Elevi poeţi de la
Şcoala Generală „Aron Densuşianu”
– Haţeg
ANDRADA TOMONI
Cea mai cumplită noapte
Cunoşti tu oare noaptea ce se coboară pe pământ
Cu ropot nemilos de ploaie, cu vuiet sălbatic de vânt?
Noaptea în care pe cer nu-i nici o singură stea,
În care nesfârşitul întuneric
nu se lasă străpuns de privirea mea?
Oricât de întunecoasă ar fi, după ea zorile vor veni.
Dormi, deci, când noaptea te-mpresoară
şi lasă deoparte a grijilor povară!
Cunoşti tu noaptea ce viaţa o răpeşte,
Când moartea spre tine se grăbeşte
Şi lung răsună a nesfârşirii voce-amară
Şi inima din piept de spaimă vrea să-ţi sară?
Oricât de întunecoasă ar fi, după ea zorile vor veni.
Dormi, deci, când noaptea te-mpresoară
şi lasă deoparte a grijilor povară!
Cunoşti tu noaptea ce spiritul ţi-l ia în stăpânire
Iar tu în zadar îţi doreşti izbăvire;
Când teama inima ţi-o-ncolăceşte
Şi în al tău suflet doar norul stăpâneşte?
Stai treaz, stai treaz şi nu dormi,
Căci zorii nu vor mai veni!
Iar tu în zadar îţi doreşti izbăvire;
Când teama inima ţi-o-ncolăceşte
Şi în al tău suflet doar norul stăpâneşte?
Stai treaz, stai treaz şi nu dormi,
Căci zorii nu vor mai veni!
De opt ori zece-albastruri
În vremuri vechi, apuse, de demult,
Când Dumnezeu se odihnea de-atâta muncă,
Nu ştie nimeni cum, de ce-ntr-un oarecare loc
Căzu împovărată de tăcere o lacrimă preasfântă…
Se sparse în de-opt-ori-zece-albastru !
Şi se cutremură adânc pământul
Căci nu putea să-nghită apa sfântă!
Aşa că glia-şi ridică sprânceana
Să-ntoarne darul mult preţios spre cer…
Dar Sfântul îi opri pe loc ofranda
Iar cele de-opt-ori-zece-albastruri
Se transformară-n tăuri şi în lacuri grele
Ca fiul, omul, să se-adape-oricând din ele!
MARIA PUSCA
Copilăria trecătoare
O, dulce vis ce a apus
O, dulce cant ce azi ascult,
O, mică floare de rubin,
Copilărie de ce te-ai dus..?
Trec ani în şir,
Trec nopţi la rând,
Îmi bate-n geam firav şi blând
A mea copilărie…
Să fii copil e lucru sfânt,
Să fii un înger pe pământ,
Cu aripi dulci de iasomie,
O, dulce copilărie!
Tu ai trecut, dar tot te văd,
Şi paşii tăi păzesc în gând,
Şi glasul tău mereu l-aud,
Prezenţa ta mereu o simt.
De eşti copil sau de eşti mare
Priveşte-n urmă cu mirare
Şi spune-n gând:
Copilăria-i trecătoare
Şi amintirea ei te doare.
RALUCA MERIAN
Marea
Firul mării ce se-ntinde,
Orizontul să-l alinte,
Un albastru infinit
Ce merge la nesfârșit,
Fruntea mării încruntată,
De valuri mereu ridată,
Un val de cristal
Se spulberă de mal,
Se împrăştie şi se întoarce,
Ocolul lumii îl face.
