Prima pagină > Uncategorized > PLANETA IUBIRII

PLANETA IUBIRII


Pierdut în provincia numită „ PLANETA IUBIRII „, Miron Ţic ne mângâie cu poemele de dragoste pe care le-a pus în volumul cu acelaşi titlu ce a apărut la Editura „ CĂLĂUZA v.b „, Deva – 2005, sub îngrijirea celui ce a fost Valeriu Bârgău, poeme care sunt dulci chemări la fericirea de a iubi şi la ritualul din Templul Iubirii..
Citind atent şi privind dincolo de versuri şi în inima lor, te surprinde ritualul exact al iubirii ca mod de a te împăca mereu cu lumea, ca mod de căuta lumina zilei dincolo de pasiune, de chemare, de frică.
Poetul Miron Ţic şi-a construit cu adevărat o planetă în care să locuiască departe de suferinţa ce ne macină viaţa, ne îndeamnă totodată să mizăm pe ieşirea din labirint, acolo unde alţii nu mai au ieşiri şi anotimpuri.
Puritatea sufletească, sinceritatea gestului şi infinitatea sărutului atrag în ritualul acesta, poetul nu se foloseşte de cuvinte stridente, de experienţele stilistice la modă, rămâne fidel iubirii ca iubire şi de aici profunzimea poemelor care în final formează o planetă altfel decât o ştim, cu bărbaţi şi femei care se pot iubi şi care trec dincolo de sex ca exerciţiu fizic necesar.
Poetul caută şi găseşte locul, timpul, peisajul, detaliul, versul, metafora, poveste simplă, anotimpul, frunza şi vinul roşu aprins pentru a ajunge la bucuria simplă, dar nu simplistă a celor care se iubesc.
Poate că aici este şi o taină care s-a pierdut în timp şi pe care poetul o redescoperă la modul senin de parcă nu s-a întâmplat nimic în istoria lumii, de parcă n-a murit nimeni şi nu a cerşit nimeni viaţă.
Dulcea chemare a partenerului e un miracol ce nu trebuie pierdut şi poetul nu ezită să folosească bucuria şi fericirea la modul sincer şi direct ca mod de a lumina versul.
Fluidul dragostei străbate volumul dar şi fiinţele care trăiesc dincolo de poem, gesturile blânde ale poetului ne îndeamnă la speranţă, există fiinţa iubită, femeia care ne aşteaptă pregătită să primească atingerea dulce a chemării şi există bărbatul care iubeşte, cu adevărat …
Fiinţa iubită e compusă din real şi imaginar concomitent, e nevoie de ceva care să dea anotimp realului şi ceva care să nu ne îndepărteze de real pentru a nu cădea în afara poemului, peste marginea sa delicată.
Miron Ţic reuşeşte prin armonia unui sentiment şi prin prospeţimea tandreţei de a rămâne aparent tânăr deşi, ceea ce ne transmite poetul, la modul profund, e că iubirea nu are vârstă.
E nevoie de răbdare în a prinde parfumul poemului care rămâne intact dacă încerci sentimentul de a te bucura.
Volumul începe destul de tranşant: ce mai rămâne după iubire, poate doar prăbuşirea în stele, vine răspunsul, dar încet – încet decorul de umple, se recâştigă lume întreagă pentru care iubiţii au pregătit covorul din noapte, precum regii la marile ceremonii.
Poetul e conştient că nu pierde fiinţa iubită pentru că amurgurile dezbracă trupurile celor ce iubesc, pentru că sărutul e momentul în care începe un nou gând, dincolo de realitatea imediată a prânzului cu paharul cu vin ca un sânge aprins, transferul acestui sentiment intens se face în lucruri prin vase comunicante invizibile.
Iubirea vine în urma rugăciunii, e o taină care duce la supravieţuire şi la orbire, dar e ceva care dezleagă relaţia dintre bărbat şi femeie: „ Cum îţi spălai insomniile, sub proaspetele ploi.”
E un loc unde merită să locuieşti: „ Acest poem este rodul murmurului tău, / O parte din ziua ce vine,/ Tot ce pleacă şi-mi revine în gând, / Locul unde cu tine mă scund şi rămân, / De unde nu voi pleca nici târziu/ şi nici curând/ Privirea Ta – deschisă sub prima ninsoare, / Existenţă profundă şi crudă, / Fluviu ce mă cheamă cu fiecare zvâcnire, / Şi pe care-l traversez cu plăcere şi trudă. „
Poemul transmite lumina unui foc ce arde şi nu mistuie, acesta este secretul bine păzit de Miron Ţic, deşi nu o spune deschis, îl lasă să-l descoperim, e un „ sens unic „, când iubeşti nu mai ai timp să îmbătrâneşti şi eşti doar cu mâinile goale, nimic din lupta zilnică pentru viaţă, e o înfrângere fără de bătălie sub Poarta Sărutului. ( Sens unic )
Ritualul este transmis, e nevoie de ritual, de gesturi care mângâie şi care cheamă: „ Vine toamna şi noi îi vom parcurge / Templul viu.” E un ritual în care pleacă şi vin anotimpuri, în care în lume e Târziu, nopţile au fost amiezi, apoi: „ Iubita mea, ţi-am scris ultimele scrisori, / Cu roua singurătăţii din zori. „
Poetul caută profunzime iubirii dincolo de fiinţele care se iubesc, caută forma primă care a dat lumii sens: „Ne-am trezit ascunşi în lumina/ Dimineţii/ Mângâind acea rană a frumuseţii.” De aici suferinţa, durerea de a iubi, o durere care luminează pentru că sensul prim a fost pierdut într-un fel, dar şi redescoperit prin iubire.
Poetul scrie unele cuvinte cu literă mare: Dimineaţă, Târziu, Doamnă, Sărutul, Tine, Iubire, Luminii, Trecător, Trezite, Frunzelor, Cântă, sunt cuvinte care în vorbirea curentă şi-au pierdut valoarea, s-au tocit de atâta mers pe jos, dar care în Templul Iubirii au alt sens şi ele trebuie înnobilate, după cum peisajul, poate simplu, are alt sens pentru cei ce iubesc şi care dau putere poemului şi sentimentului şi dau valoare vieţii: „ … gara cu acoperişul invadat de porumbei. „
Poetul este lucid, Planeta Iubirii este o excepţie: „ Lumea miroase a floare dar şi a dezastre, / Şi tot mai multe stele se lovesc de stânci „ Dar există o ieşire prin cer, după cum scria Marin Sorescu: „ Nemurirea din cuvinte, / Fie-n noi/ Mereu fierbinte”, deşi „ Iubirea ne aparţine ca o durere nouă „
Simbolul şi semnul iubirii e nunta, o nuntă simplă, petrecută între două anotimpuri, darurile care se primesc, dar şi se dăruiesc, privighetoare şi mierla cântă, ea poartă pe buze aerul sfânt, el – taina în cuvânt, toate legând pe cei doi de viaţă şi de lume, la modul concret, pentru a iubi şi a înţelege.
Iubirea e un alt mod de a înţelege, desigur: „De atâtea ori ne-am spus că ne iubim,/ Şi de atâtea ori, nimic nu ne-am spus „ şi totuşi e un rod, al cireşelor amare, ca o revenire în actualitatea evenimentului.
Dar poetul se întreabă: MAI REUŞIM SĂ NE ADUCEM AMINTE ? deşi iubirea e ceva concret, îndrăgostiţii se sărută în mijlocul străzii oraşului, sub privirea celor de la geamuri care ar dori să fie în locul celor care pun „ kilometru zero „ în cetate …

Volumul prezintă şi câteva referinţe critice sub semnătura unor atenţi oameni la fenomenul poeziei de azi şi a iubirii din totdeauna şi care remarcă farmecul arzând şi discret al poemelor lui Miron Ţic.
Dar: „ Poetul nu doreşte vreodată/ Să-şi încheie opera, / Mereu priveşte florile grădinii, / Şi femeile frumoase, / … El ştie că trebuie să circule prin mulţime / … „

Categorii:Uncategorized
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: