, la fel s-a folosit şi de Florentin Smarandache, un român plecat de aici pentru a fi mai aproape de România, dar şi de cer.
Apostolul Pavel a scris sub puterea divină că nu cel ce vrea sau se străduieşte este acceptat de Dumnezeu, ci este acceptat cel ce îi este plăcut lui Dumnezeu ( Romani 9: 15 –16 ), dovedindu-se de multe ori că slujitori ai lui Dumnezeu sunt cei plăcuţi, acesta fiind elementul care atrage atenţia asupra alegerii.
Cred că a venit timpul ca acest concept „ neoutrosofic” al paradoxismului să fie utilizat şi de teologi în ramura specifică lor de lucru – apologetica. Orice curs de apologetică va trebui să facă apel la paradoxism ca argument ştiinţific de a aborda lumea din perspectivă creştină.
Din acest punct de vedere Florentin Smarandache are merite care trebuie remarcate şi care nu pot fi puse sub preş occidental sau de oriunde altundeva.
Petre Ţuţea afirma:
„ Originali, vorba lui Heidegger, nu sunt decât idioţii. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, că nu face decât să descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială, e un geniu, pentru că descrie genial opera lui Dumnezeu. „ ( 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pagina 88.
Marele înţelept român avea dreptate şi definiţia sa este una valabilă, citatul fiind prea clar pentru a suporta comentarii.
Florentin Smarandache afirmă: „
Poezia salvează raţionamentul, însă prin metafizică, precum o vorbă de duh care convinge mai mult decât o demonstraţie plată, înlocuind-o uneori. Poezia oferă posibilităţi la imposibil. „ – „ Mărturisirea de credinţă literară „ , Editura Carpathia Press- 2006, pagina 104
Apoi:
„ Pământul era pustiu şi gol, peste faţa pământului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. „ Biblia – Geneza 1: 2.
Pradoxal, curentul acesta justifică miracolul, miracol care este o excepţie, o deviere de la legile normale ale existenţei, dar prin faptul că depinde total de Dumnezeu, confirmă creaţia şi normalul care există în continuare şi în sfera căruia s-a permis această excepţie.

Categorii:Uncategorized

DESPRE SINCERITATE


ÎNTRE RAFINAMENT ŞI IUBIRE

 

Nicolae Szekely cu volumul „ SINE PIEZIŞ „ aduce o notă de sinceritate prin poezia decantată şi plină de tremur. Ajuns la maturitatea scrierilor sale poetul descoperă cu brutalitate că fiinţa sa fragilă poate să fie piedica destinului său. „ Săgeată spre nicăieri „, o viziune a sentimentelor sale din poem, când cerul pare la rându-i fragil şi când efortul de la colţul străzii nu creează modele perfecte. Băcănia rămâne băcănie, iar umărul poetului are cicatrice aripei pierdute.

Scrierile din volumul apărut la Editura „ CORVIN „ din Deva, în anul 2005, în regia autorului, ne prezintă un poet rafinat, obişnuit cu profunzimile poeziei, căutând sprijin în psalm ca unitate de măsură a scrisului cu vârful inimii, tentat de experienţele moderne, dar fugind într-un fel de acestea, centrându-se pe  evul mediu ca etapă de stabilitate, ruptă de planul secund al viitorului.

Aproape speriat de puterea poeziei Nicolae Szekely dă vina pe melancolia hârtiei, albe în aşteptarea versului care se scrie singur, lângă umbra mâinii poetului…

Adunat în sine până la urmă există şansa ţipătului din lumină, între masele mari de tăcere. Poate tăcerea ar fi o şansă, dar pescăruşul ţipă, e viu, îşi aşteaptă perechea cu aripile necesare …

Viaţa poetului începe cu fiecare dimineaţă, este un defazaj de o secundă între lucruri pe care poetul îl simte. De fapt esenţa acestui volum se tensionează între două planuri, ca mod de rezolvare a versului. Căutând iubirea, scăldându-se în sunetele muzicii, iată fundalul din spatele poemelor. Drama personală, dar şi bucuria personală devine poezie, cu tentaţia rugăciunii, care este pieziş afectată de sinele omului modern pe care îl interpretează poetul. Efortul de a da consistenţă nevăzutului este evident la poet :             „ nimicul absurd şi totuşi la uşă vântul „ . Lucruri ascunse care pot fi aduse la lumină.

Sunt versuri care rămân: „ şi auzeam cum Dumnezeu calcă pe vreascuri „; „ orice margine trebuie să absoarbă interior şi exterior „ ; „ lumea răstălmăcită şi fără semnificaţie // şi în care circulă poeţii ca nişte anticorpi „;  „ fiinţa divizată – singurul moment în care eşti greu şi uşor în acelaşi timp „.

Sunt şi versuri care eludează realitatea crudă a poemului: „ manechinul de cauciuc al gândurilor mele „ ; religia e un jazz „;  „ pelicula de sare pe bula de aer scuipată din gura şcolarilor „. Vine un timp pentru poet în care acesta trebuie să evite jocul facil al poeziei, să se apere de experienţele lumii, dincolo de tentaţia de moment a gloriei ce nu mai vine….

În mod cert drama iubirii la Nicu Szekely, la fel ca drama iubirii din lumea de astăzi, este un gol, o gaură neagră, aproape insuportabilă la vremea ieşirii, a exodului, a depăşirii  sinelui …

Sunt unele poeme care rezistă şi care depăşesc timpul lor propriu, poeme de esenţă ca      „ TREBUIE „, un poem bine structurat, după modelul vechi al psalmului şi al scrierilor din Solomon, cel înţelept. Poate că aici este esenţa poeziei sale, poate că aici ar trebui să insiste poetul, cu totul riscul ce vine din alegere …

Se simte în poemele sale imaginea uşor deformată a faptelor zilei de fiecare zi, a zilei de uzură, care ne toacă din toate părţile cu tentaţiile, cu eşecurile, cu falsul modernism şi cu falsul – fals, trec imagini prin poem ca de la fereastra alunecoasă a trenului sau a autovehiculului, chiar şi lista pentru piaţă e bună pentru carnea poemului.

Intrarea în volum se sprijină pe două dimensiuni : sinele şi pavana, poetul şi umbra sa în cântec, scriitorul şi personajul de altă dată. Încercând să definească „ pavana „ ca mod de existenţă autorul scrie despre Luis de Milan şi experienţele sale muzicale, în două versiuni, în două planuri, care fac carnea de necarne a cântecului să tresalte, o variantă simplă, alta mai complexă, comentariul autorului care devine parte a schiţei muzicale, cu indicaţii de ritm , de tempo, lentul şi rapidul se caută ca făcând parte din compoziţie.

Pentru mine cred că :

 „ trebuie să urci pe lângă cireşii în floare – să cunoşti infinitul „,

aici te eliberezi de poem, de cântec, de auz, de cuvânt, nins de eternitatea simplă a

zilei …

Aceste scrieri cu formule simple şi vii, în mişcare, căutând viaţa şi ceea ce este dincolo de viaţă, dau farmec unui volum care se va putea depăşi, prin efortul poetului de a rămâne în mijlocul poemului ca tigrul în plină alergare …

„ în sfârşit trebuie să cauţi o viaţă întreagă şi încă puţin – să cunoşti pe Dumnezeu dar că eşti vrednic în faţa Lui trebuie să te îndoieşti – să cunoşti pe Dumnezeu” . Citatul dă măsură volumului.

Trebuie o măsură în toate.

Categorii:Uncategorized

MESAJUL


MESAJUL SUBLIMINAL

Există perioade în viaţa noastră când nu realizăm sensul adevărat, sau ne scapă sensul, există un sens ascuns, există puterea unui om, a comunităţilor, sau a unor grupuri care doresc să vedem, să auzim ceea ce vor alţii şi pentru alţii. Manipularea a devenit un model acceptat în mediile politice, chiar există o artă a manipulării, o ştiinţă absurdă a manipulărilor în epoca informaţiei, iar cei din spate, din planul secund, sunt consideraţi specialişti, după cum există cealaltă limită, limita frumosului acolo unde artistul poate transmite mesajul prin metode ale artei lui, care declanşează un adevărat proces de conştiinţă, de curăţie sufletească.
Prin cartea sa „ MESAJUL SUBLIMINAL „ autoarea Doina Ruşti, deschide o altă lume pentru cei care doresc să comunice într-o lume a comunicărilor de tot felul.
Cartea, la limita dintre eseul specialistului şi documentarea zilnică a celui care nu doreşte moartea spirituală, a apărut în anul 2005 la Editura „ TRITONIC „ Bucureşti şi, în mod cert, răspunde unei necesităţi în varii domenii: artistic, economic, politic, social, educaţional şi nu numai.
Analiza profundă a comunicării dintre oameni de-a lungul timpului este o necesitate pentru că am uitat să comunicăm cu adevărat, ducem dorul unei comunicări adevărate, a unei relaţii reale şi profunde. Ne-am rătăcit, într-un fel aparte stând şi privind la televizor sau la monitorul calculatorului, legaţi prin Internet de MARELE NIMIC, sau de absolutul informaţiei.
Autoarea este doctor în ştiinţe filologice, cunoaşte în profunzime lumea simbolurilor literare şi a scris importante cărţi de sinteză culturală, dicţionare, enciclopedii, etc…
Cartea începe cu o poartă, poarta subconştientului şi continuă cu modul de relaţionare a indivizilor, a oamenilor obişnuiţi sau personalităţi reale ori false, prin cuvânt, prin salut, prin nume, prin şablon, prin cuvântul criptic, prin povestire, sau imprecaţie, ajungând la nivelul simbolic al comunicării, la sensul sensurilor, la mesajul persuasiv şi la cel subliminal.
Interesante sunt, din punctul de vedere al comunicării, experimentul comunist din România, care începe cu arhetipul vătafului şi intră în cotloanele limbajului, care, iată, ne mai face feste.
Penetrante sunt analizele făcute fenomenelor în zona de influenţă subliminală în limbajul actual şi stârnesc curiozitate pentru că descoperim modul în care suntem manipulaţi prin presă, prin prestaţia „vip” –urilor din regiunea politicului, prin denominare, prin şablon, prin ambalajul înşelător, prin formule de politeţe, prin ideologie şi prin multe alte fenomene care ne ard inima zilnic şi ne fac să pierdem sensul adevărat.
Trimiterile la marile opere literare, la importanţi autori români sau străini sunt interesante pentru scriitorul pasionat de scrisul său.
Cartea merită citită pentru că multe aspecte tratate în carte au scăpat analizei specialiştilor care nu s-au aplecat asupra unor lucruri banale în aparenţă, dar care în final fac să se încline balanţa într-un mod care doare şi care sângerează pe anunţurile publicitare, pe ideologiile de orice sens, pe programele partidelor sau pe modul de atragere a clientelei de către marile companii sau bănci.
Cartea reuşeşte să adune experienţa în domeniu şi cred că mulţi scriitori care se consideră importanţi, vor trebui să ţină cont de regulile comunicării în vremuri tulburi afectate chiar de comunicare, de lipsa limitelor sau de limite artificiale, de haosul ordinii impuse de afaceri, interese, căderea umană …
Tehnicile acestea de comunicare au fost utilizate şi sunt utilizate şi de serviciile secrete, de oameni ai puterii, care ştiu când, printr-o formulă de politeţe banală, ca „ domnişoară „, să declanşeze un alt mod de a vota. „ Domnişoară „ la vârsta de 35 de ani, va avea impact pentru că lumea acceptă faptul că o personalitate, oricât de complexă, care nu şi-a făcut familie la o vârstă stabilită cutumiar, sau nu este căsătorită, nu are copii, nu-şi asumă responsabilităţi, este una care nu poate conduce o comunitate … Este un simplu exemplu şi poate banal pe care îl întâlnim în fiecare zi, dar multe alte exemple sunt redate în carte, chiar la limita de a provoca răul dacă sunt preluate de grupuri de interese. Dar cartea, evident, a fost scrisă pentru a ne apăra de rău, dacă rămânem de veghe în lanul de cuvinte, suntem atenţi la intonaţie, la simbol, la repetiţie, la poreclă, la dialogul condus din umbră, sau prin seducţie …
Autoarea recunoaşte că sunt multiple modalităţi de transmitere a unui mesaj în ciuda voinţei noastre. Multe din comportamentele noastre se justifică prin inocularea din spatele limbajului vizibil sau invizibil.
Aş sublinia doar cele opt situaţii ale povestirii prin care oamenii stabilesc relaţii: povestitorul transferă asupra altora povara prin povestirea sa, prin povestirea ca artă, prin interesul pentru manipulare prin povestire spre un scop dorit, cu dorinţa ca celălalt să se implice sau să fie implicat prin povestire, prin transmiterea moştenirii spirituale la urmaşi, prin dorinţa de a ului prin povestire, prin introducerea pietonului în labirint pentru că povestitorul este stăpânul labirintului, prin exerciţiu de morală pe care îl regăsim în povestire. Aşa învăţăm că sufletul are alte limite decât credeam şi că marii maeştri au cunoscut că lumea are nevoie de salvare, sau de pedeapsă.
Putem alege, pare să spună autoarea, între bine şi rău, doar printr-un cuvânt, dar, desigur, într-o zonă creştină, recunoaştem că de multe ori cuvântul este LOGOSUL, mai mult, veşnicia este scrisă pe marile bulevarde cu alb şi că este chiar după, colţ, dar ce preţ înseamnă drumul interior pentru a ajunge după colţ …
Un artist are nevoie de astfel de cărţi, pentru că opera sa este până la urmă efectul CUNOAŞTERII …

Categorii:Uncategorized

SUS SI JOS


UP AND DOWN

Cu fiecare carte scriitorul Radu Igna caută să-şi justifice crezul de viaţă mai mult decât scopul artistic. Cărţile sale vin dintr-o zonă a obşnuitului, fără ca autorul să facă eforturi de a inventa istoria, doar constată mişcarea lumii cu atenţie, cu puţină ironie, cu multă căldură, parcă ne-ar vorbi de aproape, conştient că doar cuvântul rostit are puterea de a da viaţă. Este o luptă pentru viaţă pe care o dau personajele sale, după modelul lor limitat, lipsit de orizont.
Scriitorul este sincer, nu inventează povestiri pentru că ele există, fac parte din lumea noastră, ca o rană.
Există o modă în lumea literară aceea de a da un scop comercial cărţilor, au fost şi sunt reţete de succes care aduc bani, dar care inventează viaţă pentru că oamenilor le plac poveştile şi pentru sunt în căutarea unei lumi mai bune, mai altfel, a unei lumii pline de aur aici, în imediata apropiere, fără alte trimiteri, lumea nu mai are răbdare, iar lipsa de răbdare este lipsa salvarii de care fiecare avem nevoie.
Deşi Radu Igna ne avertizează că orice asemănare a personajelor sale cu situaţii sau personaje reale este absolut întâmplătoare, avertizmentul ţine de ironia sa fină, venită pe filiera literaturii engleze, este aici umorul sec al englezului prins în ceaţă, dar care vede la modul absolut …
Ultima carte “ Lazăr nu mai vine “, Ediura “ Călăuza “ v.b, 2005, Deva, avându-l drept consilier editorial pe domul Valeriu Bârgău, este una de proză scurtă şi de viziune lungă. Se înscrie în modul de a scrie a lui Radu Igna, povestiri scurte, dar relevante, de sub mâna sa de scriitor adevărat ies aceste povestiri după apariţiile sale însemnate: “ Vâltoarea “ , “ Nimic deosebit în timpul serviciului meu “, “ Valea proscrişilor “, etc. În Transilvania astfel de scriitori dau lumină literaturii române, deşi aceasta îi asimilează cu multă dificultate pentru că nu prea sunt “ la modă “ …
Spre deosebire de scrierile anterioare, această proză scurtă este străbătută de un fior metafizic profund, enigma în faţa morţii, tremurul că fiecare scriere trebuie să trimită la ceva mai înalt.
Radu Igna pare să nu fie explicit în mesaj, dar aparent acest lucru pentru că sistemul prozei sale scurte deschide lumea pentru cititor: bătrânul care la sfârşitul vieţii duce o luptă cruntă cu nucul din grădina sa, o luptă aparent inegală, un om sleit de puteri, aproape fără minte, cu mintea pierdută prin istoria noastră recentă, el vrea să fie biruitor, pentru că o viaţă întreagă a luptat. Pentru ardeleni nucul este un simbol, iar lupta finală a omului cu simbolul este una care duce spre destin, cu siceritate, cu altruism.
Apoi prezenţa omului în faţa clădirii din Centru Perfect, necesitatea atingerii noroiului, mersul pe noroi, este unul al simbolului, pentru dincolo este covorul roşu, ca semn al puterii care cade, sau care se ridică, a puterii abstracte, rupte de oamenii care trebuie să treacă prin noroi pentru a ajunge la individul în care te poţi contopi.
Dincolo de mesajul scrierilor există deja un alt mesaj, al deschiderii spre o altă lume, liniştea din povestirile sale este una aparentă, istoria colocoteşte subteran, este istoria fiecărei zile, a fiecărui destin.
Deşi pare că autorul refuză marile evenimente ale epocii pentru povestrile simple, el de fapt ne pune la dispoziţie istoria curentă, nevăzută şi parcă fără imoprtanţă pentru elite, politicieni, critici, istorici, care nu mai văd pădurea de copaci, vor schema de succes, indiferent dacă adevărul este scris sau nu.
Radu Igna nu ne dă “ ţeapă “ prin povestirile sale, el descrie istoria invizibilă aparent a oamenilor de lângă noi în căutarea identităţii propri şi nu fabricate. Întâmplările doamnei Măriuca Pistol din staţiunea românească, cu iz de cădere umană, este de fapt transpunerea în realitate a vieţii din manelele de fiecare zi pe care le îngăduim în numele libertăţii şi ne facem că nu vedem libertinajul, care nu duce nicăieri, dar deja a fabricat mediul cultural pentru mulţi. Acest lucru nu este explicit la Radu Igna, este implicit, iar discreţia sa provoacă cititorul şi, mai ales, elita din lumea artiştilor.
Escrocul din maşină de ocazie imită pe cel de sus, de la putere, nu mai are la dispoziţie un alt limbaj, un alt mecanism, s-a blocat în mecansmul tranziţiei, mimând afacerea, în fond economia noastră este imaginea unui autovehicul vechi care merge, aduce bani, deşi pare recuperat de la fierul vechi. Traseul este unul real, al celor care fac pe transportatorii de ocazie, fără autorizaţii, dispuşi să ne ducă la centru, printr-un peisaj dureros de exact. L-am parcurs şi eu, iar realitatea din spatele povestirii este o rană.
Deşi pare uşor ironic în scrierile sale, autorul, de fapt, este trist, este tristeţea unei generaţii care a ratat sosirea deşi avea o şansă extraordinară în decembrie 1989, este tristeţea profesorului, pentru că Radu Igna este un profesor serios, care îşi vede elevii căzuţi în tranşeele vieţii, bucuroşi că au soluţii, acolo unde mediul social şi de afaceri nu le are, ci doar le mimează.
Individul care face greva sa personală pentru o mărire de salariu şi două cafele gratuite pe zi, personajul care va fi disponibilizat şi va primi de fapt un şut undeva mai jos de starea sa umană, este doar în aparenţă o stare a unuia satiric, unul plin de umor, este o relitate dură iar scriitorul a fost blând cu personajul, pentru că nu l-a umilit şi mai mult, aşa cum sunt umiliţi cei mai mulţi, poate că trecerea de la o societate la alta, de la un sistem social la altul ar fi putut fi mult mai altfel, dacă omul nu ar fi fost umilit, pe când alţii şi-au făcut titluri de glorie din această umilinţă, clădindu-şi opoziţia politică pe degradarea individului, care nu mai are ieşire, în fond nu toţi putem fi oameni de afaceri, unii doar trăim în timpul nostru, cu iluziile noastre , aşa cum le are personajul povestirii – Nevoitu. Lumea paralelă dintre ceea ce facem şi ceea ce visăm este una reală, ne ducem istoria cu modestie între vise şi realitate.
Titlul cărţii este dat de povestirea scurtă “ Lazăr nu mai vine “, povestea vieţii unei generaţii care s-a dus, a unei generaţii care şi-a ascuns într-un fel propriu identitatea, pentru a-şi câtiga pâinea zilnică, pentru a-şi câştiga viaţa, o generaţie care a plătit preţul, bolnavă fizic şi moral, roasă de acidul istoriei, Lazăr nu mai poate veni, el s-a dus, istoria l-a transpus într-o altă dimensiune, sub ochii noştri.
Fiecare povestire are tâlcul ei, are mesajul ei, Radu Igna a fost sincer cu noi, ne-a prezentat cetatea din provincie, cetatea în care oameni diverşi se unesc pentru a trăi, căutând sensul mai mult decât investitorii, neaparat străini, care nu mai vin, cetatea din povestori poartă numele de Dolmă, după cum oraşul din America uneui alte povestiri îi zice “ Up and Down “ , acolo unde românii îşi caută identitatea, de parcă orăşelul din America este oglinda de peste mări şi tări, de parcă tragedia umană de aici seamănă cu cea de acolo, acolo unde visăm că vom fi.
Povestirile sunt scrise într-un registru plin de umor şi sarcasm, dar tristeţea este fundalul care le dă viaţă, luciditatea omului care a sperat şi care nu mai vine, a celui care trece prin istorie cu autovehiculul de ocazie şi care până la urmă se încurcă singur în visele sale.
Dincolo de noroi este covorul roşu, înaltul demnitar i-a mai acordat o şansă omului care şi-a făcut stadiul în Văgăuna, localitate care seamnă cu una de foarte aproape.
De fapt bătrânul fără minte care doboară nucul bazat pe puterile puţine, aşa cum este descris în povestirea “ Simbioză “, este chiar chiar omul care se doborară pe sine, într-o zi “ în grădina apăsată de puterile primăverii “.
Radu Igna rămâne un scriitor important prin sinceritatea sa, prin scrisul aparent obişnuit, dar trist de real, cu note de umor şi sarcasm.
El scrie în povestirea “ Drumul spre subterane “:
“ După ani de claustrare în sertarele editurii de stat, iat-o gata de drum dintr-o editură particulară, pe spezele autorului, două sute de pagini într-o copertă cu un desen suprarealist din care ţâşneşte titlul …” Igna este lucid în privinţa operei sale, simte o durere pentru că lumea literară nu poate primi viaţa pur şi simplu, deja vrea altceva, ceva ce nu s-a mai trăit, nu vrea povestiri din lumea reală, vrea poveşti de succes, precum viaţa vedetelor fabricate pe calculator, din interese economice, pentru ca lumea să scoată banii în faţa invenţiilor necesare şi să uite că trebuie zilnic să ÎNVEŢE să –şi trăiască viaţa.
Din acest punct de vedere Radu Igna este lucid, dar nu a putut trăda literatura clasică din care a învăţat să fie om …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: