Prima pagină > Uncategorized > POEME DE IMBLANZIT FIARA DIN OM

POEME DE IMBLANZIT FIARA DIN OM


Fără a râvni la omniprezenţă orgolioasă în paginile revistelor literare, fără a supralicita editorial – conform sloganului grafoman: „anul şi cartea” – CONSTANTIN STANCU îşi tipăreşte volumele la intervale de timp relativ mari. Răbdarea şi tenacitatea, specifice ardeleanului, cu care-şi construieşte universul semantic, îi asigură poetului haţegan o ascensiune constantă pe firmamentul unei lirici esenţializa(n)te.
Nimic gratuit, nimic superfluu în discursul său liric. Seriozitatea, aş spune, gravitatea poetului ce trudeşte la scrierea versului – într-un veac „tot mai puţin” – ne trimite cu gândul la înaintaşi iluştri, la texte vechi, la lecturi bine asimilate din varii domenii, tradiţionale, moderne sau postmoderne.
Deşi, uneori, de inspiraţie livrescă, poezia aceasta nu este ezoterică. Dimpotrivă, încearcă, şi reuşeşte să descifreze „un alfabet al tăcerii”. Pentru că poetul ştie că-n aparenta muţenie a cuvântului scris vieţuieşte intact spiritul uman dintotdeauna.
Din perspectivă lirică, semantica scribului are o conotaţie ironică, depreciativă. Scribul este scriptorul din vechime, cel care „transcrie” rece, sec, depersonalizat, evenimente şi fapte diacronice, pe când poetul este un mesager al sufletului uman, de natură imponderabilă. În poezia lui Constantin Stancu, scribul e întrezărit ca rod/semn al căutărilor şi frământărilor poetice. Prin vers, ca act intuitiv dar şi ca unul de conştiinţă, spiritul depăşeşte fatum-ul terestricităţii umane şi transcende spre o lume a esenţelor sacre.
„Pomul cu scribi”, evocat în poemul liminar al cărţii, este arborele ce face să rodească simbolicul fruct al cunoaşterii, cel prin care poetul ia cunoştinţă despre propria-i trecere, asumându-şi multiple interogaţii ontologice: „A înflorit pomul cu o mie de scribi,/ toţi tineri, purtând în mâini albe coli nescrise,/ pleoapele noastre precum aripile,/ păsări carnivore se rotesc deasupra,/ ieri purtam un nume obişnuit,/ astăzi sunt deja un număr,/ mâine voi fi o culoare”…
Forţa de penetrare, cu care poezia se reîntoarce în timp, dar şi înlăuntrul fiinţei, e impresionantă. Atent la distorsiunile vremii în care vieţuieşte, la seismele şi furtunile interioare – fără însă a se lăsa pradă dimensiunilor alienante ale acestora – Constantin Stancu scrie poeme de îmblânzit fiara din om.
Poemul său e o perpetuă privire înapoi dar şi o scrutare îndrăzneaţă a condiţiei dramatic-umane. Cu toate acestea, atmosfera degajată este una psalmică. Revolta are surdină. Chiar şi atunci când versul pare supus unor pendulari între real şi imaginar, între certitudine şi incertitudine, sentimentul e unul de împăcare, de acceptare pioasă, hristică a „limitelor” umane: „Am primit totul,// un strop de ploaie în care fusese închis cerul,/ am primit totul plus o mie de ani de pace,/ mi s-a luat totul,/ spălat de vânt printre resturile cetăţii,/…/ voi muri cândva,/ poate curat ca firul de nisip,/ poate murdar ca bobul de piper”… (Iov – pag. 46)
Poezia este iniţiere, revelaţie, epifanie, iar aspiraţia spre sacralitate este pentru Constantin Stancu o condiţie esenţială. El simte permanent o primordială nevoie de protecţie patern-divină, fără a aluneca însă în capcanele misticismului… Personajele sau miturile biblice sunt numai pretexte prin care poetul îşi pune în scenă trăirile personale, caută şi găseşte răspuns propriilor sale interogaţii: „Pe vârful muntelui,/ înconjurat de instinctele vântului,/ de animale sălbatice,/ pregătit să intri în alt veac,/ auzi pulsul stelelor/…/ câteva păsări îţi pregătesc memoria/ pentru lipsa de gravitaţie/…/ acolo, în singurătatea universului” (Avraam – pag. 130). Lipsa de gravitaţie sugerează desprinderea de avatarul cotidian şi evadarea în imponderabil, în diafan.
Fără tehnologii lingvistice sofisticate, fără artificii lexicale gratuite, discursul poetic e viu, împodobit de metaforă şi, tocmai de aceea, convingător. Dorinţa de a se situa, prin poezie, deasupra mundanului, într-un spaţiu unde cuvintele germinează firesc în lumină, îl defineşte pe Constantin Stancu drept poet orfic. Preocupat de căutarea fibrelor sale ereditar-ancestrale, el încearcă să recupereze, prin poezie, parte din paradisul dăruit omului la naştere sa. O posibilă imagine, transfigurată, a poetului şi a misiei sale, este cea a copilului, din poemul-parabolă intitulat Trupuri care ard (pag. 8): „Un copil ţinea pe umerii firavi un adolescent,/ iar acesta ţinea pe umerii săi de argint/ un tânăr frumos cu un chip de diamant,/ tânărul ţinea la rându-i pe umeri un om matur,/ cu un chip de aur,/ care şi el ţinea pe umerii săi pe cel bătrân,/ cu părul atins de vremuri,/ şi toţi cei din piaţa oraşului se mirau/ cum putea un copil să ţină pe umeri atâtea trupuri,/ cum puteau picioarele sale firave,/ neînvăţate cu mersul adevărat, să aibă atâta putere…”
Din cele concluzionate mai sus şi din versurile citate, s-ar putea crede că poemele lui Constantin Stancu nu au aderenţă la realul cotidian/social…Vin să invalideze această concluzie eronată poeme ca: „Ştiri lichide”, „Politicon”, „Culoarea care se sinucide” sau „Măcelarul”…Iată o imagine decupată „brutal” dintr-o realitate nu mai puţin agresivă: „Cu mâinile pline de sânge,/ cu pantofii stropiţi de sângele animalului,/ cu haine mirosind a moarte,/ se apropie de calculator pentru ritualul de seară./ Apasă tastele cu tandreţe, ca un pianist, calculează profitul zilnic – ţipătul de durere/…/ Lângă carcasa calculatorului, toporul plin de sânge…”
Volumul „Pomul cu scribi” cuprinde 168 de pagini. Mai precis, cât două-trei plachete de versuri! Nefiind împărţit în secţiuni distincte – poemele sunt scrise în perioade de timp şi în „registre” diferite – a trebuit să recurgem la o lectură piezişă a lui… Dar, la urma urmei, opţiunea îi revine autorului şi trebuie respectată ca atare. Fapt ce nu ne împiedică să afirmăm că ne aflăm în faţa unui poet aflat în plină maturitate, a cărui evoluţie constantă pe verticală e tot mai evidentă. A patra carte de poezie a poetului haţegan e o reuşită pe care o salutăm cu firească bucurie confraternă.

* CONSTANTIN STANCU – „Pomul cu scribi” (Editura Eubeea, 2007)

Autor:

Ioan Evu

Scriitor

Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: