Arhiva

Archive for 11 aprilie 2009

CENUSA VORBITOARE


Poetul Ioan Evu se lasă străpuns de poem în volumul de versuri „ CENUŞĂ VORBITOARE „ , APĂRUT LA Editura „ CĂLĂUZA „- Deva, 2006. Acest volum este ţipătul celui uitat în cetatea părăsită, un ţipăt spre cer, unul vertical ca mod de ieşire din lumea – n cădere. În poemele lui Ioan Evu există o tensiune evidentă şi lucrătoare, există dorinţa de a urca în Cetatea de Sus, dar balastul cetăţii de jos îl leagă de pământ, iar dacă poetul vrea să trăiască cu toată energia viaţa primită în dar, dorinţa după ceva mai puternic îi leagă aripile. E deci tensiunea unei fiinţe care poate mai mult, dar care se zbate prinsă-n plasa poemului, în peisajul acestui veac, în orbirea care macină lumea.
Descrierea cetăţii de jos este una cutremurătoare prin realism şi durere, amintire, ură şi recunoştinţă şi acest lucru este evident în poemul „ Omagiu oraşului H, poem al cântecului şoptit şi strigat totodată:
„ Oraş înjunghiat în spate de ninsoare / se-aude-n noapte un copil cum plânge / şi parcă-n lacrimile lui izbăvitoare / îşi spală veacul mâinile de sânge. „
Poetul îşi revede copilăria pierdută într-o viziune de-o clipă, dar totul de transformă-n emblemă, prin acel copil oraşul putea fi altceva, prin acei copii lumea putea fi altfel, dacă li s-ar fi acordat o şansă. Tăcerea din cetate e una suspectă, e tăcerea vinovată. Acolo a ars poetul într-un peisaj limitat, cenuşă vorbitoare s-a făcut şi întrupare în poem şi l-a iubit până la limită, ca pe o târfă analfabetă, tânără şi sublimă totodată … E suferinţa celui trădat, oraşul pierdut la capătul unei linii ferate, oraş peron de gară, bariera dinspre iad deschisă …Durerea poetului e durerea unei lumi pierdute şi fără putinţă de a renaşte …Este drama atâtor oraşe din România care i-a ucis lent pe români, din nepăsare, din lipsă de orizont, o „ zare joasă „ cum scrie Ioan Evu.
Tragedia poetului e tragedia unei generaţii, din care mulţi făcură parte …
Dar Ioan Evu are puterea de a trece dincolo de aparenţe, iubirea este zarea înaltă care i se deschide. Dragostea pentru prieteni şi pentru fiinţa iubită, dragostea aceea care arde şi care lasă în urmă cenuşă e dimensiunea spre care aleargă.
Deci din ambele sensuri, fie din lume, fie din iubire, ceea ce rămâne după poet este cenuşa, totul arde, la intensitate maximă, dar viaţa e totuşi un dar …
Aici însă, în zona poemului cântec, a celui de dragoste, a tărâmului luminat, Ioan Evu este un clasic în viaţă atins de drama generaţiei sale, fermecat de speranţă şi de posibilităţile pe care i le acordă varianta unei vieţi altfel. Poemele acestea sunt unele care sparg normalul într-o literatură anormală, care tind să devină sigiliu şi cine este atent la fenomenul literar va reţine unele din poeme ca făcând parte din versurile nemuritoare pe care şi le doreşte orice poet, în cel mai pur stil clasic, limpede, simplu şi profund în acelaşi timp.
Ioan Evu, cu o anumită detaşare a destinului propriu, scrie poemul „ Celei care ştie „, ca un omagiu femeii care pentru o clipă, o săptămână sau poate doar zece zile s-a lăsat atinsă de dragostea primară dată omului de la facerea lumii, trecând peste vălul greu de tăceri adânci ale veacului, pentru un simplu sărut adevărat :
„ Dar lasă fereastra deschisă spre mare / s-auzi cum de stânci ca talazul mă frâng / cu vuiet de aripi ce scapără-n zare / şi licăr de lacrimi iscate-n adânc . „ Se reface prin poezie stare cuplului luminat- el şi ea, ( iş – işa ), refuzată atâtor bărbaţi şi femei orbi care trec prin cetatea de jos.
Este recunoscută la poet capacitatea de a uni cuvântul cu melodia, cântecul cu logosul, de a reface limbajul potrivit al omului pentru Cetatea de Sus.
Din păcate realitatea brutală şi drama personală a cetăţeanului care este poet în cetate simultan şi dramatic totodată, fac din Ioan Evu un revoltat în sensul bun al cuvântului, iar revolta sa capătă accente care ating esenţa, deşi uneori cuvinte brutale sparg cubul acela perfect al poemului. Sunt poemele de revoltă a soldatului pus să lupte pentru cine nu trebuie, o revoltă lucidă, aproape fără menajamente pentru mediu orb în care trăieşte, ca în „ Mileniul caragiale ( poem patriotic ) „ , „ Doină de reformă ( poem patriotic ) „ , unde cuvântul taie, e din metal de spadă, e din ghilotină făcut pentru a atinge răul, dar uneori e vânare de vânt, pentru că mersul pe jos a devenit impozabil, apoi viaţa noastră pierdută, risipită, furată şi manipulată prin pasivul privit la televizor, în lipsa credinţei adevărate în Dumnezeu :
