Arhiva

Archive for 3 iulie 2009

TAINELE TEXTULUI SCRIS LA EUGEN EVU


„ Încă o mie de poeţi deodată cu mine/ În aceeaşi clipă, sub aceeaşi stare/ Pretutindeni prin lume, răzleţi, scriu/ Tresare acelaşi pământ într-o unică floare / „ ( Lothus ).
Editura „ Viaţa arădeană „ – 2004, prin directorul de editură Sabin Bodea, ne provoacă duios cu un nou volum de Eugen Evu, volum apărut la serbarea artistului, 60 de ani de viaţă şi o veşnicie de scris, volum intitulat „ REZERVA DE DUIOŞIE „
Acest volum începe cu o „ Mică istorie literară : Eugen Evu „, schiţând pe scurt viaţa, opera, premiile date şi cele care nu vor fi date niciodată, meserii bune pentru un poet: lăcătuş, oţelar, salvamar, muncitor necalificat, cântăreţ de local, şomer, pensionar, înger … Dincolo de nota literară, este însă poezia, care cuprinde viaţa poetului, aşa cum este, un vers între o viaţă şi alta.
Duios poetul trecea prin viaţa noastră, printr-o cetate în ruină şi cădere în înger, volumul este o lacrimă pe obrazul celuilalt.
Grafica volumului este susţinută de prietenii pictori şi graficieni, iubitori de frumos şi de filele din dosarele securităţii acolo unde Eugen Evu a murit puţin.
În acest volum poetul îşi redescoperă duioşia din poezia cea de toate zilele, cu bucurie şi durere. Lumina, logosul, spaţiul curbat, chipul pierdut, florile dalbe, toate înseamnă teme ale unei poezii care s-a definit exact în scrisul lui Eugen.
„ Lumina rană a vederii „ este o temă profundă în poezia aceasta, care cheamă lucrurile de început, de dinaintea cuvintelor, pentru că este o foame de puritate la Eugen, o foame care depăşeşte înţelegea obişnuită, Eugen ne cheamă şi ne iniţiază într-o altă lume.
Durerea poetului pentru Hunedoara, ca oraş în dificultate, dar nu numai pentru Hunedoara este vizibilă, poetul nu acuză, el cântă şi cântarea sa urcă oraşul mai sus cu un secol.
Arta este privită ca mod de evadare şi devenire la Eugen Evu, el se simte solidar cu toţi artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu scribi. De fapt şi mărturiseşte că moartea poetului este numai în limba română, ca un loc în care se poate învia.
Secretul fiinţei umane este undeva între apele dulci şi cele sărate, între fălcile leviathanului, în spatele oglinzii. Poemul „ În spatele oglinzii „ dezvăluie şi ascunde entitatea reală, totodată.
Adevărul despre poezie este scris, este trăit, este murit de poet: „ Dar adevăr zic vouă: / numai întrebările definesc omul – întrebările răspund.” Ce ar putea extrage poetul din pretutindeni şi nicăieri, din nadirul tragediilor ?
Ajuns la o maturitate care doare şi unde suferinţa este unitatea de măsură a poemului, Eugen Evu şi –a păstrat o anumită rezervă, un loc în care se poate refugia : POEZIA.
E multă singurătate şi tristeţe în volum, dar şi mult vers care iluminează fiinţa cititorului, într-o vreme când poezia a ajuns locul în care se pierd luminile …
Cum este starea poetului ? Răspunsul poetului : „ Eram oarecum în lanul acela de in înflorit / şi deopotrivă în interiorul sferic al textului / … „

Categorii:Uncategorized

IUBIRE CA SEMN


PUŢINĂ POEZIE şi ETERNITATE CU Jorge Luis Borges

Poetul, scriitorul şi magul Borges este o prezenţă mai mult decât elegantă în lumea artelor, la sens figurat, real şi ca impact, depăşeşte limitele general acceptabile de societate. Cu un baston, asemenea lui Moise, conducea un popor nevăzut prin nesiguranţa vremurilor de pe urmă. Ne având putinţa de a vedea, orb adică, iubitorii de frumos care ştiu asta, el vede cu inima, are o capacitate extraordinară de a vedea în timp, în oameni, în istorie şi miracol. Părea înconjurat de o lumină secretă, precum manuscrisele vechi, părea coborât din manuscrise vechi într-o lume a haosului informaţiei. Cine nu iubeşte arta, poezia şi tot ce ţine de scris în general, se va teme de Borges pentru că avea puterea şi are de a vede în întuneric. Păcat că poeţii mai şi mor.
Magul a primit multe premii internaţionale legate de scrierile sale, dar a trecut cu nobleţe peste şocul civic, revenind mereu în lumea poemului său. Orice a scris a fost un fel de poezie, un fel de a trece peste limita condiţiei umane ca trup, dar a depăşit limitele timpului.
A iubit labirintul, el un orb necesar în lumea modernă care vede atât de bine chiar spre infinit, o persoană care a putut face punţi între scriitori, culturi, miracole. Starea de labirint pe care a încercat-o Luis este una a patriarhului, a celui care merge mereu înainte fără hartă, dar cu o chemare irezistibilă spre destinaţie, ca făgăduinţă.
Oriunde a fost în lume şi a călătorit mult, fiind chemat de destin şi de oameni, el a mărturisit că s-a simţit bine pentru a fost mereu în patria sa, într-un hotel din ţara sa, într-un hotel din Buenos Aires. El a mărturisit că trebuie să recunoaştem că suntem în labirint, că acesta este secretul – de a recunoaşte această stare, dar că privind în jurul nostru, la noapte şi la zi în legătura lor armonioasă, există speranţă că putem ieşi din labirint.
Borges a iubit poezia şi o consideră la fel de misterioasă precum muzica, poate strâns legată de muzică, ca mod de a ieşi din timp. În modestia sa perfectă, de la înălţimea imaginii de patriarh, a mărturisit că încearcă să fie poet, considerând că lucrurile, pentru om sunt aceleaşi, iubirea, speranţa, memoria, uitarea. La tinereţe a iubit metafora, apoi, în final a considerat că fiecare text are estetica lui, realizând legătura dintre cuvânt şi modul de a fi a cuvântului.
La bătrâneţe a mărturisit că a iubit limbile lumii, franceza, germana, engleza, chiar japoneza şi nu numai, greaca veche, latina, le-a iubit şi a continuat să înveţe mult timp, pentru că limbile lumi creează legături, ne duc la origine, la sursa corectă. Poate noi toţi ar trebui să învăţăm de la el pentru a gusta limpezimea apei de izvor.
Borges a spus că a muncit cu dragoste pentru a găsi cuvântul potrivit textului scris, că fraza a venit simplu şi că a iubit acea frază, dar a preferat de multe ori să aleagă un al mod de a scrie pentru ca textul să treacă de la el la lume, a fost un mod de a traduce textul din gândirea sa în textul pentru inima altuia.
Magul a mărturisit că s-a simţit vinovat atunci când nu a scris, scrisul a fost raţiunea sa de a exista, de a trece din real în realitatea textului. Scrisul i-a dat echilibru, armonie, sens.
În scrisul său a ales simbolul tigrului ca simbol al unei teribile eleganţe, dând culturii sens pentru umanitate, un canal prin care să nu rămânem morţi în erorile noastre.
Poetul s-a întors mereu la cuvânt, s-a aplecat asupra cuvântului considerându-l important într-un vers, considerându-l o cărămidă vie în text. Acest mod de a privi scrisul a fost foarte important şi este important să acceptăm astfel scrisul ca mod de legătură cu Dumnezeu şi că dincolo de opera noastră este un mesaj pe care va trebui totdeauna să-l transmitem.
Borges a mărturisit că a prins multe momente privilegiate în poezie, iar tinereţea i-a fost marcată de poem, dar spre bătrâneţe a încercat tentaţia corecturii, ca drum spre perfecţiune.
Borges a iubit poezia în sine: poezia persană, poezia lumii, poezia modernă, poezia veche, poezia asiatică, l-a iubit pe Shakespeare, imaginea spre Himalaya, a unit imaginea despre poezie şi a transmis-o spre lume în mod unitar avertizând cu mult curaj că poeţii nu trebuie să confunde poezia cu politica, ei trebuie să rămână în patria poemului. Deşi a iubit textul vechi, scris cu sfinţenie, a iubit la fel de mult literatura ştiinţifică, căutând o punte spre destinaţie.
Din cauza stării sale, un om care a primit orbirea, dar care a scris totodată, a fost mereu însoţit de Maria Kodama, o pereche care vine parcă dintr-un poem vechi.
El a mărturisit: „ Literatura începe prin poezie şi ajunge foarte greu la proză. Sper ca numele meu va fi uitat. Poezia mea uitată …E şi aceasta o speranţă.”
„ Cartea de nisip „, o antologie din scrierile lui Jorge Luis Borges, armonizată şi tradusă de Cristina Hăulică, este o mărturie în limba română despre scrierea unui patriah al poeziei. Titlurile operelor sale este semnificativ şi expresiv : „ Istoria universală a infamiei „ – 1935; Istoria eternităţii „ – 1936 , Aleph „ – 1949, Cartea fiinţelor imaginare „- 1967 ; „ Elogiul umbrei „ – 1969 ; Aurul tigrilor „ – 1972 …
Dincolo de texte este autorul ca o umbră a eternităţii, iar cei care iubesc poezia mai pot învăţa de la Jorge Luis Borges, multe, chiar mai multe decât cred ei în acest timp al căderii în textul publicitar.
„ Bătrâneţea ( cum o numesc unii ) / poate fi timpul fericirii noastre ./ Animalul a murit./ Omul rămâne cu sufletul său. …Democrit din Abdera şi-a smuls ochii ca să poată gândi. … Prietenii mei n-au faţă/ femeile sunt cele ce-au fost, iată, cu atâţia ani în urmă,/ cotiturile pot fi altele,/ paginile cărţilor n-au litere. „ …
şi ultimul vers al poemului: „ Curând voi şti cine sunt „ – Laudă umbrei

Categorii:Uncategorized

CAND NIMIC NU ESTE INTAMPLATOR


BAZELE OPEREI DE ARTĂ ÎN SEMNIFICAŢIA ULTIMĂ A EDIFICĂRII

Relaţia dintre principiile ştiinţifice şi mesajul Scripturii este una strânsă şi încurajatoare pentru omul modern, mereu în căutarea unui adevăr în permanentă devenire. Mulţi oameni de ştiinţă au crezut în Biblie, iar invenţiile, descoperirile lor şi contribuţiile au fost importante. O simplă enumerare a contribuţiilor va da la o parte multe ezitări şi va sedimenta în mintea noastră sensurile istoriei ca mod de evidenţă a creaţiei divine.

Contribuţia omul de ştiinţă
Autoinducţia Joseph Henry
Barometrul Blaise Pascal
Cablul transatlantic Lord Kelvin
Caleidoscopul David Brewster
Catalogul global al stelelor John Hershel
Cloroformul James Simpston
Controlul fermentaţiei Louis Pasteur
Galvanometrul Joseph Henry
Generatorul electric Michael Faraday
Lampa de protecţie în mină Humphrey Davy
Legea biogenezei Louis Pasteur
Legea gravitaţiei Isaac Newton
Maşina de calculat Charles Babbage
Metoda ştiinţifică Francisc Bacon
Motorul electric Joseph Henry
Telegraful Samuel F.B. Morse
Telescopul cu reflecţie Isaac Newton
Vaccinarea şi imunizarea Louis Pasteur
Valva termoionică Ambrose Fleming

Această scurtă enumerare este grăitoare prin simpla citire, oamenii de ştiinţă în marea majoritate au fost călăuziţi în demersul lor de o ţintă precisă, pornită din suflul valorilor creştine.
Sursa este lucrarea „ Bazele biblice ale ştiinţei moderne „, autor Henry M. Moris, Ed. Baker Book Hose, Grand Rapids, USA, 1984.
Este evident că majoritatea oamenilor de artă, din orice domeniu, când iau în serios opera lor ca stare de revelaţie, vor apela mereu la aceste baze biblice dar şi la principiile ştiinţei, dovedind că limitele sufletului uman sunt în expansiune.

Categorii:Uncategorized

UN SEMNTIMENT CIUDAT


ARHIVELE IUBIRII

Iv Martinovici lasă un semn important în vreme prin volumul, scris la două inimi, împreună cu fiinţa sa apropiată Carmen Demea, purtând titlul „ ARHIVELE IUBIRII „.
O viaţă în căutarea iubirii, aproape preot al iubirii, dar totul curgând printre degete, ca nisipul, ca ecoul timpului pe piatră.
Editura „ Sigma Plus „ Deva, 2001 a pus în operă poemele de dragoste, la limita dragostei pământene dintre doi poeţi, pentru o singură imagine – a poeziei.
Din toată frământarea, din toată căutarea, rămâne cenuşa unui poem, dar nici atât, doar rugăciune către Bunul Dumnezeu ca imaginea iubirii să fie chiar iubire.
Orbit de tema dragostei, căutând mereu femeia ca un liman pe acest pământ, dorind aproape imposibilul – refacerea perechii de început, poetul cade în timp ca o pasăre, în căutarea aripii pierdute. Moartea iubitei, ruperea de realitate a poemului şi urma rugăciunii pe coala albă de hârtie, e un semna al destinului tragic al visătorilor într-o lume care nu mai poate accepta iubirea ca pe eliberare. Între lacrimă şi bucurie, poemele îşi caută loc în arhiva sentimentală a vremii, sunt animale în căutarea cuibului şi el nu mai este la locul lui, a căzut din Eden.
Puterea dragostei de a trece prin pereţi, smuls gravitaţiei, gesturile simple de peste zi, erorile de peste zi, toate cad în poem, un sărut inocent, ura pe luna aceea neagră din iulie 1999, calendarul care arde sub impusul neantului.
L-am cunoscut în Ţara Haţegului pe Iv Martinovici, trecea uşor aerian prin oraş, străzile parcă aveau o lumină aparte, poetul chema poezia în oraş pe nume. S-a străduit tot timpul să nu greşească în ale poemului, vorbea cu multă căldură despre dragoste şi despre poezie, se simţea atracţia pe care o exercita asupra noastră, totul curgea, deşi nu bănuiam tragediile care se ascund în afund de vers, nu bănuiam păcatul care atingea pe cel îndrăgostit, se dorea poet pur şi simplu, era o forţă care îl mâna în toate. Citeam din marii poeţi ai lumii, discutam pe marginea poemelor şi a erorilor timpului, am fost atins de vers şi, totuşi, nu am mers până la capăt cu sensul poeziei la Haţeg.
Trecerea prin această localitate a fost efemeră, poetul a fost legat mai mult de municipiul Hunedoara, acolo avea un loc aparte, între poeţii de acolo, între zgurile de acolo, între femeile de la Hunedoara.
Dar toate s-au întâlnit la moarte iubitei pentru Iv, a fost acolo semnul îndurării venit de Sus, copleşitor, atins de ruga eliberatoare.
„ Mă vor invidia poeţii, muza mea, / rug albastru şi verde aprins în cer / pe care ardem laolaltă, stea / de-acum iubirea s-a adâncit în mister. / „ Totul este cântec pentru Iv., chiar dacă melodia se sparge în bocet.
„ Viaţa … viaţa nu e altceva/ decât un joc al naturii / care se bizuie pe moarte, / e – un joc care desfată şi întristează … „ scrie Carmen, în căutarea iubirii.
Parcă poemele se amestecă, se topesc unele în altele, doar moartea le este margine, poetul mai speră într-o reîntoarcere, dar întrebarea planează peste fiinţă : vom mai fi în stare să ne recunoaştem ? Totul pare sub ocrotirea Îngerului, a Celui de la început, pus să vegheze peste moarte şi peste viaţă. De aceea poetul are curajul să-şi pună pelerina pe umeri şi să intre în poveste.
Dar de dincolo de poem Carmen mai are puterea să scrie cu degete de ceaţă : „ vânător tu mi-ai fost / înmiit / din păduri şi din ape de lut / am venit / în bătaia puştii tale cu flori/ vânător şi vânat / ….Aşa cum de altfel a scris în poemul din volumul cu acelaşi nume „ Verb şi flacără „, Editura „ Helicon „, Timişoara, 1999.
Conştient de trecerea prin această viaţă, poetul mai poate spera la nunta din cer: „ durerea adamică e greu de biruit, / la origini, doar iubirea mă întoarce – / din osul mânii pironit / voi mă desprindeţi, Parce. „
În marmură rămâne cuplul, atins de vreme, în clipa, totuşi, nenăscută din cerescul suflu „ ….
În final se aude un cântec de dragoste şi de moarte al păsării Iv.
La Hunedoara, poeţii îşi alcătuiesc arhivele iubirii, neştiuţi …

Categorii:Uncategorized

MAI SUS DE SINE


MAI SUS DE SINE

A te înălţa mai sus de tine, este un sentiment pe care George Popa îl trăieşte cu adâncimea celui care ştie … Scriitorul se retrage la esenţe, se prăbuşeşte şi se înalţă în divinitate cu bucuria desăvârşirii. Poate că Dumnezeu a riscat cu noi, atunci când a pronunţat cuvintele : “ Să fie lumină ! “, scriitorul primind gândul curat de a porni de la lumină, iar ceea ce zguduie fiinţa este întoarcerea în nefiinţă, în increat, sub forma întrebărilor, care au răspunsul chiar în lumină …
In această aventură a cunoaşterii prin saltul spiritual, George Popa descoperă că mesteacănul visează cerul, cu rădăcinile nevăzute, un vis care caută absolutul. ( Visul mesteacănului )
Volumul de versuri “ Înălţarea mai sus de sine “, după George Popa, Editura “ Cugetarea “, 2002, este un volum plin de lumină, poetul apelând la întreaga sa forţă pentru a ajunge acolo, sus …, pentru că Împărăţia este chiar în noi …
Dorul şi dragostea de Dumnezeu dau sens poemelor, care se desăvârşesc prin eternul cunoscut într-un mod proaspăt, de curăţenie spirituală, nimic din trepidaţia la modă, nimic din cutremurul informaţional, doar cutremurarea de veşnicie. Această căutare dă partea poetului : întrebarea, iar răspunsul este moartea ca stare a păcatului ( Păcatul ). Fiecare poem are înger, pentru că îngerul aduce cu el evlavia şi puritatea, poetul simte că în faţa LUI, a lui Dumnezeu, nu poţi veni oricând, oricum, ci doar cu vorba curată.
Ca simbol al bucuriei de a te întâlni cu Dumnezeu este nunta, nunta care este icoana clipei când cele două părţi se împreună, se regăsesc, iar în această nuntă poate avea loc doar pe ultimul pisc de gând, după ce trăirea s-a desăvârşit : “ Este o arhivă în cer/ a ce-i desăvârşit ? / Modelul-mi din eter, / cum, Doamne, să-l imit ?// Ci noi, copiii morţii, /redesenăm mereu / pe paginile nopţii / model de Dumnezeu. // Două oglinzi se-nfruntă/ himere răsfângând./ Dar ce sublimă nuntă/ pe ultimul pisc de gând ! “
Poemele au sarea, au lumina care se presupun la întâlnirea cu Dumnezeu : “ pagină fecioară “, “ o stea ţi se aşează la masă “, “ ce văd crinii cu parfumul “ , “ Ştim noi ce moarte dă-n lumină ? “, “ Nu poţi s-atingi mireasma cu mâna ori privirea . “ , “ din fiecare rană/ învaţă –mă că sunt . “
Este în volum o mireasmă care renaşte cuvinte şi stări în cititor, poate că cititorul este împins spre cunoaştere de Dumnezeu, spre curăţenia gândului, spre bucuria de a întâlni, în adevăr lumina : “ Durerea-i mama existenţei/ O rană-a fost în Dumnezeu,/ căci rana este golul său,/ şi-a vrut să-l vindece cu viaţă./ / O suferinţă a absenţei, / născu Întâia Dimineaţă. / Dar moartea–u-ntoarcere–n Dumnezeu, / o–ntoarce iar în golul său.// Dar golul nu e absolut” se –năbuşă de re-nceput. ( Aporia creaţiei ) “
Multe din versuri sunt întrebări care se ivesc ca semn al aruncării spre ceea ce este mai sus de sine, spre Dumnezeu. Poemele aduc pacea care se naşte din relaţia curată dintre om şi Tatăl, aduc liniştea bucuriei de a fi o fiinţă vie atinsă de lumină . Multe întrebări nu au răspuns, iar poetul recunoaşte acest lucru dar se bucură de existenţă.
George Popa s-a purificat şi se luminează nu numai prin poezie, ci şi prin eseuri, prin aforisme, prin sinteze de cultură şi civilizaţie, prin traduceri din Omar Khayyam, din Rabindranath Tagore, Rainer Maria Rilke.
Este o şcoală de cultură în spatele poemelor lui George Popa, o acumulare de FRUMUSEŢE, venită din FRUMUSEŢE.
E păcat că astfel de scrieri cu aripa nu sunt aduse în prim planul vieţii literare, că de multe ori ne extaziem în faţa unor îndoielnice experienţe poetice, de fapt abur trecător, de fapt adiere de o clipă.
Poetul aduce o “Bunăvestire “, dornic să ne prezinte noul etern, noul cel vechi, cu un înger al cărui glas vesteşte ce a fost la început : pământ şi cer şi Domnul Sfânt.

Categorii:Uncategorized

O CARTE DE CALATORIE


“ Cultură şi civilizaţie suedeză “, o lecţie discretă

“ Când cineva are un eveniment în familie, ziua de naştere, botez, ceva ce trebuie sărbătorit, se aduce la cunoştinţa comunităţii prin arborarea steagului suedez, afară deasupra uşiiŞi astfel fiecare îşi pune steagul afară pentru a marca evenimentul, chiar dacă nu ştie de cine sau despre ce eveniment este vorba “
Cartea lui Radu Igna din Ţara Haţegului, o carte de călătorie, un eveniment spiritual produs de contactul cu o altă civilizaţie, curge firesc, în cuvinte simple, dar care ating esenţa Scriitor matur şi profund, Radu Igna a simţit nevoia de a transmite colegilor de meserie, profesorilor, o experienţă care implică valoarea, care ne descoperă o altă lume, sedimentată istoric, stabilizată economic, fără mari aventuri politice, înclinată pentru bunăstarea populaţiei, cu o cultură echilibrată, deşi nespectaculoasă Suedia dovedeşte că se poate şi asta încurajează.
Aflat la o vârstă care îi permite autorului să “ privească înapoi cu mânie “, să facă un bilanţ al profesiei de învăţător, profesor, dascăl, să înţeleagă ce este bine, ce este greşit în procesul de învăţământ din România, curajul de a scrie cu mult curaj despre valoare în starea ei de normalitate, atrage prin şocul normalului chiar  Deşi scriitorul nu o spune explicit, implicit se poate observa că paralela Suedia – România relevă o situaţie depăşită pentru noi, că suntem rămaşi în urmă, avem un învăţământ bun, dar la un alt palier de civilizaţie – evul mediu În Suedia, dincolo de presiunea de moment, elevul este ţinta învăţământului, fără accente dramatice el poate deveni om, iar notarea elevilor nu este un scop în sine, ci asimilarea cunoştinţelor pragmatice, esenţiale, necesare pentru toată viaţa
Cu adevărat sistemul de învăţământ din Suedia permite abordarea simplă a procesului de asimilare a cunoştinţelor, dar nu simplistă, iar profesorul este în atenţia comunităţii, pe care o serveşte decent şi de la care primeşte o răsplată normală
Cartea atinge şi culoarea vieţii sociale din Suedia, acolo unde familia este în centru atenţiei şi unde clasa de mijloc este cea care dă tonul ritmului social Poate suntem şocaţi de schimbarea valorilor, de ţinta socială, dar experienţa socială descoperă o altă lume care ne transmite un mesaj care merită să-l primim, ca pe un dar
Cartea este editată de Editura “ Signata “, redactor Ioan I Iancu, Timişoara, 2002, aparţine colecţiei “ Mileniul Trei “ şi are un cuvânt de prietenie din partea scriitorului Eugen Evu, care notează : “ Observaţiile sunt mereu calde, însă deloc exaltate de acel impuls frecvent pentru noi, al turistului ocazional, cel “ de consum” 
Cartea are un moto discret : “ Nu există pe lume o ţară mai liniştită ca aceasta “ – Lars Gustafsson
Evident, autorul şi-a atins scopul, ne-a oferit un moment de civilizaţie şi cultură Cine doreşte altceva, poate găsi în carte o experienţă relevantă : călătoria ca mod de regenerare, şcoala este a copiilor, casa noastră cea de toate zilele, bibleotecile, între suflet şi nori, şcoala pentru adulţi ! – biserica, evident “ Volvo “, apoi limitele , “ Welcome to Sweden ! “ şi “ Good – bye Partille” 
Inspirat, Radu Igna ne prezintă la finalul cărţii un sumar în limba engleză, dovadă că această carte de călătorie se deschide către Europa

Categorii:Uncategorized

O CARTE DESPRE ŢARA HAŢEGULUI


POEZIA PĂMÂNTULUI

Radu Igna se întoarce cu faţa spre Ţara Haţegului, priveşte dincolo de dealuri şi de Muntele Retezat, caută valul care a modelat această ţară din ţară, ascultă cumva cerul şi ascultă pământul pentru a descoperi tainele care au fost, care sunt şi care vor fi peste albastrul acesta de Ţara Haţegului rupt din oglinzile muntelui .
Scriitorul a strâns în inima sa, în pagini de caiet de elev silitor, date despre oameni, vâltoarea faptelor, scrierile cronicarilor despre o zonă mirifică a României. A avut răbdarea de aduna, de a căuta, de a studia şi de a fixa pentru viitor imaginea unui loc în care s-au întâmplat atâtea şi în care oamenii au găsit vocaţia de a trăi româneşte în stil propriu, la confluenţa Banatului cu Transilvania şi Valea Jiului, aproape de Mureş, pe valea Streiului, sub umbrele adânci luminoase ale Retezatului.
Ajuns la o vârstă a viziunii calme Radu Igna pune în cartea sa „ VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI „ – Editura „ Gligor Haşa „ , Deva – 2009, istoria spirituală a locului, acel loc în care istoricii au lăcrimat şi în care nu pot tăgădui fenomenul românesc într-o zonă magnetic spirituală şi în care te poţi pierde sub ninsori de poveste, există doar posibilitatea de a găsi ieşirea prin cer, ca să-l parafrazăm pe Marin Sorescu.
Autorul are o notă, un fel de epistolă pentru cititor şi pentru locuitorul Haţegului, în care pune degetul pe rana istoriei şi spune lucrurilor pe nume: „ Eu cred că viaţa noastră are sens atunci când luptăm împotriva uitării „, apelând la un citat din Emilian Ezechil.
Dar cuvintele autorului spun cumva mai mult: „ Uitarea, ceaţa ce se lasă cu fiecare zi peste ziua ce a trecut. „
În căutarea sa, Radu Igna redescoperă o ţară frumoasă şi spiritul locului ce vine de undeva de departe, străjuită de râuri de munte, de păduri care te învăluie, de muntele care te înalţă doar privind la el. Haţegul are un fel de vocaţie, de cetate de ţară.
Scriitorul a căutat să fie obiectiv şi a adunat cât mai multe însemnări, cât mai multe cărţi despre acest loc şi a descoperit că multe personalităţi au pus ceva din viaţa lor, ceva din timpul şi necuvintele lor în cărţi care au reflectat spiritul Ţării Haţegului, că oamenii au fost credincioşi şi până la urmă acea zvârcolire de credinţă a făcut să convieţuiască la un loc ortodocşi, catolici, greco – catolici sau reformaţi şi să lase semne că se poate şi altfel, un fel de zonă liberă a credinţei, poate unică pe harta creştină a lumii.
Cartea începe cu acele cărţi care au strâns în cuvinte taina ţinutului, apoi sunt note despre cărţile unor importante personalităţi care au descoperit zona cu interes şi bucurie: Condica Haţegului, după Nicolae Iorga, Haţegul aşa cum apare în Cronica Banatului scrisă de Nicolae Stoica de Haţeg, continuă cu plângerea călugărului Efrem pentru mânăstirea Prislop.
Radu Igna caută esenţa vremurilor: istoria vicariatului greco- catolic, sau istoria specifică locului la începutul evului mediu românesc, pentru a face o călătorie cu Romulus Vuia prin ţinut şi prin zona vecină a Pădurenilor, insistă pe călătoria făcut de Aron Densuşianu cândva, sau pe graiul locului pus în evidenţă de Ovid Densuşianu, pentru a prezenta modelul haţegan aşa cum l – a văzut Adrian Andrei Rusu.
Preocuparea lui Radu Igna pentru zonă a mers mult mai adânc, a prezentat obsesia colonelului Zagoriţ pentru Ţara Haţegului ca locul unde a fost Sarmizegetusa lui Decebal, sau pe strădaniile unui arheolog aproape necunoscut care a trăit în vatra Haţegului, Hristache Tatu care a căutat mărturii despre istoria dacilor aici, la intersecţia marilor bulevarde ale istoriei.
Eroismul românilor a fost reflectat în istoria unui batalion de vânători de munte, o istorie a militarului român care biruie timpul, vremurile, tradiţia şi moartea într-un mod special.
Despre aprovizionarea cu apă în Dacia romană a scris Gică Băieştean, arătând tehnici sau soluţii pentru viaţa civilizată din Dacia romană, ca efect al puterii care ştie ce vrea într-o provincie care lupta continuu, până la autodistrugere.
Epoca din anii 1950 – 1960 este pusă în evidenţă şi în contrast cu marile perioade ale istoriei prin registrele simple ale unui inspector şcolar, spiritul contorsionat al vremurilor apare din procesele verbale ale unor funcţionari care erau presaţi de politic să facă lucruri contrare istoriei. E un mod de abordare simplu şi relevant, viaţa a lăsat urme în marea arhivă a lumii.
Această panoramă a zonei a fost atent studiată de Radu Igna şi ne prezintă esenţa, uneori descoperă lucruri contradictorii şi refuzate de vremuri, prin cărţi aruncate la deşeuri, la topit, le recuperează cu dragoste pentru că era ceva mirific, fascinant: pântecul istoriei unde s-a format poporul român. Au fost ani buni în care Radu Igna a strâns date, cărţi, scrieri unele nepublicate şi care nu ar fi avut şansa să fie publicate înainte de 1989, a avut răbdarea de a se împotrivi uitării, a prins portretul unui anonim ca Mihai Baiu, ce a lăsat manuscrise în urma sa, mult mai interesante decât scrierile de rutină de astăzi.
Dar autorul pune în evidenţă şi operele unor importanţi scriitori care au scris despre ţara aceasta, de la Jokai Mor cu povestea mitul lui Faţă Neagră, de la Gligor Haşa care a scris despre tainele istoriei poporului dac, punând, apoi, în evidenţă amintirile silvăşene ale lui Cecilia Terezia Bolchiş – Tătaru, prezentând mişcarea literară a poeţilor de Haţeg ca Romulus Constantinescu, Ionel Amăriuţei sau Ionel Drăgănescu.
Nu sunt uitate ziarele care au apărut la Haţeg, ca Arena, Columna sau Cuvântul adevărului.
Chiar şi fotografii sunt amintiţi, cei care au prins clipa de aur a ţării în fotografii memorabile: Aurel Anca sau Horvath Josef, ori pictorii care au adus un strop de viaţă în culoarea anotimpului de Haţeg precum Gulie Gheorghe sau Vasiloni Drăgălin.
Inspirat, autorul încheie cu o notă de prezentare a cărţii, în limba română şi limba engleză.
Ca un mit al omului de Haţeg se evidenţiază Ioan Munteanu, memorandist din zonă, judecat de puterile vremii pentru că a difuzat Memorandumul Românilor în zonă într-o vreme grea pentru români, în anii 1892, sub guvernare străină. Eroul, aproape anonim, are doar o cruce în cimitirul din Haţeg, semn că a trăit aici şi a murit demn, că a rezistat procesului politic de la Cluj din anul 1894 şi că la întrebările judecătorului a răspuns simplu în logica românului care se vrea liber, alături de marile personalităţi care au luptat pentru istoria românilor în stil românesc ca dr. Ioan Raţiu. Meritoriu pentru Radu Igna sunt acele pasaje extrase din procesul care a avut loc la Cluj ca un moment de demnitate şi iluminare a intelectualului român la vreme de cumpănă pentru istoria neamului. Autorul a stăruit mult până să poată ajunge la acele dosare de la Cluj în care era prins în stilul justiţiei vremii viaţa oamenilor, a memorandiştilor.
Autorul cărţii scrie:” Până când a trăit Ioan Munteanu ? Am apelat la arhivele oraşului. Nu există date din acea vreme. A trăit oare pe vremea Marii Uniri din 1918 ? Posibil. Ar fi împlinit 73 de ani, judecând că s-a născut în 1845. Şi ce s-a întâmplat în viaţa lui de la întoarcerea de la Cluj ? Cu siguranţă, nu a fost primit cu urale …”
Dar cartea aceasta de aducere aminte şi învăţătură a profesorului pentru elevul necunoscut din România, începe cu un pasaj scris de Ovid Densuşianu : „ Drumul ce duce de pe vale Streiului spre Haţeg „ pă su vini „ cum se zice în graiul locului, ori de pe coastele ce ascund Silvaşul se vede desfăşurându-se una din cele mai frumoase privelişti de poezie a pământului românesc „
Cartea merită citită pentru că poezia locului ne face mai buni, iar un răsărit de soare în aerul rece de munte din Ţara Haţegului pictează o lumină ireală peste cei ca au fost, ce sunt, ce vor fii …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: