PRIMIM DE LA SCRIITORUL EUGEN DORCESCU:
Bătrânului
i s-a făcut atât de lehamite
de ziua
ploioasă, de
înfăţişarea oraşului,
de piaţa duhnitoare,
de semenii murdari, săraci,
zbârliţi, disperaţi,
i s-a făcut atât de
lehamite de sine însuşi, de
propria-i viaţă,
încât, întors acasă,
şi-a şters, cu
un gest decis, decisiv,
şi-a şters, de pe
pânza goală a zilei,
statura, umbra
şi urmele –
atât înapoi, cât şi
înainte.
*
Tanto le asquea
al viejo
el día
lluvioso, el
aspecto de la ciudad,
el mercado hediondo,
los semejantes sucios, pobres,
erizados, desesperados,
tanto se asquea de sí mismo,
de su propia vida,
que, una vez en casa,
ha borrado, con
un gesto decidido, decisivo,
ha borrado, sobre
la tela vacía del día,
su estatura, su sombra
y sus huellas –
tanto hacia atrás
como hacia adelante.
LEGĂMÂNTUL
LUI M. SHAPIRO
Acesta e legământul, animale de jertfă pe iarba verde,
în tine animalul neacceptat le priveşte uimit,
vânează felina, pune-i capcane,
alearg – o pe zăpada rece,
în urma vor apare flăcări albastre
şi nu le vei vedea …
Pe iarba crudă -
animale de jertfă,
cuţitul, focul, piatra de jertfă sunt pregătite,
lacrimi atârnă-n vârful arborilor
şi cerul senin …
CONSTANTIN STANCU
LA RĂDĂCINA IERBII
Nevăzut în plină lumină,
prezenţă fără umbră,
sunet pur în vremuri de tăcere,
nimic nu începe cu EL,
dar totul se sfârşeşte cu EL,
nimic nu se termină cu EL,
dar totul începe cu EL,
mâna sa mută clipele-n veac,
mâna sa pune un ceas la rădăcina ierbii,
dacă fugi din zi,
rămâi în veşnicie,
cuvintele cad asemeni imperiilor într-o epistolă,
e un rod în toate,
faptele îşI arată sămânţa,
sămânţă uşoară, purtată de vânt
mai la nord de minune …
ORAŞ DE PROVINCIE
Pentru locuitorii din Haţeg
Oraş de provincie,
oraş unde Zalmoxe intră -n chioşcul de ziare,
e dornic de veşti, ce s-a mai întâmplat la Roma, la Ierusalim, la Ampelum,
oraş de provincie unde lupii se odihnesc pe asfaltul plin de instincte …
Oraş de provincie,
aceste cetăţi romane, aceste cetăţi străine, aceste cetăţi dace
plutesc în aer,
umbra lor se sprijină pe frunzele care alunecă din balconul dimineţii …
Oraş de provincie,
aici am descoperit iubirea,
aici m-a iubit Bendis, aici i-am sărutat sânii de miere şi piatră …
Oraş de provincie,
spre seară mă vor străbate suliţe de argint,
spre seară cerbul va paşte umbra, lupii, timpul, frunzele,
statuile,
la miezul nopţii oraşul va fi capitala unui sentiment …
MILENIO DOMINI TRE
Dumnezeu cel mai necesar
este cel care să ne salveze
de noi înşine.
Eugen Evu
TE DEUM
Te Deum ! Avem în noi o reminiscenţă
Arhetipală a deităţii
Prin aceea că redăm obiectelor
Lumii
Valori şi semnificaţii ale umanului
Dăruim să primim
Pierdem să recuperăm
Iubim prin trădare
Suportăm prin visare
Recalibrăm murind imuabilul
Împodobim metafizica cu spaimele
Memoriei dobândite –n limbaje
Redistribuim estetica reciclând tiparele
Dezbrăcăm pădurea încă din muguri
Cu un suspin al brizei verzi dinspre Mare
Cu un spic de sărutări peste lanul de transe
Pierdem globule roşii ca macii purpuriul
La narcozele conţinute-n noi înşine
Desfoliind cunoaşterea să recucerim edenul
Ignorând incestul adamic şi stigma
Ardem dinspre centru spre margini
Ca lumânările de ceară
Însă în care stăruie mireasma suferinţei şi dorinţa nopţii
De lumină , a roiului de albine de a se recontopi
Într-un roi precum stelele fagurii cosmici
Avem instinctul şi supraeul
Dictatura conştiinţei ca iubire
Şi arbitrariul emoţiei
Între cădere în sus
Şi înălţare în noi înşine.
O reminiscenţă a unui altoi demiurgic
Unduind verticala .
Viaţa ca un adio frenetic
Numai ea ne desparte de epitaful zeilor .
Eugen EVU
LUP CARPATIN
Memoriei lui Mircea Eliade
Vis viscolit prin munţi eu fiind un lup
Bătrân dar tot cu dor de-mperechere
Vânat de umbra mieilor cu trup
De când eram zburdalnic şi-n putere
În vizuina mea e doar un stup
De viespi, m-am dedulcit amar la miere,
Propolis rumegat cu fălci de lup
Ştirbite de stomahul care cere
Prin naltele cătune de ciobani
Prăsila mea-n ogrăzile de piatră
Transcende gena miilor de ani
Slujind la oi, aud şi-acum cum latră !
La lună nu mai urlu, hămesit
Din blana mea de zloate tăbăcită
Nici cojocel, nici guler înflorit
Nu las lycantropiei, recuzită…
Mă sting încet şi omeneşte chem
Ce-au zdrenţuit tribali barbarii-n hoarde
Doar jarul din priviri lunatic arde
Ca gloria pieritelor stindarde
Pe vatra Înstelatului Totem.
EUGEN EVU