„ teletexte, telecabluri / de popor teleghidat / ca într-o nuvelă / cu finalul emanat. „
Cuvintele din aceste poeme sunt preluate din limbajul curat al românilor violat de o lume străină, de popoarele migratoare care rup, vin – pleacă şi nu lasă nimic în urmă, un viol colectiv în care cel cu „merţan „ la scară râde când te fură, posesor al soluţiilor definitive şi rudimentare şi totul ca o mare calitate umană deviantă. Merită reţinute cuvinte emblemă, sigiliul, rană, ochi de răpitor din adânc:
„ voievozi playboy dracula, regele gică, împăratul iulian, patrie second hand, ce dracu tovarăşi doar ne integrăm, in our cantry, piscine vile en gros, indexarea găurilor din covrig, neam de telespectatori, contor pe uliţi, chebab, hot – droguri , be cool, be macho, etc „
Golul spiritual al multora, remarcat de poet în versurile sale, este unul care provocă tristeţe pentru că reflectă lipsa de viziune şi se speranţă.
Simpla enumerare a cuvintelor arată ce lume îl primeşte pe poet cu braţele deschise şi ce drum are poporul în tranziţia de la nimic la nimic.
… Şi totuşi poezia e un dar pentru Ioan Evu, într-o rugăciune de final mulţumeşte lui Dumnezeu pentru salvarea pe care a primit-o prin poezie, pentru cântecul acela ascuns din adâncuri, cântat în apartamentul său de la bloc, închis cu zăvoare văzute şi nevăzute: „ Azi pun preţ iar pe cenuşa / flăcării ce –am fost cândva / când îmi zăvorâră uşa / şi pe mine după ea. „ ( Columbar ).
Volumul este unul al poemelor mai noi, dar şi mai vechi chemate la perfecţiune prin dorinţa de produce volumul perfect, iar când poetul se poate detaşa de drama măreţiei frigului personal, temele poemelor duc spre un mare poet care a fost cu adevărat închis în destin, de aceea muntele, râul, dragostea, Ardealul, sărutul, zăpada eliberatoare, „ canon- ul „ , elegia, tinereţea fără de bătrâneţe, frumseţea unei femei tinere, anotimpul cu toate uşile deschise, sunt teme pline de optimism care arată partea frumoasă a vieţii:
„ Te-am închis la mine-n cântec / şi-o să fim iar amândoi / tu vei răsări din mine / ca un nufăr din noroi „ ( A treia elegie ) – „ Mai pot vedea / cum răsuflarea unui taur / îi smulge fecioarei crinul din mână. ( Vine zăpada ) …
Poemele acestea din zona poemului cu ferestre deschise sunt profunde şi merită a fi reţinute ca un cântec de trecut prin cetatea de jos simplu şi cu bucurie.
Volumul de versuri semnat de Ioan Evu este cu mult peste volumele care mai apar ca efect al grafomaniei necesare administrativo – avocato- notariale de cartier, este un volum adevărat în care poetul se vede cum a ars, până la capăt, cenuşă vorbitoare într-un veac eronat. Volumul este unul trăit de aceea potenţialul lui este unul înalt, deşi scris într-o vreme şi într-un loc cu „ zare joasă „, este unul care lasă semne. Pentru unii oameni de cultură şi literatură nu mai este la modă suferinţa şi tragedia umană, ea pare a fi deja spusă de alţii pentru alţii în cărţi de istorie, dar nu-i aşa ? istoria se repetă, iar căderea este aceeaşi indiferent de structuri sociale. Ioan Evu a trăit şi trăieşte în două epoci cu valori total diferite, sau poate fără de valori, iar tranziţia este păcăleala acestei generaţii, una fardată şi de import. Ca-ntr-o ardere … Uneori cenuşa lasă semne în noaptea istoriei, jarul care arde acolo …
Influenţele asupra poeziei lui Ioan Evu sunt diverse, mediul în care trăieşte s-a format şi s-a deformat ca orice poet în timpul vieţii sale, poeţii de care se simte legat, logosul scripturi care lucrează, experienţele personale în scris, dar şi în mişcarea grupului muzical modern „ CANON „, sunt transformate în stil propriu la limita dintre cântec, poem, umor şi lacrimă călătoare.
Eforul personal de a ieşi la porţile cetăţii şi de striga drama umană, efortul de a perfecţiona poemul până la miezul lui de oţel inoxidabil pentru a deveni spadă cu două tăişe, toate duc spre un destin distinct în poporul poeţilor din Ardeal şi din România. Uneori tentaţia de a fi o voce în cetate este puternică lăsând pe poem urmele zgurilor necesare şi al anotimpurilor care înmuguresc în metaforă.

„ De ca şi cum eu nici n-as exista / azvârle- mă în foc ca pe o carte / pe care o vei fi răsfoit cândva / în tinereţea ta fără de moarte. „

„ Noapte bună Românie / orişiunde te-ai afla ! „

Categorii:Uncategorized

INEL DE AUR FARA CORB


Antologia poeţilor tineri din Hunedoara lansaţi de revista „ PROVINCIA CORVINA „ , editura „ POLIDAVA „ – 2006 este una curajoasă în vremuri de căutare pentru societatea românească şi pentru fiecare om în parte, cu atât mai mult a tinerilor. Antologia a fost posibilă datorită sprijinului financiar al Primăriei şi Consiliului Local al municipiului Hunedoara cu ocazia Zilei Hunedoarei 2006. Dar sprijinul financiar deşi nobil şi necesar pentru memoria cetăţii nu a fost de ajuns, a fost nevoie de coordonarea, de iniţiativa şi viziunea poetului Eugen Evu, cel care a văzut dincolo de convenienţele sociale necesitate ca poetul tânăr să iasă în lume, strigând duios în cetate. Prezentând versul cu delicateţe şi dragoste lumii, un vers provenind de la tinerii nepătaţi de încercările din lume, dar atinşi de păcatul propriu al poemului trăit, apoi scris, apoi suferit, apoi uitat şi în fine lăsat să zboare.
Dar apariţia antologiei este una mai tainică, la Hunedoara, loc ros de zgura necesară a industriei fără de industrie, partea spirituală este una care dă valoare cetăţii şi comunităţii româneşti trăitoare în Comunitatea Europeană. De aceea antologia este foarte importantă, e glasul CETĂŢII, într-o lume fără de cetate.
Titlul este simbolic, poetul pare păstrătorul secretului pentru viaţa veşnică, a inelului de aur, dar rămas singur în univers, fără de corbul care să fie emblemă, sau care să-l hrănească miraculos la izvoarele eternităţii. Curajul de a lansa poeţi tineri este unul necesar, poeţii bătrâni se continuă prin cei care vin, este aici un popor care se hrăneşte din cuvânt pentru a nu se topi în deşertul lumii.
Antologia are o postfaţă semnată de poetul Eugen Evu, Redactor şef al revistei mai vechi şi mai noi „ NOVA PROVINCIA CORVINA „ în care este prezentată pe scurt istoria POEMLULUI de Hunedoara. Rezultă că aici a existat ceva nevăzut care a dat consistenţă sufletului omenesc. Aici s-a scris, indiferent de sistemul social, fiecare scrib a plătit plata pentru curajul de a scrie, fie prin boală, fie prin uitare, fie prin eroare, fie prin exces. Dar s-a scris, arta a dăinuit şi tinerii poeţi prezenţi în antologie ar trebui să vadă valul care i-a dus la mal şi, dacă, vor putea, să evite ratarea ţintei … Poate acesta va fi pentru ei opera capitală, pare să le transmită Eugen Evu, nu vă risipiţi, adică …Atent el transmite mesajul şi celor necuprinşi în această primă ediţie, dar care ar putea veni din viitor spre trecut …
E un fel de mulţumire pentru Eugen Evu, legat de aceşti tineri: „ Precizez că cei antologaţi de mine, au debutat revuistic în PROVINCIA CORVINA, iar unii dintre ei au fost promovaţi şi editaţi de mine la unele edituri şi la alte reviste din ţară şi străinătate, cu toată cuvenita încredere, unii dintre ei confirmând şi obţinând premii în occident ( Italia, Germania ). Le vor urma şi alţii. „
Sunt poeme ale tinerilor: Mihai – Victor Afilom, Hanna Izabella Baranyai, Erica Erdoş, Andra Kadar, Magdalena Kuhn, Ana – Maria Neag, Petrodiana Onciu, Olga Ştefan, Elena Raluca Weber …
Poate în versurile lor e o mlădiţă din poemele celor din alte vremuri, dar cred mai mult că în versurile lor e puţin albastru dintr-un timp nedefinit după reguli umane, un timp din viitor miraculos.
Olga Ştefan are un ciclu bazat pe „ Bitter Times „, ca şoc al poetului la realitatea imediată care îl paralizează şi pe care o depăşeşte prin metaforă, cu „ gâtul lui demian sub răcoarea altei ghilotine „ pentru că „ în barurile de zi muzica miroase a sânge „.
Dar Olga Ştefan are mult curaj : „ mă îmbrac într-un personaj pozitiv şi-mi controlez ieşirile în scenă.”
Elena Raluca Weber îşi adună poemele în limba română şi în limba engleză, poet dintr-o generaţie care ştie drumul spre altceva, cu un fel de marketing de timiditate, sub fiinţa delicată e o persoană puternică, care scrie despre ciclop şi Narcis, despre evrei şi Demiurg şi simfonie, sub moto – te naşti ca să naşti !
Ana – Maria Neag are puterea responsabilităţii, şi bucuria de a relaţiona cu alţii, căutând dincolo de cuvinte: „ toate aşteptările au doar viitor „
Victor Afilom poate privi în interiorul lucrurilor, are talentul de a vedea magia versului prin RETORICA MACILOR ROŞII şi realizează căderea de jos în sus ca mod de a explora existenţa. Imaginea bunicii pe un pat de spital: Trup de ţărână, umană crisalidă, / Suflet, aripă de fluture de zbor avidă „
Hanna Izabella Baranyai caută umanul, lumina care călătoreşte prin cetate, ieşirea din suferinţă prin scris: „ Călătoria putea să mai continue, viaţa noastră este şi ea o călătorie, numai că unii coboară, alţii urcă, mereu – mereu alţi oameni. Şi alte întâmplări …”
Erika Erdoş are puterea analizei şi cultura ca stare a sufletului bucuros de eseu, poate ieşi în lume cu mult curaj şi are tăria de a rezista prin gândul mlădios al tristeţii de a fii …Ea scrie despre trăirea autentică şi heliografia morţii, despre minciuna Apollnicului şi luminişul pieziş: „ Domnişoară, frumoasă domnişoară, vă recomand o selecţionare aleatorie a realului …”
Andra Kadar are gândul de a se întoarce în realitate, vede evoluţie şi progres cu capul în jos, sau „ unele cuvinte văd „- Timpul de ar curge invers …
Magdalena Kuhn are tăria unui mesaj elevat şi fascinaţia vieţii, pornind de la realitatea pământului ca amant perfect, simţindu-se o nebună în normalul efemer, căci e mereu un zbor deasupra unui cuib de cuci pentru a atinge esenţa – oul .
Petrodiana Onciu simte semnificaţia sensul cu naturaleţe, cu discreţie: „ Să fim rugăciune împreună … „sau „ atârnat de cuierul trupului „ când „ memoria ninge –n pustiu „

E în scrierile acestor tineri lucruri care nu se pot defini exact dar care se lămuresc în versul adânc, luciditatea de a rămâne tânăr e pentru ei examenul că dincolo de cuvinte este CETATEA, iar suferinţa prezentă la toţi pare semnul că Hunedoara are puterea de a rezista timpului dincolo de integrarea zgurii în marile ritualuri ale ierbii eterne care creşte şi pe acoperiş …
Eugen Evu poate fi fericit că a căutat şi a lăsat puntea între Castel şi Cetate, iar primarul Hunedoarei Nicolae Schiau poate vedea că există planuri de urbanism care nu pot cuprinde în exactitatea lor lacrima poetului sau eseistului de Hunedoara …

Categorii:Uncategorized

ARMONIA SNACK BAR


Scriitorul Radu Igna revine cu volumul de schiţe şi nuvele „ ARMONIA SNACK-BAR „ la editura Agerpress, 2008, într-o nouă ediţie, de altfel o carte interesantă despre viaţa de veşnică tranziţie de la superficialitatea de fiecare zi la viaţa fără orizont, a individului clasic, aflat pe hol. Atmosfera din spatele scrierilor este cea a României de astăzi în căutarea unei identităţi pierdute, a oamenilor în cătarea timpului pierdut şi a viitorului iluzoriu. Deşi cartea este una de umor în felul de a scrie a autorului şi pare a avea o undă de tristeţe, ea lasă loc optimismului, adică astăzi e bine, mâine va fi altfel …
Cartea reia scrierile mai vechi ale prozatorului pe care le prelucrează prin filtrul lucidităţii şi a necesităţilor structurale ale unei opere bine scrise, o reevaluare a temelor, ideilor, a personajelor care îşi caută locul într-o lume tot mai abruptă . De fapt volumul are trei părţi: I. Paznic la nuntă ; II. Armonia Snack Bar; III. Lazăr nu mai vine. Aceste părţi pun în lumină universul scriitorului, temele sale principale, curgerea cuvintele din frază în dialog, apoi în luciditatea celui care stă în spatele personajelor şi care ştie că viaţa lor nu are ieşire la mare …
Umorul, care trece dincolo de simpla povestire, începe cu titlurile alese de prozator: O emoţionată poveste cu un borcan de vopsea, Paznic la nuntă, Sacoşa de vinilin maro, Vă trecem pe listă, Ori mori, ori rămâi tâmpit… Titlurile sugerează mari drame ale derizoriului în care personajele sunt implicate prin superficialitate, vorbe spuse din automatismul zilnic, cuvinte care se rătăcesc în hol, personaje duse de valul tranziţiei, a trecerii prin secol şi prin viaţă …
Este o anumită plăcere în interiorul lecturii textelor, dar se vede puterea de a cuprinde esenţa gestului de fiecare zi, focalizarea pe firea persoanelor care devin personaje prin excesul de idei prinse în zbor de la televizor, din ziare, de la vecin, de la şef, din subconştientul social care apasă omul modern în mare viteză după banalităţi, consumatorul care este deschis la vorba subţire … Întâmplări cotidiene care par fără însemnătate devin teme de război major, autorul găseşte supra-mesajul, ideea care ar ucide derizoriul şi arată spre o lume mai bună.…
Umorul este unul de calitate având în el demnitatea celui care scrie şi a celui care este personaj, o demnitate care susţine istoria contemporană … Puterea autorului de aduna în text bogăţia vieţii, cu umor, cu trimitere spre alte posibilităţi ale dinamicii sociale sunt motive de a considera volumul ca o un eveniment important în viaţa literară, pentru că sunt puţini prozatori care rezistă în vreme aşa cum rezistă Radu Igna prin seriozitate, prin echilibru, prin armonia textului cu supra-text, cu o tuşă de ironie, o tuşă de umor …
În toate cele trei părţi ale volumului scriitorul pune şi ceva din viaţa sa, în prima parte se simte tristeţea după vremuri care puteau fi mai bune, ceva din tinereţea sa, ceva din viaţa de profesor, ceva din viaţa de familist, întâmplări care au greutatea trăirii, a speranţei de dincolo de întâmplarea cu zugravii care zguduie viaţa unei familii cu inconştienţa celor care cred că fac binele, sau elevii aflaţi la culesul recoltei într-o toamnă socialistă, sub presiune sarcinilor de partid şi a şefului de CAP …
În secţiunea „ Armonia Snack – Bar „ scriitorul pare să-şi închidă personajele într-un bar pentru a putea naviga în linişte în facil, în neantul necesar al fiecărei zile, o lume flămândă după gloria capitalismului sub presiunea interioară a conştiinţei de tip conservă implantată de propaganda socialistă insistentă ce agresa lumea înainte de 1989, dar ale cărei umbre au atins omul simplu care din om al muncii trebuia să devină capitalist, un capitalism care nu începea de la bancă, ci de la bar, în mod armonios, de altfel …
De citit această parte, proza scurtă de început a scriitorului, cu savoarea textului care explodează ca o şampanie uşoară …
Dar cu fiecare carte scriitorul Radu Igna caută să-şi justifice crezul de viaţă mai mult decât scopul artistic. Cărţile sale vin dintr-o zonă a obişnuitului, fără ca autorul să facă eforturi de a inventa istoria, doar constată mişcarea lumii cu atenţie, cu puţină ironie, cu multă căldură, parcă ne-ar vorbi de aproape, conştient că doar cuvântul rostit are puterea de a da viaţă. Este o luptă pentru viaţă, o luptă pe care o dau personajele sale, după modelul lor limitat, lipsit de orizont.
Scriitorul este sincer, nu inventează povestiri pentru că ele există, fac parte din lumea noastră, ca o rană, le captează şi le armonizează în textul prozei …
Deşi Radu Igna ne avertizează că orice asemănare a personajelor sale cu situaţii sau personaje reale este absolut întâmplătoare, avertismentul ţine de ironia sa fină, venită pe filiera literaturii engleze, este aici umorul sec al englezului prins în ceaţă, dar care vede la modul absolut …
În ultima parte, “ Lazăr nu mai vine “, tot proză scurtă, dar de viziune lungă, spre deosebire de scrierile anterioare, această proză scurtă este străbătută de un fior metafizic profund, enigma în faţa morţii, tremurul că fiecare scriere trebuie să trimită la ceva mai înalt.
Radu Igna pare să nu fie explicit în mesaj, doar aparent acest lucru, pentru că sistemul prozei sale scurte deschide lumea pentru cititor: bătrânul care la sfârşitul vieţii duce o luptă cruntă cu nucul din grădina sa, o luptă aparent inegală, un om sleit de puteri, aproape fără minte, cu mintea pierdută prin istoria noastră recentă, el vrea să fie biruitor, pentru că o viaţă întreagă a luptat. Pentru ardeleni nucul este un simbol, iar lupta finală a omului cu simbolul este una care duce spre destin, cu sinceritate, cu altruism.
Apoi prezenţa omului în faţa clădirii din Centru Perfect, necesitatea atingerii noroiului, mersul pe noroi, este unul al simbolului, pentru că dincolo este covorul roşu, ca semn al puterii care cade, sau care se ridică, a puterii abstracte, rupte de oamenii care trebuie să treacă prin noroi pentru a ajunge la individul în care te poţi contopi.
Dincolo de mesajul scrierilor există deja un alt mesaj, al deschiderii spre o altă lume, liniştea din povestirile sale este una aparentă, istoria clocoteşte subteran, este istoria fiecărei zile, a fiecărui destin.
Deşi pare că autorul refuză marile evenimente ale epocii pentru povestirile simple, el de fapt ne pune la dispoziţie istoria curentă, nevăzută şi parcă fără importanţă pentru elite, politicieni, critici, istorici, care nu mai văd pădurea de copaci, vor schema de succes, indiferent dacă adevărul este scris sau nu.
Întâmplările doamnei Măriuca Pistol din staţiunea românească, cu iz de cădere umană, este de fapt transpunerea în realitate a vieţii din manelele de fiecare zi pe care le îngăduim în numele libertăţii şi ne facem că nu vedem libertinajul, care nu duce nicăieri, dar deja a fabricat mediul cultural pentru mulţi. Acest lucru nu este explicit la Radu Igna, este implicit, iar discreţia sa provoacă cititorul …
Escrocul din maşină de ocazie imită pe cel de sus, de la putere, nu mai are la dispoziţie un alt limbaj, un alt mecanism, s-a blocat în mecanismul tranziţiei, mimând afacerea, în fond economia noastră este imaginea unui autovehicul vechi care merge, aduce bani, deşi pare recuperat de la fierul vechi. Traseul este unul real, al celor care fac pe transportatorii de ocazie, fără autorizaţii, dispuşi să ne ducă la centru, printr-un peisaj dureros de exact. Realitatea din spatele povestirii este o rană.
Deşi pare uşor ironic în scrierile sale, autorul, de fapt, este trist, este tristeţea unei generaţii care a ratat sosirea deşi avea o şansă extraordinară în decembrie 1989, este tristeţea profesorului, pentru că Radu Igna este un profesor serios, care îşi vede elevii căzuţi în tranşeele vieţii, bucuroşi că au soluţii, acolo unde mediul social şi de afaceri nu le are, ci doar le mimează.
Fiecare povestire are tâlcul ei, are mesajul ei, Radu Igna a fost sincer cu noi, ne-a prezentat cetatea din provincie, cetatea în care oameni diverşi se unesc pentru a trăi, căutând sensul mai mult decât investitorii, neapărat străini, care nu mai vin.
Povestirile sunt scrise într-un registru plin de umor şi sarcasm, dar tristeţea este fundalul care le dă viaţă, luciditatea omului care a sperat şi care nu mai vine, a celui care trece prin istorie cu autovehiculul de ocazie şi care până la urmă se încurcă singur în visele sale.
Radu Igna rămâne un scriitor important prin sinceritatea sa, prin scrisul aparent obişnuit, dar trist de real, cu note de umor şi sarcasm.
Textul din proza scurtă „ Cu voce tare „ din prima parte a volumului, începe interesant, deschizând secretul unei vieţi, prin sugestie:
„ Eram de trei zile pe drumuri, singur şi pedepsit de soartă, dar acum, cu o sută de lei în buzunar, mă simţeam asemenea studentului lui Balzac, gată să mă iau cu viaţa de piept. „

Categorii:Uncategorized

HARFELE HARULUI


Această antologie de poezie creştină , cu un titlu inspirat ales „ HAREFELE HARULUI „ a apărut la sfârşitul anului 2007 sub egida Biblioteca „ Provincia Corvina „ – Hunedoara, la iniţiativa şi inspiraţia lui Eugen Evu şi Ion Urda, ambii implicaţi în fenomenul cultural din zona Hunedoarei, chiar ei scriitori …
Se pare că autorii antologiei au lăsat pentru o clipă creaţia proprie şi au simţit nevoia de a-şi plăti zeciuiala Celui de Sus, un fel de dar pe altarul nevăzut din viaţa fiecăruia, acel altar care pentru o perioadă îşi arată flăcările ca să lumineze feţele scribilor.
Argumentul scrierii este cartea „ Cântarea Cântărilor „ din Biblie, iar mesajul pare a fi dragostea lui Dumnezeu, care, aşa cum scria Apostolul Pavel, este legătura desăvârşirii.
Autorii au avut inspiraţia de a prezenta, pe scurt, viziunea lor asupra creaţiei. În centru este cântecul de lauda adus lui Dumnezeu, viziune schiţată în scurte note, inspirat scrise. Aceste note se referă la argumentul creştin pentru România, argument care vine prin Hristos, argument care a fost alterat uneori de-a lungul vremii, dar care, de fiecare dată, a izbucnit cu putere în viaţa românilor. Aşa cum îi place lui Eugen Evu în ultima vreme, se joacă de-a cuvintele şi preia mesajul esenţial creştin dându-i o formă de argument filozofic, o filozofie a fiecărei zile, argumentul pentru o speranţă numită România, cu trimiteri spre un zeu strămoş, specific şi culturii dace. Argumentul este la limită şi pare preluat din unele scrieri vehiculate în cultura română, dar adevărul este că nu puteam fi creştini înainte de Hristos şi că însuşi Hristos a lămurit problema pentru evreii farisei din vremea cât a fost în trup când a afirmat că EL ESTE înainte de Avraam, deci este Cuvântul întrupat prin voia tatălui, rezolvând astfel problema păcatului care bloca şi blochează destinul fiinţei umane.
Autorii antologiei au pornit de la mesajul din „ Cântarea Cântărilor „ punând în evidenţă dragostea ca sentiment fundamental şi accentuând ideea teologiei creştine în sensul că această carte anticipează şi este totodată, din perspectiva eternităţii, oglinda dragostei dintre Isus şi Biserica sa, după cum cartea reflectă şi dragostea lui Dumnezeu pentru poporul său. Dar, dincolo de acest mesaj teologic, este unul altul pus în evidenţă deplin referitor la dragostea dintre un bărbat şi o femeie, dragoste curată, ca model dat omului pentru viaţa sa pe acest pământ, un model adevărat şi care elimină speculaţiile despre aberaţiile sexuale dintre bărbat şi femeie, după cum elimină cealaltă extremă a abstinenţei sexuale din motive diverse, chiar religioase.
Având ca bază aceste principii, autorii antologiei reuşesc să adune în paginile cărţii creaţia unor poeţi intraţi în conştiinţa culturii române, poeţii cu nume şi cu greutatea scrierii în timp ca Vasile Alecsandri sau Ioan Alexandru, Lucian Blaga sau Mihai Eminescu, ori Alexandru Macedonski, sau Paul Aretzu. Sunt cuprinşi în antologie şi scriitori de renume din lirica universală ca Charles Baudelaire sau Rabindranath Tagore, ori Giuseppe Ungaretti. Lista poate continua, apoi sunt şi unii scriitori inediţi ca Petra Vlah sau Adrian Botez.
Desigur că rămâne cenuşa cuvintelor de dragoste pentru Dumnezeu scrise de fiecare autor…
Paul Aretzu: „ Până în veac mă dor smintelile mele şi viaţa mea ca o ploaie s-a risipit. „
Shaul Carmel ( Israel ) : „ Ce ai turnat, Doamne, / În lutul întrupării mele / Dincolo de stele şi de îngeri ? / Ce ai turnat în mine ? „
Ion Chichere: „ Nu vă bate pe voi Dumnezeu ? / repetă în mână cu Biblia / pe care o arăta tuturor / ca pe o Lege / de Autor. / „
Ion Pillat: „ În frăţie şi dreptate, şi iartă-mă Doamne că – ndrăznesc: / Te rog să faci viaţa pe pământ ca şi în cer „
Vasile Voiculescu: „ Cum te – aş muşca de te-aş putea ajunge, / Tu, Doamne, -n lume singur fruct oprit. „
Autorii antologiei ducând, prin logica dragostei, impulsul de a aduna în carte versul arzând pentru ceva mai înalt din această viaţă, cuprind în filele ei şi scrieri ale creatorilor creştini clasici şi contemporani din judeţul Hunedoara, ca un gest de generozitate pentru locul în trăiesc cu toţii. Oare le-a trecut prin minte autorilor antologiei cuvintele acestea: „ Descalţă-te, că stai pe un pământ sfânt ? „ Răspunsul însă vine de la sine, e un răspuns care impune tăcere. Secţiunea este importantă şi pentru că recuperează unele scrieri aparent pierdute şi uitate sub preşul istoriei şi pentru că e o pagină scrisă în comun de oameni care s-au salutat sub aerul unui netimp atins de brume.
Dan Constantinescu Nicoară: „ Iisus, între lacrima Domnului / şi vulturul beznei / Îşi poartă crucea/ Mântuirii pământului / Daurind / şi Crucea Infinitului / Ce-l străbate de asemenea / „
Eugen Evu: „ Mi-e târziu în lume, Doamne, cu ninsoarea îţi scriu. „
Mariana Pândaru: „ Mă aşteaptă o mulţime de zile / În care mă voi lepăda / De toate iubirile oarbe / De toate greşalele / De toată deşertăciunea / Învăţând între timp / Lecţia simplă / a nemuririi. „
Ioan Urda : „ De ce nu vrei să vezi, Doamne, / cum te sapă la rădăcină îngerii ? „
În secţiunea a III- a din antologie apar creatori creştini debutanţi din judeţul Hunedoara, semn că flacăra va arde şi că sulul manuscrisului trebuie scris, fără ca ei încă să cunoască suferinţa, sau tristeţea, fără să înţeleagă care va fi ultimul cuvânt de pe sulul manuscrisului şi dacă este un sfârşit al sulului, ei, scribii în devenire, poeţii tineri cu poeme în mâni ca ramuri de finic.
E meritul autorilor antologiei de a lăsa deschise uşile pentru cei care vin, pentru că, în fond, e cineva la uşă şi bate …
Pentru ca această antologie să intre în sferă cu adevărat, partea a IV -a cuprinde colinde şi alte creaţii populare creştine, o secţiune necesară pentru un popor ce a depus efortul de rămâne sub semnul Învierii.
Însă trebuie să privim atent la ceea ce scrie Tagore: „ Omul e din născare copil, puterea lui e puterea de a creşte „
Evident, această antologie pare a fi doar un început, mai sunt poeţi care au scris poeme de laudă, integrate în cântarea cântărilor cea de toate anotimpurile şi cea de toate tristeţile şi care ar merita integrarea într-o antologie, ca poeţii din închisorile comuniste şi nu numai, poeţii din exil, cei departe de ţară …dar, poate, va mai fi cândva o şansă
Autorii merită şi ei aprecierea de a nu fi rămas orbi în timpul vieţii lor …
Soluţia e întoarcerea la motivul cărţii la Cântarea Cântărilor şi de a fi atenţi totodată la intensitatea sentimentului dragostei dintre el şi ea, în aerul nopţii, iar motivul biblic pare valabil şi astăzi: „ … nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea ! „ …
Antologia are un argument scris de poetul Eugen Dorcescu: „ Într- adevăr, fiinţa noastră ne depăşeşte pe noi înşine, fiindcă aparţine Fiinţei „
Dar argument pentru antologie pare a fi şi poemul lui Miriam Chiş din Hunedoara, debutant în secţiunea antologiei – Crisalidele iubirii, secţiunea speranţei: „ Îmi intră primăvara în suflet / cu pâinea aburind / de zorii primei dimineţi / mă îmbracă în cântec de păsări / şi-mi acoperă nesfinţirea / cu aripi de înger / să fiu socotit neprihănit / în dimineaţa Învierii / ca pâinea ce naşte vieţi. „
Iată un curcubeu peste timp, legând oamenii prin poemele lor de laudă …
Autorii antologiei au avut puterea de a vedea şi a înţelege necesitatea de laudă, ca mod de relaţionare a omului cu Dumnezeu, iar faptul că şi o instituţie din România a plecat urechea ei abstractă de ureche nemuzicală în muzica lumii, spre lucrurile adânci ale zilei, lăsând deoparte, pentru o clipă, frământările politice şi a sprijinit apariţia cărţii e semn că se poate şi Consiliul Judeţean Hunedoara a înţeles mesajul locuitorilor şi poate SUNETUL fundamental din Cântarea Cântărilor.
Poate ar merita reamintită zicerea unui rabin, Rabbi Akiba: „ Toată lumea nu valorează cât ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dată Israelului; toate scrierile sunt sfinte, iar Cântarea Cântărilor este sfânta sfintelor.„ Dacă aşa au scris cei din vechime, cei de azi pot doar să accepte că există undeva o Harfă, iar sunetul ei ne face viaţa mai frumoasă …

Categorii:Uncategorized

AMANTI DE TRANZITIE


La Editura „ eubeea „ – Timişoara, 2008, Dumitru Hurubă ne propune un roman scurt despre o lume în tranziţie într-o Românie aproximativ contemporană, cu un titlu insolit, cum îi place să afirme: „ AMANŢII GAIŢELOR CU CAP DE STRUŢ „. Titlul pare ciudat pentru scrierile actuale, dar lămuritor pentru cititorul dornic de umor şi de întâmplări demne de o telenovelă, cu fraze puse cu şurubelniţa şi „ cheia franceză „ pe buzele personajelor care îşi cerşesc identitatea de la autor şi de la cititor, în acelaşi timp.
Viaţa unei familii care îşi caută celebritatea în lumea mare a blocului comunist, cu mai multe etaje, care nu ajung la cer, sugerând familii peste familii, familia Călindrosu, dominată de Bunica Parmenia, un personaj scos din arhivele bune ale societăţii româneşti de tranziţie de la comunismul de piaţă la capitalismul de bloc, din buna tradiţie care începe cu Anton Pann, trece pe la Caragiale şi pe la Tudor Muşatescu şi pe la ceilalţi umorişti de calitate, emblematici pentru literatura română din toate timpurile.
În mod intenţionat autorul îşi „ închide „ personajele într-un imobil cu mai multe etaje pentru a opera asupra secvenţei de viaţă la românul uitat de marea privatizare, de fondurile europene, de ingineria financiară, un individ împins la o viaţă compusă metodic şi insistent de emisiunile de televiziune, zvon, bârfă, povestirile necesare, şmen, trădări mari din dragoste, copii în căutarea părinţilor, primari uitaţi pe scara blocului, artişti de ocazie şi activişti de sindicat în locul activiştilor de partid de altă dată …
E blocul construit în vremea comunismului, cu etaj şi bacon, cu şifonierul în baie, cu debaraua în bucătărie, cu bucătăria în care învaţă copii – elevi, din care evadarea este imposibilă, afară e capitalismul sălbatic, condus din umbră de marii amanţi ai politichiei …
Romanul ne redă lumea văzut prin ochii unui adolescent intrat în viaţa adevărată cu diplomă de liceu – Iozof Beldiţă şi a surori sale, Claudiţa, crescuţi în umbra bunicii care s-a sacrificat pentru viitorul lor, dar care, culmea, avea amant, aşa cum o bârfea şefa bârfelor de pe scara de bloc, pentru a împlini un destin desenat la o cafea de văduvele de profesie ale tranziţiei, pentru că bărbaţii erau plecaţi la birtul din colţ, ocupaţi cu problemele mari ale vieţii: paharul de alcool şi cărţile, mita şi traficul de influenţă, ei care li se pare că fac în felul acesta lumea ca lume.
Indivizi formaţi de ideologia comunistă pedalând în gol într-o lume capitalistă, fără orizont, pregătind generaţia de adolescenţi care vor să devină medici, profesori, oameni cu facultate, bazându-se pe sacrificiul celor în vârstă, o generaţie a doua oară sacrificată de urmaşi …
Trădările din dragoste fac deliciul romanului, amorul de telenovelă, dragostea de vodevil ca ieşire la marea civilizaţie, sunt motive pentru aceşti oameni de a evada din monotonia existenţei, amanţii sunt la orice etaj al blocului, pentru orice vârstă, familia pare în derivă, fără credinţă, îmbogăţindu-se din furtul zilnic de la serviciu, din reţetele ieftine ale gospodinelor trădate, din economiile bunicilor, din norocul devenit mod de viaţă, din credinţa înlocuită de mit …
Dumitru Hurubă are puterea de a vedea dincolo de fapte, de oameni, de personaje tristeţea unei vieţi în derivă, fără identitate, refuzând cultura, bazându-se pe circ, pâine şi circ, o reţetă preluată din programele politice de tranziţie, de orice fel, uzuale la români. În fapt, personajele de la bloc imită personajele din parlament, din minister, de la primărie, din emisiunile de televiziune şi duc o viaţă de împrumut, dar frumoasă pentru că aşa doresc vecinii de apartament, şeful de scară sau şeful de sindicat.
Fraza autorului e fină, atinsă de piperul umorului, lăsând prin sugestie loc la marile drame şi comedii ale vieţii: „ În orice caz, aşa linişte bruscă n-a mai fost pe palierul nostru exact de la inundaţia de la parter când Neagrancerugurii a fost găsită dormind jos lângă recamier, îmbrăţişată cu vecinul – preot de la etajul patru pe care nevastă-sa îl dăduse dispărut cu trei zile înainte. „
Scriitorul analizează atent fenomenul bârfei ca fenomen de viaţă la români, zvonul care devine realitate şi care marchează destine prin lipsa vieţii adevărate, care pune în mişcare familii întregi, apoi oraşul, care afectează pe tineri sau bătrâni, care devine un mod de viaţă „ civilizat „ ca la televizor, ca în lumea bună, fără modele viabile.
Este analizat procesul de învăţământ cu adolescenţi iubind ca în filme, cu profesori care au nevoie de dragoste şi cuceresc adolescente, cu un eros de duzină care ţine loc de maturitate, dar aşa e frumos, lacrimogen, ca în serialele bune de mii de episoade care au marcat viaţa unor generaţii după anul de graţie 1989, telenovela de serviciu care a luat locul propagandei, telenovela ca loc de respiraţie zilnică, un fel de propagandă de doi lei, studiu ştiinţific de mâna a doua.
„ Ce notă ? În primul rând noi nu prea aveam habar de chestiunea în cauză. Răspunsese bine ? Spusese o tâmpenie ? Însă, fiind uniţi la greu, ca întotdeauna şi exemplu de solidaritate pe tot liceul, am strigat în cor:
– Unsprezece ! Unsprezece, dom. Profesor, cu felicitări …
– Bine, mă domnilor elevi, aveţi dreptate: merită nota maximă … Da, spune, domnişoară elevă: de unde ai ştiut ?
– De la Bunica, a răspuns ea cu hotărâre şi seninătate …”
Frământările personajelor se rezolvă într-un mod ciudat, destinul lor pare atins de umor şi dramă în acelaşi timp, bunicul evadează în SUA, colonelul este descoperit colaborator al securităţii, dar fapta e ambiguă, pictorul ajunge în Veneţia, singur, fără Bunica Parmenia, bârfitoarea se retrage la ţară pentru a continua povestea de amor cu un preot, Bunica s-a mutat la amant, la o vârstă la care aşa ceva nu există, cei doi adolescenţi se realizează frumos ca în telenovelă, numele personajelor atrage atenţia asupra vieţii lor de tranziţie, iar orice asemănare cu personaje reale a celor din romanul lui Dumitru Hurubă este absolut întâmplătoare, cum, de altfel, susţine şi scriitorul …
Autorul începe aşa:
„ Mă gândesc să scriu o poveste frumoasă, romantică, lacrimogen –siropoasă, precum o telenovelă sud – americană, în care majoritatea membrilor familiei noastre plâng, în frunte cu Bunica Parmenia. „
Iată esenţa: publicul vrea un personaj central, Bunica, care dă putere povestirii, farmec şi dragoste de viaţă, lumea vrea ceva frumos, aşa ca în filme, vrea un final bun şi mult zâmbet, pentru că România, nu-i aşa, munceşte şi are nevoie de distracţie, de amanţi, de struţi, de gaiţe, de fraze inventate şi de trădări, multe trădări: telenovela e o dragoste care doare, dar pe care nu o poţi abandona pentru că doare şi mai mult …, după cum o defineşte Dumitru Hurubă.
Romanul face parte din categoria celor de umor, un umor de calitate, care atinge fenomenul social în România, pune în evidenţă maturitatea scriitorului şi tristeţea sa, în acelaşi timp, parodia este evidentă, zâmbetul luminează fraza, dincolo de întâmplări scriitorul aşteptă o nouă ocazie să ne atragă într-o lume din care fuga înseamnă trădare, lipsă de patriotism, după modul de a gândi al amanţilor, aducându-ne aminte de celelalte scrieri ale lui Dumitru Hurubă: Carte de colorat mintea, Un scorpion pe contrasens, Scuzaţi că ne-am cunoscut, Balamucul, dragostea mea, Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie …

Categorii:Uncategorized
%d blogeri au apreciat: