NEUTROSOFIA LA FLORENTIN SMARANDACHE. PARADOX ŞI SENS

PRIMIM DE LA EUGEN EVU

Despre paradoxism şi neutrosopfie

Lui Florentin Smarandache

Florentin Smarandache a preferat acest mod empiric, experimentist, de a „ citi” lumea ca pe o carte, o incomensurabilă carte sinoptică, în dualitate: conştienţă şi inconştienţă,-ţinta unei „ conştientizări” a realităţii ce se dezvăluie prin „ pipăire”, prin atingerile egoului cu Sinele. Sinele este considerat de gnostici şi d creştinism a fi Hristosul, adică al doilea om Adamic, primordial, omul unificat prin cunoaştere – revelatorie.
„ Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”, scrie marele filosof elveţian Carl Gustav Jung – „ Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”. Irecognoscibilul este mai apreciat ( accesibil, n) – decât absenţa echivocului, pentru că absenţa acestuia „sfâşie taina obscurităţii lui şi îl prezintă astfel ca pe ceva cunoscut. Aceasta este o uzurpare care ispiteşte intelectul uman la hybris, întrucât dă iluzia că ar fi ajuns deja, printr-un act de recunoaştere ( adeverire, n) –în posesia misterului transcendent şi că l-ar fi „înţeles”. Aşadar paradoxul corepsunde unei trepte superioare a intelectului şi redă mai fidel situaţia reală, tocmai pentru că nu reprezintă ceea ce nu poate fi cunoscut, în mod abuziv, drept ceva cunoscut”. ( ibid). Oare se opate „ opera” în acest sens semiotic şi hermeneutic, cu cifrele aşa cum se poate cu literele- cuvintele, în poezie de exemplu?
*
Lumea- carte este sinoptică, este interconetare macro- micro- cosmică. Autocunoaşterea este suferinţă, este riscul asumat al ego-ului în căutare spre regăsire a Sinelui ( cosmic) –
din arhetip. Diferenţierea, discriminarea de acest tip produc un proces dureros pentru psihicul uman, „ orice progres pe drumul ( calea ( cunoaşterii ( revelaţiei mistice sau „ intelectuale) – se cucereşte prin suferinţă. Astfel, scrierea conţine gestul – impulsul Sinelui „ latent” în fiecare „ scrib” sau „ apostol” misionarist, ceva din drama întrupării ca Logos în lume, aşadar Opus ( opera) propriilor transformări care se cer comunicate altora şi asta prin precipitarea liturgică în profan a spiritului „ care se agită în om”.
„ În psihologia creştină ritul şi dogma sunt concepute numai ca factori exteriori şi nu sunt trăite ca procese interioare „ (ibid.).
*
Ce este opera dacă nu drama întrupării, cum spune Ion Popescu Bradiceni „ facerii şi corpului” ? Fiul omului, Adam secundus, este totalitatea proeminentă care transcende conştiinţa”. Trauma celui „ născut, ci nu făcut” este a fiului, preluată din trauma Mamei ( Matria, Mater- Materia?) amintind clar de cenzura divină a Genezei pentru femeia umană: „ vei naşte în chinuri”. Toţi teozofii numesc Sinele ( omului actual) – ca fiind Hristosul. Dualismul este condiţia, însă unii afirmă azi că ei sunt „ trialişti”, ceea ce sună a „ rebeliune „ luciferă ? Cartea( literatura modernă) continuă a fi, poate fi, astfel, un obiect de cult (!) –şi este- o evanghelie apocrifică, ce se adaugă la nesfârşit în devenirea ( autocunoaşterea de tip socratic şi aristotelic) – cumva fractalic întru revelaţia Sinelui arhetipal în uman.
*
Omul este astfel o entitate ce se auto- zideşte, edifică pe Sine, ca Sine în conlucrare cu Id-ul- prin Duhul Sfânt, paraclet.
*
Găsim acestea înţelegând literatura creştină foarte timpurie, în aşa numitele Faptele lui Ioan, apocrife. ( Se cunosc cel puţin 33 de apocrife descoperite la Qumran şi Nad Hamadi). (Enoh, Luca, Iuda, Maria Magdalena…) .Liturgia este un proces de individuaţie, însă şi …artele, pe colateralele sacrului în profan.
Individuaţie, autocunoaştere, revelaţie a Sinelui, „ trezire în lume”.” Căci nu ţi-ai putea da seama ce suferi, dacă eu nu ţi-aş fi fost trimis de Tatăl ca Logos ( Cuvânt)…Dacă tu ai cunoaşte suferinţa, ai avea nesuferinţa” este un fragment pur ENUNŢ PARADOXIST atribuit lui Hristos de către „ Faptele lui Ioan”. Noul Testament are un stil absolut antitetic-paradoxal, deseori neepurat de paradigma – spiritul Evangheliilor reţinute selectiv de unii apostoli, reminiscenţe ce sună straniu: „Nu ne duce pe noi în ispită”( Matei, 10, 16).Tatăl iubitor apare aici ca ispititor – diavolesc !, devreme ce ar face aşa ceva cu Fiul Său dar şi al Omului, n). Sau „ Fiţi înţelepţi ca şerpii” ( Ioan 10, 34; „ Voi sunteţi Dumnezei”( Luca, 6,4)…Paradoxal este şi enunţul „ Cine e aproape de mine, e aproape de foc” , sau „ Căci nimic nu este ascuns care să nu se vrea a fi descoperit”/Matei, 10, 26..ş.a.
Eugen EVU

CONDITIA ARTISTULUI NASCUT, SAU Artiştii au fost, din antichitate – …a se vedea Socrate, Petronius, Seneca… – şi până azi…a se vedea “cazul Eminescu”, dar si cazurile “micro”: Labiş Nicolae, Ivănescu Cezar…! – CEI MAI PERICULOŞI OAMENI! Pentru că ideile sunt /vin dintr-un plan transcendent, pe care “EI” nu-l pot controla (…decât prin ceea ce se poate controla, în lumea celor văzute: adică, trupul, cu nevoile lui fiziologice, şi…buzunarul, prin care se pot sau nu se pot întreţine “rezistenţele” biologicului, faţă de răzvrătirile Duhului!). Artiştii AUTENTICI sunt iubiţi de Hristos (mai înalt Duh Artistic decât acela DEMIURGIC ÎNTRU FACEREA ÎNTREGII LUMI – …de fapt, a tuturor variantelor “lumeşti” – NU ESTE…) – sunt, deci, Martirii Ultimei Vremi! – cea dinainte de “trecerea Duhului Umano-Divin în Noua lui Stare”.

PRIMIM DE LA DOMNUL ADRIAN BOTEZ:

A ŞASEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”…: DIN NOU, DESPRE U.S.R., HIDRA DIN LERNA ŞI ARTIŞTI (…UNII CU…MULTE RÂNDURI DE GHILIMELE!), DAR ŞI DESPRE APOCALIPSĂ, DESPRE SEMNE VĂDITE DUHULUI ŞI DESPRE NECESITATEA UNUI NOU ORDIN DE DUH ŞI DESPRE “CAVALERII MARTIRIULUI ULTIMEI VREMI…”

Stimate Maestre -

Structura formată oficial (USR-ul) este prea putredă, pentru ca să mai “reziste” la “reforme” şi “revoluţiuni”…Se prăbuşeşte, ca un măgar supraîncărcat…sub povara propriei nesimţiri şi corupţii şi ticăloşiri înmărmuritoare, CVASI-GENERALIZARE A NEOPLASMULUI PLURI-CORUPŢIEI: MORALE, ECONOMICE, INTELECTUALE etc. (…parcă e posedată, “uniunea” asta, de Diavol!) – …dar ce-i mai teribil este că, precum Hidra din Lerna…nu moare “cum se moare”, ci …SE MULTIPLICĂ RĂUL, cu cât am vrea să-l localizăm/izolăm şi exorcizăm/“sterilizăm” şi/sau restrângem. Aşa că nu este indicat, cred eu, să facem/creăm” nişte “structuri mântuitoare”, din reziduuri otrăvite…din pâclele Diavolului/Marelui Iluzionist.

…Totusi, suntem in Kali-Yuga…Kali este şi Zeiţa Morţii. Nu e bine să ne unim cu cadavrele – că ies, din spurcata împreunare – moroi, vârcolaci…tot soiul de draci.

…După umila mea părere, în climatul actual, de corupţie cvsi-generalizată (şi acceptată precum un lucru normal, chiar amuzant! – cf. interviul dat de dl Calistrat COSTIN, şeful filialei USR-Bacău – domnului Aurel POP – în ultimul număr al revistei Citadela-Satu Mare, pe mai-iunie-iulie-august 2010 – aceasta este epoca “hristoşilor mincinoşi”, în care Răului i se zice Bine!: „Aurel Pop: În majoritatea domeniilor există grupuri de interese şi corupţie. Suferă domeniul culturii de un asemenea flagel ? Calistrat Costin: „Interese” cu „grupurile” de rigoare vor fi cât lumea („lume”, nu se ştie încă, dacă procreată de cineva cu vreun „interes” anume…). Iar „corupţia” (mare sau mică) e scrisă în legile omeneşti, n-ai ce-i face! Cred că şi domeniul acesta al nostru, al literelor, suferă de flagelul respectiv, dar e o „suferinţă” oarecum suportabilă, era să zic aproape nevinovată (…)” – nu este posibilă nici măcar “o structură în structură”: doar dacă, din aproape în aproape, din om în om (precum focurile de pe dealuri, din Evul Mediu românesc…), se poate strânge/ASAMBLA o NOUĂ, AUTENTIC NOUĂ – structură, perfect paralelă cu cea a USR-ului sau mai ştiu eu a ce “societăţii/asociaţiuni scriitoriceşti” (dar care poartă, în germene, prin oamenii veniţi în interiorul lor, CORUPŢIA, VANITĂŢILE DEŞARTE ŞI ORGOLIUL LUCIFERIC ŞI VIDUL SEMANTIC… – deci pierzania/”împuţirea” Laptelui Luminii/Artei/Duhului!).

…În acest Nou Ordin de Duh – trebuie să vină NUMAI Duhurile Alese de/prin Intuiţia Martiriului Artei Sublime. Şi să vină NUMAI pentru revelarea şi proiectarea de VIZIUNI ARTISTICO-SFINŢITE… – ca semnale vitale/de speranţă ale Posibilităţii Continuării Vieţii Spirituale pe Terra – spre LUMEA CELOR RĂMAŞI VII LA/ÎNTRU DUH!

…Dar această structură (poate “secretă”, aproape ilegală! – pentru că, în România, ca şi în întreaga lume globalizată… – corupţia este singurul lucru legal… – iar impostura – SINGURUL LUCRU NORMAL, OFICIAL ACCEPTAT, de către statalitatea masonică!!!), chiar dacă va reuni oameni de reală/autentică valoare profesională – mă îndoiesc că va putea urni şi un mecanism de promovare a operelor de Duh. Singura OPERĂ DE DUH – să rămână Revelaţia (fără şovăieli penibile, fără “scâncete” şi tribulaţii!) spre Nădăjduirea în Viaţa Re-Sfinţită…!!!

Tot ce ţine de BAN – …şi, nu doar complementar, ci PRIORITAR!!! : de promovarea fluxurilor de idei/Luminilor Duhului, este controlat/dirijat de STATUL MASON!!!

…Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, vă rog frumos să vedeţi pe cine promovează dnii N. Manolescu şi H. Gârbea, ca “modele scriitoriceşti-poeticeşti”, în ultimii ani (2005-2010): după dnul Vakulovschi şi dna Ioana Bradea – pe dl Mihail Gălăţanu (dacă nu-i cunoaşteţi “opera”, daţi, vă implor, pe Google…dar nu înainte de a vă pune masca de gaze şi a vă asigura că nu sunteţi tocmai departe de toaletă…!!!). Şi mie (la rândul meu) mi-a fost revelat “cazul Gălăţanu”, de o bună prietenă, mereu branşată, “fierbinte”, la “realitatea” culturală românescă…!

…Artiştii au fost şi rămân (sub masca de indiferentism “jucat” şi sub mecanismul [...câtă energie, câtă subtilitate psihologică, şi ce "lucitoare"/năucitoare, "prometeică" străduinţă pune Dracul, în "opera de caricaturizare"...DE ZECE MII DE ORI MAI MULTĂ TRUDĂ, DECĂT CEA LUMINOASĂ, A LUI DUMNEZEU, DE ARMONIZARE A REALULUI-LUME!] – de construire a imaginii ARTISTULUI-MILOG!) – deci, Artiştii au fost, din antichitate – …a se vedea Socrate, Petronius, Seneca… – şi până azi…a se vedea “cazul Eminescu”, dar si cazurile “micro”: Labiş Nicolae, Ivănescu Cezar…! – CEI MAI PERICULOŞI OAMENI! Pentru că ideile sunt /vin dintr-un plan transcendent, pe care “EI” nu-l pot controla (…decât prin ceea ce se poate controla, în lumea celor văzute: adică, trupul, cu nevoile lui fiziologice, şi…buzunarul, prin care se pot sau nu se pot întreţine “rezistenţele” biologicului, faţă de răzvrătirile Duhului!). Artiştii AUTENTICI sunt iubiţi de Hristos (mai înalt Duh Artistic decât acela DEMIURGIC ÎNTRU FACEREA ÎNTREGII LUMI – …de fapt, a tuturor variantelor “lumeşti” – NU ESTE…) – sunt, deci, Martirii Ultimei Vremi! – cea dinainte de “trecerea Duhului Umano-Divin în Noua lui Stare”.

…Acest Nou Ordin al Lui Hristos (… eu îi zic aşa, pentru ca să pot comunica, mai uşor, cu dvs. – dar numai Unul Dumnezeu ştie ce nume are şi dacă are NUME! – pentru că, în Împărăţia Lui nu se numără, nici nu se numeşte, ci SE ARMONIZEAZĂ TOTUL, ÎNTRU SUBLIMA TĂCERE A LUMINII DUMNEZEIEŞTI!!!) – se întemeiază, pe zi ce trece, din toţi cei care înţeleg că, pentru Mărturisirea Adevărului, trebuie să se pregătească a face orişice sacrificiu, ORICÂT DE MARE ŞI ORICÂT DE MIC! – încununându-ţi opera chiar cu MARTIRIUL DE TIP HRISTIC!!! Dar acest din urmă lucru ar fi FAVOAREA SUPREMĂ! – …NU ORICINE MERITĂ Drumul Golgotei Mântuitoare!!!
Să ne bucurăm, ca de Suprema Sărbătoare, dacă El ne alege fiinţa, pentru Martiriu!
…Pentru că numai asta/Martiriul Hristic înseamnă “a-l urma pe Hristos” – să înveţi a-I purta Crucea, pe Golgota Adevărului Revelat!!!

…Eu socotesc că problema (aparent “useristă”…!) atinge niveluri foarte complexe ale socio-politicului mondialist/anti-spiritualist, DE AZI! – şi, în acelaşi timp, sunt convins că, dacă vom face eforturi de meditaţie energică, de SCARĂ-RUGĂCIUNE, vom străbate către soluţii transcendente/transcendentalizante, pentru re-structurarea “realului” (cam în felul acesta se va produce, printr-o selecţie a Duhurilor extrem de puternice, de pe Pământ, ceea ce numeste Biblia – Apocalipsa/Viziunea, dimpreună cu Sfârşitul ACESTEI lumi…şi inceputul Noii Lumi, construită pe cu totul alte valori decât cele, azi, acceptate: valorile EXCLUSIV ale Duhului… – …creştinismul ["general"...] numeşte asta “Mântuire”, antroposofia numeşte asta “stadiul Vulcan”… – eu o numesc cu numele Ortodoxiei: Calea Mântuitorului Hristos, Calea Cea Dreaptă!!! – precum o numeau şi Tracii/Dacii/DAOI: Poporul Lupului Fenrir Purificatorul Lumii / Poporul Căii Drepte!!!).

…Probabil (SIGUR!) că mă socotiţi un individ cu “minţile hăt, zburătăcite binişor”…, un fanatic. N-ar fi prima oară când aş fi etichetat astfel. Dar eu cred că sunt foarte lucid, în această descripţie a situaţiei date (…veţi zice: “niciun nebun adevărat nu va recunoaşte că e nebun, deci, că este la mii de leghe depărtare de luciditate…” – …dar este tare greu de a mai fixa, mai ales azi, limitele între lumi şi gândiri…”etichetele” nu ajută la nimic: “simţi sau nu simţi REVELAŢIA”/”ai sau nu ai Lumina din/în tine” – …asta este, în definitiv, dintotdeauna, problema “HARULUI”…) – şi cred că aşa trebuie să fie ŞI AŞA VA FI. Cu noi sau fără de noi.
…CAVALERII MARTIRIULUI ULTIMEI VREMI au şi apărut: dacă nu, prioritar, printre artişti (şi asta este, din păcate, prea-adevărat…!), atunci, printre monahii cei cuvioşi şi monahiile sfinţite…printre unii sărmani preoţi de parohie sau de spital, dar şi printre oamenii simpli şi cinstiţi…!!!

…Nu se soluţionează problema USR?! Ei, şi?! Se va soluţiona, MĂCAR, problema Libertăţii Duhului/Mântuirea întru Harul Noii Lumi…Tot ar fi ceva…gândesc eu.
Dar las, fireşte, şi loc pentru părerile contrare, absolut inevitabile – de tipul: “Eşti un tâmpit!” Sau: “Când ai luat ultima leucă în dovleac?!” etc. etc.

…Poveşti de adormit copiii, nu?! Poate. Eu continuu a zice, însă:
Doamne-ajută!
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,
Adrian Botez

POLEMICI INCORECTE POLITIC, SAU Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termeni partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.

PRIMI DE LA ADRIAN BOTEZ:

O PRIMĂ PAGINĂ LA DOSARUL PROCESULUI, DE DATA ACEASTA, AUTENTIC, AL COMUNISMULUI: “POLEMICI INCORECTE POLITIC” , DE THEODOR CODREANU

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”.
Cartea lui Theodor Codrenu, Polemici incorecte politic (alcătuită pe baza unor articole, publicate, de-a lungul vremii, în diverse reviste: Însemnări ieşene, Origini-Atlanta/Georgia/USA, Cafeneaua literară-Piteşti, Pro-Saeculum-Focşani, Oglinda literară-Focşani, Salonul literar-Focşani, Orizont literar contemporan-Vaslui, Sinteze-Bacău etc.), vine să “aducă la zi” consecinţele cinismului “cărturarilor” trădători (din România contemporană, în primul rând!). Pe parcursul a 18 capitole (la Patapievici, un caz clinic de schizofrenie– autorul simte nevoia unei “radiografii”, pe parcursul a…12 subcapitole!) – periplul analitic încheindu-se cu capitolul “miscellaneic” Realismul gândirii transdisciplinare în filozofia creştină (fragmente) – sugerându-se, foarte probabil, dar nu cu certitudine, o soluţie (care, evident, e necesar de dat acestei lumi aflate în plin proces de dezagregare morală, de trădare a Sinelui şi, deci, şi a Sinei noiciene!). Parcă prea multă atenţie acordată esoterismului, nietzsche-anismului şi disputei asupra “sacralităţii umanităţii violente” – şi o preafiravă conclusivitate asupra soluţiei creştine a omului: “Creştinismul face inutilă orice cunoaştere esoterică. Nu întâmplător gnosticismul şi masoneria se simt ameninţate şi încearcă, de secole, să contrapună realismului biblic – iniţierea esoterică” (cf. p. 234); “Societăţile arhaice nu sunt atât de neghioabe pe cât cred modernii. Ele au motive întemeiate să considere unanimitatea violentă drept divină” (cf. p. 242); “Dar victimizându-l pe Dumnezeu, omul se victimizează pe sine. Şi recăderea în barbarie planează veşnic deasupra capului său, ca adevărata sabie a lui Damocles” (cf. p. 243). Niciodată filosofia nu a rezolvat, decisiv, măcar UNA dintre problemele umanităţii – pe când intuiţia revelatorie – DA! Deci, nu s-ar fi zis niciun neadevăr şi n-ar fi avut nimeni de pierdut, printr-o simplificare “limpezitoare” a discuţiei asupra soluţiei (eventuale) a creştinismului. Dimpotrivă.
Să revenim, însă, la „corpul” propriu-zis al cărţii.
Theodor Codreanu, dotat cu profund spirit critic şi ideolog de mare onestitate morală (în linia lui Ibrăileanu), manifestă, în cartea sa recent apărută (Polemici incorecte politic) o fineţe de chirurg şi o ironie voltaire-iană, în analizarea şi identificarea/„decuparea” corectă a ariei sale de acţiune (şi analiza se face „ab originem”! – şi neuitând să se constate consecinţele lui/ei cataclismice, în planul civilizaţiei şi culturii mondiale, dar, mai cu seamă, în planul culturii naţionale româneşti a ultimelor decenii) – acţiune profund (i)morală, devastatoare de mentalitate/existenţă şi de civilizaţie umană, a acestui concept, care bântuie lumea modernă, cu o înverşunare demnă de Inchiziţie, de Gestapo sau de Mossad: „political correctness”.
“<>, ultimul avatar al marxismului cultural” (cf. Cuvânt înainte, p. 5); „Cum corectitudinea politică e marxism cultural, în locul minorităţii proletare s-a venit cu minoritatea culturală” (cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 186). Absolut adevărată, acestă identificare a comunismului, a aşa-zisei „stângi politice”, sub aparenţele (mereu înşelătoare, de la Revoluţia Franceză de la 1789 încoace!) „dreptei”! Comunismul şi liberalismul, cum am afirmat-o, şi noi, de nenumărate ori, nu sunt decât cele două feţe ale Ianus-ului masonic – ale „crivăţului ideologic”, pervers şi diversionist, pornit să bată drumurile lumii, de trei veacuri încoace. Şi tot bâlciul acestei „brambureli” a… „mâinilor” – prinde extrem de uşor la vulg… – mai ales pe timp de criză (economică, financiară – morală, mai cu seamă!).
Ba, Theodor Codreanu merge mai departe, şi reaminteşte, pentru mult prea numeroşii uituci ai lumii, teoria lui Iuri Andropov – a celor patru stadii ale partidului comunist – asta, ca să pricepem, odată pentru totdeauna, că vindecarea de comunism nu vine printr-o simplă declaraţie publică, groaznic de bâlbâită şi pur formală – declaraţie venită din partea unui comunisto-securist zurbagiu, de tipul lui Băsescu, manipulat „ideologic” (cu perversitate persuasivă şi înfiorător de slugarnică!) de către doi vechi troţkişti, Vladimir Tismăneanu şi Traian Ungureanu – cărora li se adaugă doi falşi dizidenţi, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu… – nu mai punem la socoteală, aici, şi struţo-cămila antinaţională/apatridă, extrem de dubioasa figură a lui Horia-„Romanul Patapievician”! – toţi aceştia fiind „serviţi”/oferiţi românilor, prin toată mascarada promo-ului mass media! – drept… „modele moral-comportamentale”…!): „Nu ne mai poate înşela însă nimic, după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov (fost şef KGB!, apoi, secretar general al PCUS…), a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist (…): 1-partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2-când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3-prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4-revine la putere într-un cadru aparent democratic” (s.n. – cf. O nouă stafie a „corectitudinii politice”, p. 180).
Cu alte cuvinte, din capcana comunisto-marxistă nu se poate scăpa, printr-o logică pur umană! Pentru că demonul comunist are şi oferă toate răspunsurile, la tot ce poate întreba mintea limitată, meschină şi „uitucă” (stimulată, continuu, spre uitare, de către „ei”!) a omului. Şi, fireşte, pentru a-l menţine pe om într-această continuă stare de buimăceală faţă de sofismele şmechere, „stăpânii” lui (mondiali şi naţionali) îi furnizează o mare… LIPSĂ! „Lipsa de mize majore”. Da, are dreptate, din nou, Theodor Codreanu: numai „pe/cu fleacuri” se ţine o naţiune şi olume, spre a fi transformată în turmă! „Mizele majore ale culturii şi civilizaţiei româneşti sunt din nou ocultate (s.n.). Julien Benda observa meteahna aceasta şi-n sânul culturilor occidentale. De aceea, el a vorbit de <
>” (cf. Cuvânt înainte, p. 6). Da, o meteahnă universală – sau, mai bine zis, exportată, cu mult succes (şi sub cele mai pidosnice forme! – curat Proteu!), de către Occidentul masonic – odată cu…”Revoluţia Franceză”, atee şi regicidă (pentru ca oamenii să “scape” de reperele cosmico-stabile!). “Marxismul a devenit, mai întâi, freudo-marxism (…). Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic (…). Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul classic – aeemănările sunt frapante (…) Ambele sunt ideologii totalitare. (…) <> au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene (…). Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european (n.n.: absolut smintit!) propune să nu mai utilizăm termenii dd soţ, soţie, mamă, tată – ci partener şi parteneră. Va fi <> ca un copil să spună: <> Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi…nu-i vor da!” (cf. De la Marxism la corectitudinea politică, pp. 8-10).
Ce urmări au aceste perverse “proiecte ideologice” (având drept scop o…”lume a nediscriminării” – de fapt, A DISCRIMINĂRII MAJORITĂŢILOR!!!), în cultura şi în Duhul românesc? Mari şi grave sunt consecinţele – şi, evident, acestea se văd mai clar şi sunt resimţite cu duritate maximă, la nivelul reperelor moral-existenţiale. A se vedea impostura enormă a lui Ion Petru Culianu, mass media (aservită complet acestei tâmpenii “rodnice” pentru ticăloşii lumii: political correctness…), dar şi diverşi scriitori “modelari” (citeşte: diversionişti interesaţi…) fiind vinovată/vinovaţi de crearea “mitului prieteniei Eliade-Culianu”. NU e nimic adevărat, doar că I.P. Culianu era “corect politic”, deci înregimentat turmei masonie, pe când Mircea Eliade nu a abdicat, efectiv, niciodată, de la crezurile sale legionare (absolute incorecte politic, “bien sür”…!). Dovada peremptorie: Institutul de Istoria Religiilor, din România, nu se numeşte “Mircea Eliade”, ci, cum altfel: “I.P. Culianu”! Păi, dacă I.P. Culianu a putut zice ceva ce i-ar fi încleştat maxilarele lui Eliade: Eminescu este un poet blestemat, “care a dus întreaga naţiune în prăpastie”…(cf. Culianu, Eminescu şi patologia “corectitudinii politice”, p. 19) – …apoi, da, merita recompensat dl Culianu, pentru un asemenea panseu…”blestemat”!
…Dar, de fapt, bolovanul de care se împiedică (şi se vor împiedica până la Judecata de Apoi!) masonii lui “political correctness” este chiar…Eminescu!
Rolul lui Sisif, în acestă farsă sinistră, a demolării “mitului”-Eminescu, l-a luat, “de bună-voie şi nesilit de nimeni”, cine altul decât şeful U.S.R. – dl N. Manolescu! Dar trebuie să recunoaştem că avea omul motive serioase, nu glumă! Pentru că, nu-i aşa, “canonul”-Modelul Spiritual al Neamului Românesc, mucegăise… – trecuseră două secole (nesfârşite!) de “canonizare” a lui Eminescu – deci, trebuia injectat şi “pulsat” sânge proaspăt, în arterele românilor! Sângele unui…Cărtărescu Mircea, să zicem (că tot nu scapă el o bursă în străinătate, mititelul, de la nen’su Manolescu…!).
“Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine (n.n.: că numai prost nu e dl ambasador al României la UNESCO, stabilindu-şi sediul la Paris…de unde conduce şi USR-ul, printre altele…), Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă (…) în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului (…). Argumentul dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de <> (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români (…). Vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu (n.n.: în România!) se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. (…) . Contemplând, de departe, Istoria critică a literaturii române, constaţi că pare a fi fost scrisă pentru a demonstra că literatura română nu putea decât să evolueze, de la 1521 (…), până la splendorile estetice ale lui Mircea Cărtărescu, autorul care primeşte cele mai numeroase şi mai înalte elogii, din cele 1.500 de pagini. Centrul canonic al literaturii române devine Levantul, apreciată drept sinteza epopeică a acestei literature. De departe, nu există operă poetică, nici chiar Ţiganiada, care să se ridice la imaginarul exploziv, uriaş, de poezie pură, din Levantul. Dacă e să căutăm un Shakespeare român, acesta nu e de găsit în Eminescu, ci în Mircea Cărtărescu” (cf. Eminescu şi canonul occidental, p. 53).

…Ar părea că asistăm la un bâlci grotesc.. – în cel mai bun caz, la un carnaval, în care măştile se schimbă, mereu, de nu mai poţi fi sigur nici de propria ta identitate…Dar totul, toată acestă „maşină infernală”, dată pe mâna „cărturarilor” ticăloşi, face parte dintr-un construct diabolic şi extrem de sofisticat, a cărui realizare a fost defalcată pe decenii şi ani. Scopul, finalitatea acestui construct? De-construcţia mentalului uman, DE-CONSTRUCŢIA REPERELOR SACRAL-STABILE, ÎNTRU ETERNITATE!!! – şi dobândirea unor zombies, fără identitate. Pentru că atacurile diabolice se fac la temelia unui dat sacru: Neamul şi Arheii Săi. În terminologie modernă şi cam aproximativă: naţiunea, naţionalismul, Duhurile naţionaliste (tot ce ţine de „naţionalism” – este în sensul dăinuitor şi constructiv, nu vă speriaţi, vă rog!). Lichidezi naţiunea/Neamul, lichidezi şi familia (altă redută fundamental-umană, „contrată” cu pidosnicia…), lichidezi toţi arheii şi, mai cu seamă, pe Arheul Neamului – deci, în fine, lichidezi Omul, fiinţa Umano-Sacrală! „Într-adevăr, Eminescu simboliza arheul românilor (…) Eminescu sesizase o situaţie cu totul aberantă, în societatea românească: naţiunea profundă era tratată ca <>, batjocorită de o oligarhie care nu-şi cunoştea decât măruntele interese de grup, într-o corupţie generalizată”.
Mai mult, Eminescu aduce cu sine şi conceptul de Ortodoxie Creştină – aşa cum bine pune în discuţie Theodor Codreanu creştinismul eminescian – “contrându-l”, pe bună dreptate, pe Răzvan Codrescu, care afirmă: “Eminescu n-a fost un Sfânt, ci un Geniu”. Da, nu orice Geniu e Sfânt, dar orice Sfânt este Geniu! Şi, prin modul cum a modelat Logos-ul Românesc, prin martiriul său pentru Adevăr, Eminescu, chiar dacă n-are nevoie de niciun “calendar”, este un Mare Spirit/DUH Tutelar al Neamului Românesc! Dimpreună cu Voievozii Martiri…Este un Creator-Demiurg de Logos-Neam, un Martir, un Apărător al Adevărului-Hristos – deci este un Mare Spirit/DUH al Dreptei Căi – ceea ce, evident, se traduce, de către spirite ceva mai puţin “înţepenite” (deci, de Spirite cu adevărat ORTODOXE, nu doar formalisto-structuraliste…sau, cum sugerează Theodor Codreanu: marxiste!: “Nu cumva rezultatul are ceva din încercarea ideologiei marxist-leniniste de a izola numai sămânţa <> depistată în câteva texte ale poetului şi de a oculta restul?”) decât cel al dlui Răzvan Codrescu, drept “ÎNALT DUH AL ORTODOXIEI” .
…Ne oprim aici, cu prezentarea sistemului ideatic al cărţii, cu analiza şi comentariile.
Cartea lui Theodor Codreanu este atât de densă şi atât de trepidantă, în expunerea sa ideatică, în seducătorul “teatru al ideilor” (dar în sens major, revelatoriu de Adevăr Curat, de Necontestat!) – încât se citeşte pe nerăsuflate. Mai rămâne, însă, lucrul cel mai important şi singurul folositor, dintr-o/pentru o carte (de acest calibru de Duh) citită: cititorii să n-o azvârle, într-un ungher, căscând plictisiţi, după lecturare, întrebându-se ce film să mai vadă la TV, ce e-mail-uri mai au de verificat, ori ce serial vor fi pierdut, din pricina timpul “răvăşit” cu această carte (unică, în felul ei: nu s-a mai scris, din 1989 încoace, mai “pe şleau” şi mai sistematic, mai colocvial-convingător – despre imensele primejdii, despre râpele şi prăpăstiile fără fund, pe lângă care trecem, zi de zi – din ce în ce mai inconştienţi, ca hipnotizaţi, cu ochii închişi…).
Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”
Fără cititori “deşteptaţi”, această carte, cu toată valoarea ei ideatic-informativă de excepţie, va avea aceeaşi soartă cu a oricărei alte terfeloage, din “revoluta”, “anacronica” – de mulţi, prea mulţi ochi părăsita – “Galaxie Gutenberg”…
…Şi aş mai îndrăzni să afirm ceva: această carte ar putea să se constituie (numai să existe voinţă… – nu politică, ci de OAMENI ADEVĂRAŢI, ÎNSETAŢI DE ADEVĂRUL FIINŢĂRII LOR PE TERRA! – o primă pagină la dosarul procesului, de data aceasta, autentic, al comunismului…!!!

prof. dr. Adrian Botez

PORTRET DE SCRIITOR: Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”

PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

MIRCEA MICU – CEL MARE LA DUH…

… Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad.

În 1965, vine în Bucureşti şi este angajat la Uniunea Scriitorilor, unde a ocupat diverse funcţii administrative, până în 1989. A lucrat şi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, editând o serie de almanahuri literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1970. După 1989, conduce revista săptămânală „Viaţa Capitalei“, apoi este inspector-şef la Direcţia de cultură a Capitalei şi, din 1992, director al cotidianului „Cronica Română“. Debutează în 1968 cu volumul „Nopţile risipitorului“, după care publică alte cărţi de poezie – „Teama de oglinzi“ (1970), „Vânătoare de seară“ (1971), „Murind pentru prima oară“ (1972), „Poeme pentru mama“ (1973), „Cu inima în palmă“ (1974). Este şi autor al mai multor volume de parodii: „Dracul verde“, „Parodii de la A la Z“, „Cetiţi-le ziua“, fiind considerat printre cei mai buni parodişti, alături de Topârceanu şi Marin Sorescu.

A scris şi numeroase cărţi de proză, iar cu romanul „Patima“, apărut în 1972, se afirmă ca un pozator redutabil în buna tradiţie a Şcolii ardelene, fiind comparat cu Slavici, Agârbiceanu, Titus Popovici. Criticul Nicolae Manolescu îi consacră o cronică laudativă, romanul fiind apreciat drept cea mai bună carte de proză a anului. Volumul doi al romanului apare în 1975, împreună cu primul său titlu „Semnul şarpelui“. Alte cărţi de proză: „Secretul doamnei de zăpadă“ (1976), „Singur în Mongolia“ (1989), precum şi seria de „Întâmplări cu scriitori“, trei volume, un fel de istorie literară, amuzantă, ai căror eroi sunt scriitori din epocă. Eseuri şi portrete, profiluri, sunt prezente în volumul „Miere şi fum“ (1989). După romanul „Patima“, regizorul Mircea Veroiu a ecranizat un film „Semnul şarpelui“. În 1978, debutează în dramaturgie cu piesa „Avram Iancu“, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Cluj.

După revoluţie, Mircea Micu publică mai rar şi este prezent în presa scrisă cu numeroase articole şi eseuri pe care nu le-a reunit într-un volum. Dintre volumele apărute după anii ‘90, amintim „Viaţa în pijama“ (1999), „Singur în Mongolia“ (1991) – proză – „Poeme pentru mama“ (2000), „Ascuns în lacrimă“ (2002), ambele de poezie, şi un original „Dicţionar sentimental de poezie“, volumul I, apărut în 2002, care conţine o altă serie de portrete. Este autorul mai multor scenarii radiofonice, iar pentru cărţile de poezie, proză şi dramaturgie a fost laureat cu Premii ale Uniunii Scriitorilor. Este laureat al Premiului de excelenţă al Academiei Române. A tradus din lirica universală şi a colaborat constant la aproape toate revistele literare ale vremii. La revista „Luceafărul“, spre exemplu, a avut o rubrică intitulată „Rememorări“, pe care a susţinut-o până în 1989, vreme de 20 de ani. Romanul „Patima“ a fost tradus în limbile poloneză şi rusă. În anul 2003, apare cartea de rememorări literare „Întâmplări vesele cu scriitori trişti“, o radiografie amuzantă, dar şi plină de veridicitate despre viaţa scriitorilor din deceniul şapte şi opt. Despre Mircea Micu s-a scris mult. Critici ca Mihai Ungheanu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici l-au apreciat drept un scriitor complet, în sensul că a practicat toate genurile literare cu succes.

Volumele sale, tipărite înainte de revoluţie, precum şi cele de după, au cunoscut o largă audienţă în rândul cititorilor, apărând într-un tiraj de peste un million de exemplare.

În ultimii ani, Mircea Micu a colaborat şi la posturile de televiziune, rea-lizând emisiunile „Cafeneaua literară“ şi „Ateneul artelor“.

Premii literare:
– Poezie: „Poeme pentru mama“ – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1979;
– Proză: Romanul „Patima“ – Asociaţia Scrii-torilor Bucureşti, 1980;
– Teatru: „Avram Iancu“ – Asociaţia Scriitori-lor Bucureşti, 1978;
– Premiul Naţional al Ministerului Culturii şi Cultelor, 2003.

***
…Am găsit, pe blogul lui Mircea Micu, un citat din Justin Capră (inventator şi inginer român genial – dar, ca la români – aproape necunoscut…! : ” inventator, măturător, filozof şi pustnic” – “românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au „vizitat“, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună” – îl prezintă, cu amuzament amar, ziariştii de la Gândul…) : “Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oamenia devăraţi sau fără oameni.Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.”
Sunt sigur că citatul acesta îl rezuma, ca atitudine de Duh, în proporţie de peste 90%, pe Mircea Micu. Da, a fost un om prietenos, “pontos” (…parcă şi cam fumător…) – dar, mereu, îi luneca, în ochi, o privire neliniştită…Sunt sigur că, în acele momente, se gândea cât de bine i-ar fi fost nu în adunări festiviste, ci…pe malul apei, pescuind…cu muzica “ciripitului păsărelelor” si cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului.
Emigrând nu neapărat “în Mongolia” (atât de fascinat era de figura mistică, nobilă, AUTENTICĂ, nu cea falsificată de istorie, a lui Ginghis-han…), ci…”în pădure” .
…Am citit din Mircea Micu, pe apucatelea…l-am privit şi ascultat, la TV şi l-am ascultat la radio. “Faţă către faţă” şi strângându-i mâna mică şi nervoasă – …asta s-a produs abia acum un an, cu ocazia unui Festival Naţional de Poezie – organizat, cu toată osârdia, la Râmnicu Sărat, de amicul şi editorul meu, Constantin Marafet. Avea Mircea Micu o privire scânteind, parcă s-ar fi pregătit, într-una, să spună o anecdotă bună…savuroasă…dar o amâna! – şi, pentru că era nevoit s-o amâne, se încruntase puţin…Avea mişcări zvâcnite şi paşi melancolici, străbătând spaţiul într-un dans puţin şui.
…Am stat lângă el, la masa prezidiului…dar festivitatea, cu convenienţele ei, îl încorseta…de aceea, a ţinut un discurs lung (ca timp fizic), dar atât de scurt, prin scăpărările de Duh, care săltau prin sală, precum spiriduşii… – un discurs prin care voia, pesemne, să se exorcizeze de orice păcat al constrângerii de Duh…
Marele său Duh se zbătea, încă de atunci, încă de multe vieţi (pentru că pofta lui de viaţă liberă era cât pentru un nou popor!) – în cuşca astei lumi!
…Când s-a stat la masa de protocol – el a fost aşezat la o masă din faţa mea. Mă privea stăruitor…apoi una dintre premiante i-a înmânat un manuscris, şi Mircea Micu, să nu pară că nu e amabil, s-a înclinat, precum un truver al timpilor cei vechi şi fascinanţi…Dar gândurile îi erau, deja, tare departe. După o vreme, iar m-a privit, cu sfredel în ochii puţin dilataţi, din pricina feţei osoase…apoi, s-a sculat brusc de la masă, dând “plecarea”! M-a salutat cu o mică reverenţă, spunând: “Să trimiţi materiale la Literatorul. Îmi place curajul cu care scrii. Să ne re-întâlnim cu bine!”
…Da, Mircea Micu: sigur că ne vom întâlni, într-o lume “cu mult bine” în ea, spre deosebire de asta, UNDE DUHUL TĂU, MULT PREA MARE PENTRU DIMENSIUNILE EI MESCHINE, N-A MAI ÎNCĂPUT… – şi, nervos şi rezolut (că n-aveai timp de pierdut!), ţi-ai dat, fără preaviz, demisia!
…Dumnezeu să-ţi facă ochii – stele! Când voi privi, în vara asta (poate şi-n alte veri, dacă mă mai amână oleacă, şi pe mine, Domnul…!), spre cer – voiesc să-ţi revăd ochii aceia cenuşii şi, totuşi, atât de luminoşi, privindu-mă cu stăruinţă.. – şi, în sfârşit, să aud, de dincolo, ceea ce n-ai putut să-mi spui, la acea masă, de la Râmnic, atunci…Odihnă bună să-ţi dea Dumnezeu, pe malul celor patru fluvii din Paradis… – cu “foşnetul frunzelor” deasupra capului… – şi asta, până ne vom re-întâlni, mai… “explicativ”!
La bună re-vedere, Maestre! Să m-aştepţi calm, căci voi veni, negreşit şi foarte curând! Iar eu, când zic o vorbă, apoi vorbă de bucovinean/”neamţ” este!

prof. dr. Adrian Botez

UN GÂND DESPRE JERTFĂ

PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

A PATRA SCRISOARE „LA UN PRIETIN” : DESPRE „BOLI DE REVOLTĂ”, DESPRE DISPARIŢII DE VOIEVOZI SFINŢI, LUAŢI DE FARMECUL CEL RĂU… DESPRE SENTIMENTUL LIPSEI ŞTAFETEI DE LUPTĂ ŞI DESPRE MÂNGÂIERI DUHOVNICEŞTI, DESPRE CIUMA CUMPLITĂ A MANELELOR ŞI DESPRE VIITOARELE ÎNTĂRIRI DE LA HRISTOS-DUMNEZEU…

…Mulţumesc, din tot sufletul meu, pentru copleşitor de frumoasele dvs. cuvinte şi încurajări!
…Dvs. spuneţi despre mine că, odată ce “am pătruns în inimile românilor” (ce mult m-ar bucura să fie aşa, măcar a mia-milioana parte!) – “nu mă mai poate dărâma nimeni”…
Dar, ştiţi, există (pe lângă duşmanii mei umani… – ticăloşii, trădătorii, impostorii – care mă scoală, în plină noapte sau în revărsat de zi [dacă apuc să moţăi un picuş!], cu telefoane mai şoptite, mai cu voce tare şi …”înjurătoare”…!) – da, mai există cineva care stă gata să mă doboare: se numeşte “doamna” Moarte, o doamnă tare venerabilă, care-mi bate la uşi şi la ferestre, tot mai des…
Dragă frate întru Duh, frate “de peste mări şi ţări” – bolile strânse într-o viaţă de om – şi agravate, zi de zi, prin hărţuială a ticăloşilor, prin stres, dar, mai cu seamă, printr-o stare de revoltă continuă şi exasperant de neputincioasă – m-au şubrezit, atâta cât şi un vânticel ceva mai “hotărât”, mă doboară…
…Uitaţi, spre exemplu: m-am dus să-mi destind nervii şi să-mi întăresc Duhul (torturat de un an întreg de necazuri, năpaste şi nedrepte şi drăceşti hărţuiri…), în Munţii Bucovinei, în “matricea” mea – şi am dat, şi acolo, nu doar de puhoaie de ape – ci, mai grav (profund şi persistent grav!), de urâte trădări de glie şi de Duh: răzeşii lui Ştefan cel Mare au devenit nişte cerşetori cu pensiuni, după ce şi-au vândut (pe nimica toată!!!) păgânilor (de toate soiurile: sectanţi olandezi, suedezi, nemţi etc. – dar şi mafioţilor noştri …”autohtoni”, înghiţi-i-ar pământul…!) ocina strămoşească, blazonul lor de Cavaleri ai Sfântului Voievod!!! Şi, acum, pe ocina răzeşească, peste Munţii Sfinţi, peste Pâraiele Sfinte şi Înlăcrimate – călăresc, sfidător precum stegul desfăşurat al Satanei – DE PARCĂ DUMNEZEU A MUNCIT SĂ FACĂ LUMEA ASTA NUMAI ŞI NUMAI PENTRU MAFIOŢI ŞI PENTRU CEI FĂRĂ CREDINŢĂ ŞI FĂRĂ SUFLET!!! – vilele mafioţilor şi casele de rugăciune (nişte şandramale oribile!) ale străinilor de Duhul Pământului!!! Şi asta, DREPT ÎN PRAG DE SIHĂSTRIE A VORONEŢULUI, de nu mai poate bietul şi sfinţitul sihastru, Părintele Cocan Cleopa, să-şi mai ţină slujbele pentru Mântuirea Neamului Românesc, din pricina urlătoarelor manele şi a mugetelor “rock”…! (pentru că, da, în casele de rugăciune, se pare că asta e muzica plăcută acelui Dumnezeu al lor, despre care nici nu voiesc a ştire, până nu devine el mai puţin…satanic şi ceva mai “silenţios” şi până ce nu-şi determină “discipolii” să fie, măcar, mai discreţi…).
Pur şi simplu, mă trag spre groapă, aceste semne ale nemernicirii poporului meu, care îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, de la Sfinţii Voievozi, de la propriul Duh şi Suflet…
…Dar cine să lupte, contra acestei situaţii de prăduire a ţării şi de involuţie a Duhului de Neam? Străinii? Păi, nu ştiu străini europeni (şi vecini!) care să ne iubească, deşi numai pace am adus şi numai bine am făcut, în toată istoria Europei – Europă care ar fi fost TOTAL islamică, de-ar fi fluturat steagul Profetului pe Marea Moschee de la Lisabona! – … dacă n-ar fi existat JERTFA Sfinţilor şi Tarilor şi Responsabililor cu Creştinătatea, Voievozi ai noştri medievali, dimpreună cu armiile lor de arhangheli, cu norodul lor într-armat – TOŢI, dispăruţi, ca luaţi de un farmec rău, din manualele tineretului nostru – acum, o turmă …“turmentată”, complet rătăcită/debusolată, care a pierdut aproape coplet Lumina de Călăuzire a Lui Dumnezeu…!!!
…Nu: noi trebuie să luptăm! Munţii, apele, pădurile – fireşte, vor lupta, dar întru legea lor – legea lor de munţi, de ape, de păduri… – dar NOI AVEM LEGEA NOSTRĂ DE OAMENI, DATĂ DE DUMNEZEU! – deci, întru această lege trebuie să luptăm! Să nu acceptăm ticăloşia, trădarea, impostura etc. – dar nici pe ticăloşi, trădători etc.! Dar noi, ăştia, “bătrânii”, când ne vom culca, osteniţi, în pământ… – oare vom avea parte de Urmaşi Luptători, vom avea, oare, discipoli, pentru continuarea Ştafetei Luptei pentru Existenţa Purificată a Neamului Românesc? Nu ştiu…nu simt această potenţială preluare de ştafetă – …pentru că pipăi nişte “muşchi sufleteşti” prea slabi, prea lipsiţi de vlaga Credinţei şi Ştiinţei, la urmaşii noştri…
…Ştiti bine cum zice românul nostru vechi: “Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă!” Dumnezeu ne-a dăruit Grădina Maicii Domnului (nu “Land of Choice”, nu “Explore the Carpatihan Garden”, NU!) – şi noi ce am facut din ea? Am prăduit-o şi-am pângărit-o şi am maimuţărit-o – am ferfenitzit-o DE TOT, că nici nu se mai cunoaşte Mâna Lui Dumnezeu, în ea!
…Munţii, pământul ăsta – după câte rele şi neascultări dumnezeieşti am făcut, după câte distrugeri ale Facerii Sfintelor Mânuri ale Lui Dumnezeu – …cred că ar fi mai logic şi perfect îndreptăţit să ne scufunde pââââână în cel mai mare adânc al iadului!!!
…Şi, apoi, Dumnezeu să-şi plămădească altfel de “capodopere ale Zilei a Şasea”…infinit mai luminoase şi mai ascultătoare, decât astea de-acum, care suntem, chipurile… noi! Ptiu!
***

…Părintele Iustin Parvu (de la Mânăstirea Petru Vodă/Neamţ), ca şi Părintele Arsenie Papacioc (de la Mânăstirea Techirghiol), mă mângâie, prin zisa lor, precum că Hristos va întoarce acest popor spre Hristos, înapoi! – adică spre faţa lui trans-istorică, de Neam-al-Lui Dumnezeu…Eu încerc să fac eforturi uriaşe de Duh, să cred, să încerc a căpăta viziuni despre acele binecuvântate, viitoare vremuri ale re-luminării Neamului.
Încerc. Dar greu îmi mai este să şi reuşesc, când aud manelele “dăbălăzate”, până şi pe ferestrele casei de ţăran cuminte, de la munte …nu mai zic de ferestrele casei de profesor universitar…după miezul nopţilor de…”week end”!
…Doare, tare mai doare!
…Tembelismul manelelor, care a înlocuit, aiuritor, CEA MAI FRUMOASĂ ŞI SĂNĂTOASĂ, LUMINOASĂ ŞI VIGUROASĂ (…IAR NU TEMBEL-TÂNGUITOARE ŞI ÎNTUNECOASĂ, CA STRECURATĂ PRINTRE GRATIILE DE PUŞCĂRIE DE DREPT COMUN, PLINĂ OCHI CU ŢIGANI INFRACTORI, CU MÂRLANI ŞI GOLANI DE LA MAHALA!!!) – CEA MAI PROFUND SEMNIFICATIVĂ MUZICA POPULARA DIN LUME! Au ţiganii cu mult mai multă personalitate, forţă de convingere, forţă de impunere a “gustului” – decât românii – strănepoţii celui mai vechi şi sfânt şi numeros neam european – TRACII?! Dacă este aşa – înseamnă ca poporul nostru a degenerat, în fibra sa, CUMPLIT! Să nădăjduim că nu şi definitiv…nu ireversibil…!!! Să ne rugăm Lui Dumnezeu – SĂ NU FIE CEVA DEFINITIV ŞI IREVERSIBIL! Pentru că, mai mult decât Cuvântul – MUZICA ascunde “seismograful” de Duh al unui popor: pentru că Muzica vine din cele mai adânci fântâni ale fiinţei umane…unde încă n-a apucat să se facă “de Cuvânt”…ci a rămas, încă, la stadiul de Lacrimă…Or, cât de soioasă şi de “asfaltată” lacrimă ŞI TOTAL VLĂGUITOARE DE DUH! – este…MANEAUA! Şi nu aparţine, nicicum şi de niciunde, Arheului Românesc!!! CI ZONEI DE ÎNMLĂŞTINARE ŞI CEDARE MORALĂ TOTALĂ, ZONEI INFRACŢIONALE! Nu avem nicio scuză, în această privinţă!
…Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bucurie dementă, neghioabă – parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol!!!
Doamne,-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam – spălarea poporului în Lumina Sfântă a Neamului Transistoric!!!
…Iertaţi, vă rog frumos, frate “ de peste mări şi ţări”, aceste momente de slăbiciune şi de întristare ale sufletului meu…

Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi dragoste frăţească, întru Duh de Sfântă Românie,
Adrian Botez

DESPRE POEZIA LUI ADRIAN BOTEZ

SCRISUL CA DESTIN
Impresii legate de poezia domnului Adrian Botez
de Luminiţa Aldea
Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.
Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: „Mircea, fă-te că lucrezi!” – şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din „scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa” – …atât îmi vine în minte, din poezia lui Dinescu…
Mircea Cărtărescu s-a născut puţin, a bătut puţin din aripile poeziei şi apoi s-a stins din el starea de graţie a versului, de parcă niciodată nu ar fi fost.
Unde e poetul?! Spre cine să privesc dincolo de postmodernism şi de cuvinte goale?!… Unde să găsesc Omul ce dă sufletul cuvintelor înapoi!?…
Întâmplarea a făcut să citesc poezie scrisă de domnul Adrian Botez şi să exclam fericită: Iată Poetul!
Îi scriam, într-un mesaj, la puţină vreme după ce am descoperit versul lui:
V-aţi gândit ca sunteţi cel mai mare poet contemporan?… Nu e o lauda fără rost. Simt trăirea, şi viul, şi durerea, şi neputinţa, si ţipătul spre cer în vers… Simt pământul respirând… Simt toate rugăciunile trăite, dar nespuse… Simt marea luptă a omului de a fi pe măsura Creatorului. Tot dorul de Dumezeu şi de puritate a unei generaţii şi a unui neam il simt…
Nu sunt cuvinte goale, ca un balast şi puse fără rost şi purtand titlu POEZIE aşa cum face o întreagă generaţie de scribălăi ce işi spun unul altuia poete.
Poezia e rugăciune către cer, e starea cea mai pură a unui om, iar eu simt la dvs rugăciunea şi starea pură.
Da, uneori sunteţi prea profund şi eu nu înţeleg; alteori nu prind ideea sau nu imi merge la suflet ceea ce aţi scris. Dar de cele mai multe ori simt sufletul viu al cuvintelor izbucnind ca un vulcan din vers.
De exemplu poezia “Când scrii o carte” e şocanta pentru mine. Eu nu simt aşa când scriu. Nu e un cancer în mine scrisul şi nici nu avortez un monstru la final când e gata cartea. La mine scrisul e o beatitudine, e stare de gratie, e cel mai mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu. Nu creşte în mine ceva monstruos, ci înfloresc în cuvinte. Durerea degetelor şi a mâinii dupa ore în şir de scris e cea mai dulce durere. Îmi iau cu mana stângă mâna dreaptă amorţită de scris şi o port ca pe un prunc, o mângâi ca să-i treacă durerea, dar de-abia aştept să vină altă durere… Imi încep scrisul cu o rugaciune şi îl sfârşesc cu o multumire catre cel ce mă inspiră.
În “Seara vorbesc cu fratele Hristos” mi se pare totul colosal. E minunat să-ţi poţi arăta rănile Lui şi El să le arate pe ale Sale. Să-ţi ia palma şi să-ţi sufle in ea pulbere de stele, să-ţi ungă rănile şi să le facă să înflorească…
Aveţi ceva din Arghezi, ceva din Nichita Stănescu, ceva din Eminescu – ce acum este parte a aerului ce il respiram si face parte din fiinta noastra ca apa, e împărtăşania noastră cu vis – dar dincolo de ei sunteţi ADRIAN BOTEZ. Aveţi o voce deja inconfundabilă… V-aţi hrănit cu spiritul marilor înaintaşi, dar aţi mers mai departe şi aţi găsit drumul dvs. – şi acestea erau primele impresii după ce am citit puţin.
Acum, că am citit mai mult, a devenit certitudine că acele prime impresii sunt adevărate, că nu m-am înşelat. Prin slovele domnului Adrian Botez ieşim din băltirea puturoasă a postmodernismului (exemplu:
„Ce bani buni ai facut tu, fa Patrie,
Cu turcaleti, cu arabi, cu libaneji si curji,
in boschete sau direct din picioare
Toti stiu ca esti meseriasa cand dai din bucile tale, fa Patrie,
Ale tale sunt paraiasele de sperma care-ti curg printre sani,/
Ale tale izvoarele de fecale!/
Ce frumoasa esti tu, fa Patrie si cum ne lasi sa ti-o bagam toti intre picioare,
Stai si tu la noi macar o data, fa Patrie, sa ne dam si noi drumul in tine!/
Ce sfinctere si ce rozeta ai, fa Patrie,/
Nimeni nu da asa de bine din cur ca tine?…”
– cf. Mihail Gălăţanu – O noapte cu Patria) -
şi ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme şi înălţimi de neatens, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia şi-a regăsit aripile, a redevenit zbor! A redevenit rană din suflet şi e scrisă cu sânge:“Prolog /cel ce întoarce pagina /rămâne pe amândouă /palmele – cu sânge”. Credinţa, căutarea unui sens al vieţii, dorul de Dumnezeu şi nostalgia absolutului, neputinţa, teamă – nu de moarte (“nu-i greu /şi-i atât de aproape să mori: /ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri”), ci de viaţă trăită fără rost şi fără a te fi ridicat vreodată la înalţimea a tot ceea ce a pus Creatorul în tine, mizeria lumii oglindită în vers – dar nu spre râia mocirloasă, din cuvintele tembele (e o blasfemie să le numesc poezie ) ale lui Gălăţanu, ci spre “florile răului” ale lui Baudelaire, sau “mucegaiurile” lui Arghezi – înfloreşte ca soră de slovă şi de durere, în versul fratelui meu de cuvânt, Adrian Botez.
Mereu e o căutare a lui Dumnezeu, cu care vrea să facă pace în poezia“Pax”, şi a sinelui, o nostalgie, până la lacrimă, a absolutului pierdut – şi mi se pare că, prin poezie, are loc regăsirea, împăcarea, liniştea, măcar în parte. Poetul Adrian Botez e o îngemănare stranie şi sigur dureroasă, de dor de Iisus şi de a fi Don Quijote pe pământ. E crudă soarta de a fi răstignit între raiul poeziei (prin care cauţi Mântuitorul) şi rătăcirea prin lume, ca un om prăpădit cu o mârţoagă. Poete, nu fi trist de soarta ta! Gândeşte-te că se putea infinit mai rău: Ce te făceai dacă erai Mihail Gălăţanu?!…
Vezi acum, poete, ce mult te-a iubit Dumnezeu!?… Te văd în vers, te simt răstignit între coroană de spini şi moartea lumii şi nu pot decât să suspin şi să spun că şi eu ştiu cum este să fii ceva fără nume ce nimeni nu a mai fost: „Chemaţi visele la vorbitor/chemaţi visele la vorbitor – şi spuneţi-le/că eu – în adâncul temniţei – mor/să-şi caute – tot printre cei cu înspinată/coroană – stăpân:/ să uite/din mine – tot ce nu/am sângerat să rămân”.
Dincolo de zbucium şi de părăsire, dar o părăsire aleasă ca şi cale şi primită cu bucurie pentru a găsi Mântuitorul „nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit”, am găsit şi liniştea, pacea absolută a creatorului: „Meditaţii ramificatoare/ daţi-mi un pat – o carte şi lumină:/ e mai mult decât lumea: este linişte/reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului/ *iată-mă iarăşi – până la brâu/ în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate/ sălbăticiunile capătă – pe piei ori/ între coarne – flacăra Crucii”. Are totul, deşi nu îşi doreşte mult. Un pat, o carte, lumină! Cu atât de puţin, singur, devine rege peste gânduri, peste cuvinte şi cu ele reclădeşte lumea. E în poezie totul: apa, cerul, lumină, credinţa, mântuirea, răstignirea, dorul, iubirea, şi poetul scrie cu patimă, cu furie – de parcă s-ar termina timpul şi el încă nu a terminat de născut lumea lui de cuvinte. Am lăcrimat citind un vers ce a stârnit în mine furtuni de neputinţă şi am înţeles durerea profundă a poetului vertical, drept, demn – ce nu găseşte în jurul lui un singur om cu fruntea sus, ci doar moluşte ascunse în cochilii de suflet sterp: „O vreme/ oamenii vii au fugit/ în melci – au fugit/ în propriile minţi: nu mai vezi unul/ teafăr – cu fruntea sus /deci – nu mai are pentru cine fi zi”. Pentru cine să mai răsară soarele, pentru cine să mai fie zi? Pentru cine să mai fie lumină?! . Caut un OM! Caut un singur OM cu fruntea sus, ca pentru el să merite să fie zi! – ţipă poetul, şi ţipătul lui de vers îmi împrăştie în trup, din unghii până în ochi şi din lacrimă până în şoapte, ace ascuţite de durere. Obsesiv, apare în poezie aripa, ca organ vital ce leagă poetul cu cerul – dar, până la cer, mai întâi îl învaţă zborul. Şi iată şi disperarea tipică domnului Adrian Botez că aripa, miraculoasa aripă ce face din oameni îngeri, ar putea fi devorată de vermi ca oricare mădular: “Aripa/ ostenită – am lăsat aripa – în carne/ să se-ngroape: dintr-odată/ viermii –au cuprins-o – ca pe/ orice nevrednic mădular”. Rugăciunea care urmează e magistrală; poetul se roagă lui Dumnezeu să-i scoată aripa de sub prăduirea viermilor ca s-o poată iar închina cerului şi în felul acesta ea devine o axis mundi între om şi Creator. Sentimentul meu e că aripa ar fi sufletul omului ce trebuie să fie salvat de la distrugere, de la moarte. Un vers frate cu cel despre aripi este: „ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi/ luneca dintre solzi – şi duh mă voi face?” şi aici văd certitudinea că poetul se poate salva total dintre solzi, din carne, din putrezire – şi să devină duh şi, în felul acesta, Dumnezeu nu va mai avea nimic de strivit, de descompus ca fiind materie; Poetul adevărat este numai Duh.
Poezia, harul – nu vin oricum şi la oricine. Cuvântul înfloreşte după ce “mi-am dat peste deget cu/ Tine – Doamne/ şi m-a durut ca-n cer –/fără strigăt şi-adaos: de-atunci scriu în/ neştire” – deci poezia e o lovire de Dumnezeu, o întâlnire cu demiurgul ce doare ca în cer. Pentru cei ce scriu cu sufletul, cu inima ca o rană, pentru cei ce cred că scrisul e religie şi ţine de sacru – sunt normale teama şi ţipătul mut către cer: ”doar-doar Ţi-i aminti de vreun nume/ care să aibă fie şi-o umbră de sunet/ din mine”. Poete, dacă eu îţi aud glasul, eu care sunt o măruntă făptură a lui Dumnezeu, poate ţi-l aude şi EL. Dacă eu plâng de versul tău, nu spun că plânge şi Dumnezeu, dar sigur cade în palma Lui lacrima mea născută din poezia ta. E destul, poete, ca să ştii că numele tău va rămâne!? E destul ca să se atenueze puţin teama?!… A-ţi fi frică când scrii, că slova ta nu s-a adăpat din curcubeu şi nu a atins cerul, e normal, am şi eu aceeaşi teamă – dar ce crezi, poete, că Gălăţanu are vreo teamă!? Nu, el scrie de parcă ar da cu măturoiul prin WC şi e nevinovat, săracul! Vinovaţi, criminali de cuvinte, de cultură şi de moartea spirituală a unui popor sunt cei ce spun că fecalele lui Gălăţanu sunt poezie.
Nu se închină lumii poetul, chiar dacă îi face oglindă ei scriind, căci scrisul este o cale între poet şi Dumnezeu, nu între poet şi lume: „Ars poetica/ toate le avem de vorbit – eu şi Dumnezeu”, iar scrisul se naşte, nu din cuvinte bolborosite aiurea de un om singur, fără conştiinţa sacrului şi a eternităţii, şi care se visează demiurg, când aruncă zoaie peste cuvinte, ci se naşte miraculos când „în final – Dumnezeu/ somnoros – se culcă pe braţul meu/ drept: dintr-odată/ prind să-mi tremure sub/ deget – fosforescent/ Literele”. Ce frumos! Ce înalt! Eu nu mai am ce să spun despre un asemenea vers, căci cuvintele mele ar fi o întinare. Între poetul inspirat şi Dumnezeu – nimeni nu are voie să se bage. Citesc cu sfială, ca pe o rugăciune, şi ascult muzica ce se naşte din tăcerea de după vers. Clipele de inspiraţie maximă sunt rare, apoi urmează starea de muritor normal, şi limitat, şi păcătos: „orice pas:/ călcarea unui păcat: sunt/ plin de muşcăturile disperate ale păcatelor – care/ se afundă – schelălăind – sub ţărână” pe care poetul o descrie tot în „Ars poetica” sa şi îngempănarea celor două stări ale condiţiei umane, de Creator şi păcătos, este şocant-dureroasă. Iarăşi sunt alături aripa şi carnea, îngerul şi păcatul, înălţimile şi abisul, noroiul şi azurul.
Uneori Poetul e dur, e inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că se intră cu bocancul, pe aurul cuvintelor limbii române, pe graiul lui Eminescu?! Cum să fii când se distruge ţara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai ştii în ce să crezi?! Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că şi-a pierdut busola?! Cum să fii, când se pune lacăt pe vis şi se rup toate aripile şi se distruge Credinţa!? …În vremuri din astea se nasc oameni – puţini, e drept – care propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc, cu slova, pământul şi neamul cărora le aparţin – şi naţionalismul e ca o flacără vie şi e o cale, în vremuri în care se pare că nu mai avem nimic sfânt. După ce am citit un articol de publicistică i-am trimis domnului Adrian Botez următorul mesaj:
Dur, inchizitorial, dar adevărat!
Vedem că e rău, vedem că mai coborâm mereu câte o treaptă în jos şi nu putem decât cu slova să slujim pământul ce ne ţine si neamul ce ne este leagăn. Sper să nu ne judece niciodată copiii si urmaşii că nu am făcut tot ce am putut. Şi din mormânt o să mă apăr: nu am spus “da” oricât am fost de flămândă, nu am spus “da” nici când mi-era gura uscată de sete, nu am spus “da” nici măcar când mi-au condamnat cuvintele la moarte deşi in ele locuia viaţa adevarată si spiritul acestui pământ… nu am spus “da” niciodată, daca “da”-ul era împotriva credinţelor şi valorilor mele! Şoparlele ce conduc astăzi visându-se igoane sacre pot să ne rănească oricât ca nu mai doare, doar copii, doar urmaşii să nu o facă… Ei să inţeleagă că am fost împotriva valului când totul se demola… Tot ei să spună dacă a fost mult sau puţin asta…
Cred ca suntem de aceeaşi parte a baricadei, profesore!

Patriotismul e religie sfântă, e datorie şi e cale. Două tulpini întregesc omul şi poetul Adrian Botez: credinţa şi patriotismul şi niciuna nicialtul nu sunt vorbe goale, ci sunt sângele ce îi curge prin vene, sunt respiraţia ce îl însufleţeşte, sunt raţiunea lui de a trăi. Toată poezia lui îmi spune că fără patrie, fără străbuni şi fără credinţă el nu ar putea trăi. Am vărsat o lacrimă amară şi nu am mai găsit niciun cuvânt – eu care de obicei am cuvinte şi le folosesc uşor – de scris citind: “Rugăciunea unui copil”:
„Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta

Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…”
Să mai întreb, să mă mai mir cum ţi-a venit, poete, să pui alături durerea neamului meu, de toţi călcat – de sublimul vers al Mioriţei!? Cum ţi-a venit să plângi atât de frumos cu vers!?… Ştiu, poete… Ştiu… Plânge pământul şi străbunii în tine plâng – şi nu te lasă să taci… Şi dacă ai omorî vocea din tine, ar fi păcat, păcat de moarte, şi nu ai mai găsi mântuire.
…Normal că este prezentă şi “tema dragostei de natură” (…), ca la orice poet mare. “Se-nalţă munţii pân’ la nimb de nori” e o simfonie de cuvinte ce îmi da o stare de beatitudine, de extaz. Nici nu ma mir ca ultimul vers este: “…renunţ să mai fiu eu”… – de parcă în faţa măreţiei şi frumuseţii munţilor devii insignifiant. În alt vers, natura e un templu sacru „înalte sfaturi de coroane ţin copacii/ sub duh de raze şi sub cerul sfânt /pădurea-i vuiet de lumină – aprinşi macii/ o catedrală-n rugăciuni şi legământ”.
Iubirea şi iubita ţin şi ele de un teritoriu al sacrului şi poetul se întreabă mirat: “de ce nu aflăm – oare – nimic despre rai/ când mângâiem – îndelung
/ Insistent/ cu dragoste – pielea femeii de lângă noi?” şi eu nu mă mir deloc că, iubind, poetul căuta raiul. Muzicalitatea versului, cântecul aproape de beţie a fericirii completează perfect imnul de slavă închinat iubitei ce e slăvită, chiar şi dacă stelele s-ar prăbuşi, chiar şi dacă ar cădea foc peste case, căci iubirea e mai puternică şi mai veşnică decât timpul: „De-acum, şi stele să se prăbuşească,/ Şi nori de foc să cadă peste case -/ Iubirea mea, în luntre de mătase,/ Iubirea mea, mai mult decât lumească,/ În paradisul veşnic te-a răpit:/ Prin toate câte-atingi – eu te-am slăvit!”
Tema dominant-esenţială a poeziei domnului Adrian Botez este credinţa – raportarea la divinitate. Toate celelalte teme pălesc sau sunt mici, prin comparaţie cu tumultul şi vibraţia înălţător-sfâşietoare a căutării căii spre Cer. “Măreţie are nu omul: suferinţa lui” – spune un vers, şi eu m-am gândit imediat la Iisus şi la sacrificiul lui, ce l-a făcut măreţ. Există Calea-ca-Înălţare-prin-Durere, găsirea prin sacrificiu, descoperirea prin rană. Nu se nasc oameni adevăraţi şi nici poeţi în puf şi într-un ocean de viaţă roz. Poezia nu locuieşte în palat şi Poetul nu se naşte în avion sau zgârie-nori. Lângă bordeie, lângă foame, lângă plâns, lângă luptă aprigă cu viaţa şi cu soarta – înfloreşte nufărul poeziei, aşa cum se deschide sublima floare, deasupra apelor negre. Şi după toată durerea, vine binecuvântarea, vine iluminarea: „ nu vin ca sclav la Tine – Hriste: vin/ să-mi recunosc rănile – în/ Rănile Tale”. Aceeaşi temă a metamorfozării umilinţei în biruinţă – e obsesivă şi vitală în acelaşi timp – o găsim şi in versurile minunat de melodioase aducând a descânt: „Venit-a ceas/ Venit-a ceas – venit-a ceas/ Din mine-n Domnul nu e pas:/ Prefac zvârcolul umilinţei/ În cald colind al biruinţei”.
Îmi place până la a nu mai şti de mine muzica din poeziile: “Prigoană de doină”, „Cântecul cavalerilor rourei”, „Licornul”, “Doina ghiocului”, “Venit-a ceas”, “Rugăciunea unui copil”. Este în ele dulceaţa pură a versului popular, în special a doinei şi eu nu mai ştiu de citesc sau cânt, căci undeva, în inima mea, versul a devenit una cu cântul. Scântei de Mioriţa, lacrimi de Eminescu şi cântec de fluier sunt în versurile “în dulcele stil clasic”: „Lacrimă de păsări/ Fir de busuioc/ Cuvântaţi în plaiul/ Fără de noroc. / Florile-n puhoaie/ Lujere de cai/ Scapătă-n poveste/ Şi în joc de nai”.
Mă apropii de sfârşitul călătoriei mele prin lumea poeziei domnului Adrian Botez. Nu ştiu cu ce cuvinte să închei. Nu sunt critic literar „profesionist”…M-am apropiat de versuri cu sfială şi cu teamă. Nu am vrut să strivesc nimic… Am săpat prin cuvinte înţelesuri şi taine. Am visat, am zburat şi am plâns cu fiecare vers. Am simţit răstignirea între lume şi Dumnezeu, am simţit frământarea, căutarea, zbaterea neputincioasă în faţa sorţii, i-am simţit iubirea pentru acest pământ şi dorul ca o sete de Iisus. Am simţit toate astea – şi totuşi nu ştiu cum să închei… Am să las versurile poetului să facă încheierea. E mai frumos versul lui decât orice cuvânt de-al meu. Citeşte cu sfială, dragă cititorule… Te vei împărtăşi cu Har şi vei întâlni un OM vertical:
“Bilanţ
n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu
îngenuncherea
pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti
îndatorat mocirlei
nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa
nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii

slab poţi să fii – uneori – cât mai
rar: ticălos
niciodată

cine greşeşte din credinţă- nu
greşeşte – dar când el
ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja
simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte
balele Iudei

nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici
de sus – apoase lacrimi să mă stropească
sub pământ

aş vrea – ca otrava cea bună – care
asmute-n plumb – răutatea şi
măreţia divină a aurului – de neoprit
să pătrund – prin ureche – ori
minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor
puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc
fiece epitaf: versul smuls
din rărunchii durerilor mele
cu patimă
trecute

doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să
obţin un prim armistiţiu – cu
Dumnezeu”.

11 iulie 2010 Luminiţa Aldea

ROMÂNIA CREŞTINĂ, UN GÂND ÎN FURTUNĂ

PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ:

HRISTOS NU VA VENI ÎN MAHALA…
- marginalii despre România Creştină… –

…Eu sunt român, tu eşti român…noi, cu toţii, suntem români! Deci, parcă toate-s în regulă, nu?! Unde mai pui, că statisticile cele fudule ale Satanei grăiesc precum că, în România, am fi…87% Creştini Ortodocşi, adică, toţi aproape, ai Dreptei Căi spre Mântuire şi Rai!!!
Ei bine, NU! Pentru ca nu ajunge să-ţi zici „român”, ca să şi fii ROMÂN! Şi nu-s destul statisticile, ca să te facă, din nesimţit – cel mai nobil Duh al planetei Terra: CREŞTIN!
…”Ne-a fost frică, am fost ameninţaţi… – ni se crăpa inima de milă şi faţă de bieţii copilaşi, să nu dea ei bacul, ooof şi aoleu! – …de aia am venit să facem bacul!” – ba se milogeau, ba ne înfruntau, colegii noştri, profesori „români” (de limbi străine…), ieri, prin cancelarii. De fapt, mita Iudei, cei 270 până la 600 de RONI (cu care Antihristul-Funeriu i-a ispitit!) s-au constituit în „teroare” şi-n „lacrimi” de… „mila bieţilor copilaşi” (pe care „copilaşi, de fapt, îi educaserăm şi crescuserăm NOI, cei „bătrâni”, cei care ne voiam DEMNITATEA DE ROMÂNI /CREŞTINI, ÎNAPOI! – …iar nu puţoii, care n-au avut măcar obrazul să refuze banii Iudei, cu argumentul de bun-simţ că noi, cei mai în vârstă, am muncit şi în februarie, la Română, şi în aprilie, la Informatică, fără niciun ban, sub incidenţa argumentului ministerial precum că…”muncim în cadrul programului şi orarului şcolar”…deşi, de fapt, intram la examen la 8 dimineaţa şi ieşeam de la examen, la 8 seara!). Şi, evident, n-au avut verticalitatea de a fi solidari cu noi, întru APĂRAREA ONOAREI, NU A BANILOR! – ca DASCĂLI DE DEMNITATE, AI UCENICILOR NOŞTRI, împotriva celor ce batjocoreau, scuipau, călcau în picioare Viitorul Duhului de Fiinţare Românesc!
…O Românie Creştină nu se poate întemeia pe reacţiile Iudei! Unde mai punem, că Iuda a avut mustrări de conştiinţă, care l-au îndemnat să arunce banii trădării, în Curtea Marelui Templu din Ierusalim, în obrazul lui Caiafas-Demagogul şi Mincinosul! Or, „sindicatele galbene” nu au nici minima conştiinţă mustrătoare, a lui Iuda…! Goliţi/golite de Duh, deci, satanizaţi/satanizate de-a binelea…!
…O Românie Creştină nu se poate întemeia pe „dansul sindicalist al pinguinului”, scălâmbăiat, cu mişcări obscene şi cretine, O MANIFESTARE NU SINDICALISTĂ, CI DE MAHALA! – …ca reacţie, în faţa tragediei care ameninţă, cu scufundarea în faliment şi cu venirea, la „butoanele” comenzilor existenţial-fiinţiale româneşti, a „board-ului” masonic al UE (ca în Bulgaria anilor trecuţi), înlocuind (probabil, definitiv…) conducerea României – guvernanţii de azi, care şi-au împlinit misiunea genocidă, vor primi, fireşte, reşedinţe şi adăpost pentru preţioasele lor hoituri, prin America de Sud (ca şi naziştii) şi adăpost pentru mormanele de bani, prin care au ucis, financiar, România – în Insulele Cayman… (şi îngropând speranţele noastre, că România va fi, cândva, condusă şi de…ROMÂNI)! O Românie AUTENTIC Creştină n-ar fi rămas nesimţitoare, în faţa batjocoririi inteligenţei şi Duhului ei, când miniştri evrei, precum Vlădescu şi Berceanu, au declarat, în public, că puteau să ne mai mintă şase luni, dar nu s-au mai sinchisit de noi… – deci, s-au decis să…ne sfideze cu…adevărul (adevărul lor, de briganzi şi venetici!) – …nu-nu, ci România aceea AUTENTIC Creştină ar fi pus mâna pe BICI, precum Hristos! Căci ZARAFI se numesc, şi cei doi, şi ceilalţi dintre guvernanţii care ne iau drept handicapaţi mental, de atâţia ani încoace – şi zarafii sunt cei mai fideli şi încăpăţânaţi închinători Banului/Viţelului de Aur, scuipând în faţă pe Hristos-Lumina Lumii!
…Amintiţi-vă ce scria evreul Cezar Lazarovici: „România este grădina evreilor şi noi vom făuri acolo noul Israel Numai noi, evreii, suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentrucă numai nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă asupra voastră “.
…România Creştină trebuie să fie o zonă unde duşmanii noştri, de două mii de ani încoace, să nu mai îndrăznească să joace tontoroiul morţii şi să scuipe, cu poftă nebună, pe mormintele strămoşilor noştri martiri!!!
…Noi ştim că „România ascunsă”, de care vorbea regretatul Artur Silvestri, există – şi, cine vrea, o găseşte prin colţuri smerite, de mânăstiri, de biserici, dar şi în sufletele arzătoare ale unora dintre laicii care nu apar pe „micul ecran” al ruşinii şi pângăririi de Duh! – …dar, deocamdată, „mişeii fac punte” la „opera” de aneantizare a Duhului Romniei Creştine! Iar cei „cu stea în frunte” încă nu îndrăznesc să se arate şi să-şi facă simţită forţa spirituală, prin care să întoarcă „crugul” sorţii poporului român, spre Metafizica Revelaţie a Neamului Românesc, Cel din Veac…! Oribilul monstru tembel de Funeriu (turbat împotriva Religiei şi, în special împotriva Bisericii Ortodoxe!) conduce, TOTUŞI, Educaţia, Cercetarea ( a ce?! – a celor mai noi metode „mengelice”, de genocid?!) – şi… Soarta Tineretului, în România! Un ungur „adus de vânt”, Cseke Attila, conduce Destinul Sănătăţii Trupeşti a Românilor – iar un alt urmaş al hunilor, Kelemen Hunor, conduce Destinul Duhului Cultural Românesc!
…Evreii din spatele lui Gold Corporation „Roşia Montană” (chipurile, „firmă canadiană”…), în speţă, firmele lui Mark Rich , vor să otrăvească pământul şi apele şi pe oamenii României (…şi nu numai: ungurii urlă, mult înaintea românilor, că li se otrăveşte Tisa! – iar noi nici habar n-avem că la fel se va întâmpla, cu apele Sfântului Ardeal, pâna în Sfântul Istru/Danubius-Dunăre!!!).
…România Creştină nu se poate întemeia pe aceste Trădări Naţionale! – şi pe mii şi mii de alte trădări: numai faceţi un efort de memorie, şi amintiţi-vă de anul 1991, când Iliescu a recunoscut „statul independent Republica Moldova”…sau anul 1997, când Emil Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina, prin care renunţam la pretenţiile noastre, legitimate de Istorie şi de sângele atâtor sute de mii de strămoşi, asupra Basarabiei, Herţei, Nordului Bucovinei, Insulei Şerpilor… – şi anul 2007, când Băsescu nu numai că n-a „închis” participarea absurdă şi trădătoare de interese naţionale româneşti (…şi să oprească hemoragia de sânge tânăr românesc… – e vorba de tinerii fraieri, mercenari lacomi de arginţii Iudei – taman 30 de dolari pe zi!) la/în războaiele altora (petroliştii americani!)…şi tot Băsescu, care nu numai că „neguţează” Limba şi Istoria şi Geografia Românilor, cu ungurii din „HarCov” şi Târgu Mureş, dar „binecuvântează” şi înfiinţarea Partidului Civic Maghiar (cu primă formă, aparent inofensivă: Forumul Civic Maghiar…!). À propos de „forumuri civice”: şi românii au, cică, o „societate civilă”, formată din toţi alogenii şi trădătorii şi schilozii (de Duh!) ai acestui pământ (tip Patapievici, directorul ICR, care, la Bochum, în Germania, iniţiază şi expune …cel mai scabros şi dement ”Omagiu lui Iuda”! -…sau madam Alina Mungiu-Pippidi, care blasfemiază cumplit creştinismul, în piesa de teatru – ???!!! – Evangheliştii… – sau Andrei Cornea, care strigă, din fundul bojocilor, la aniversarea martiriului, ordonat de Masonerie, al lui Corneliu Zelea Codreanu-Vizionarul Neamului Românesc, în veacul al XX-lea: „Bine i-au făcut!”…dar şi ceilaţi „intelectuali” de serviciu: Liiceanu, care-l tutelează pe Băsescu, Pleşu, care l-a…”consiliat” pe Băsescu…Traian Ungureanu, cel care, dimpreună cu dl Cotoi-Sever Voinescu, i-a întrecut în ditirambi pe cei mai vajnici pupincurişti ai „epocii de aur”: “Personalitatea preşedintelui Traian Băsescu transcende Galaxia!” etc. etc. etc. – aici, la “etc.”, putând intra, fără nici cea mai mică jenă, micii dictatori “colaterali”, de tipul lui N. Manolescu şi ai lui…”ceata lui Piţigoi”! – precum şi “mii de mii” de jurişti, profesori, ingineri conformişti…”dascăli” din mediul universitar sau preuniversitar…dar şi alte categorii de… “luminaţi”!).
…O Românie Creştină presupune şi alungarea Masoneriei Anticreştine de pe teritoriul Naţional Românesc…iar nu să se permită masonilor să spurce, prin prezenţa şi influenţa lor malefică, sfruntată şi neruşinată, sub numele de “Opus Dei” (vaticaneza mafie…!), alegerea de Patriarh al României…ori statuia, de la Râmnicu Sărat, a patriotului unionist Grigore Vieru…vor veni la rand, în mod sigur, mormintele martirilor Ion şi Doina Aldea-Teodorovici… – şi nici să-şi impună voinţa, peste capetele românilor, în ce priveşte construcţia de Şcoli Ortodoxe (cum s-a întâmplat la Adjud-Vrancea, pe 29 aprilie 2010!).
…Restaurarea unei Românii Creştine presupune, deci, ieşirea din tembelismul de MAHALA (Hristos nu “vizitează” mlaştina maneliştilor, care conduc şi impun decizii antihristice, în România!): “a fi creştin” nu presupune, cum afirma apostatul Emil Cioran, “a avea atitudine de sclav” – ci, dimpotrivă, a manifesta ENERGIA HRISTICĂ A MĂREŢIEI DUHULUI! Hristos n-a fost doar “blândul nazarinean”, ci a fost primul şi cel mai vehement şi mai combativ Oştean al Adevărului Dumnezeiesc, în lupta Lui zilnică, din faţa Marelui Templu, cu demagogia lacomilor şi aroganţilor terorişti de Neam – preoţii de tipul Caiafas şi Ana!
…O Românie Creştină trebuie să fie o Romnie a “plinirii” Legii Hristico-DumnezeieştiŞ
“Dumnezeu-Tatăl, prin aspectul său filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pământeşti (concomitent cu cele cereşti). Trebuie să se înţeleagă foarte clar că legislaţia umană terestră a început în Legislaţia divină şi trebuie să se-ntoarcă, logic(chiar dacă sub forme diversificate) , în esenţa legislativă din care a pornit. Tocmai această cale de întoarcere la obârşia divină a legislaţiei terestre şi premizele ei le înfăţişează Hristos-Dumnezeu , prin predicile şi parabolele de la Templul din Ierusalim şi, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte (Matei, cap. 5,6,7), ca şi lămuririle către apostoli, la Cina cea de Taină (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, că, prin toate legislaţiile istoriei, prin toate orânduielile şi orânduirile umanităţii – nu se face altceva decât împlinirea, discretă, progresivă şi secretă(mistică, ascunsă ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârşia preaputernică a tuturor legilor ce vor fi fost vreodată pe faţa Pământului: (Matei, 5,18) <>. Deci, împlinirea Legii prin legi se va face desăvârşit şi absolut integral, prin însăşi trecerea-istorie(<>…), continuu evolutiv-spirituală, a mediului uman-terestru – atât în forma-emergenţă(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât şi în conţinutul-imergenţă(cirta=semnul literei de mijloc).
Cine afirmă că legea creştină e prea îngăduitoare, sau, chiar, că n-are sancţiuni, ci doar îngăduinţe – amarnic se înşală şi nu are habar despre creştinism. Da, ne sunt dezvăluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai depărtate, spre desfiinţarea limitei spirituale, către Dumnezeu – dacă ne supunem desăvârşit Legii: acestea sunt Fericirile – dar starea de FERICIT se traduce prin DESĂVÂRŞIT MORAL-SPIRITUAL, desăvârşit virtuos, desăvârşit supus Legii – până la renunţarea completă la egotism şi egoism, deschiderea definitiv generoasă, autosacrificială, către “ceilalţi”, către Iubire – care Iubire, adusă în parametrii cristici, echivalează cu desăvârşirea paradisiacă a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii – adică eliberat deplin de anomia satanică). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omeneşti nici nu-l întrevăd, prin formulările lor ambigui şi din greu gâfâite, îngăimate, bâlbâite. Legile umane, însă, dcă vor să mai existe(ca autoritate efectivă) în istoria evolutiv-terestră, trebuie “să tragă cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.
Nimic din legile umane nu are, deocamdată, prevăzută finalitatea legislativă supremă, dreptul legislativ formulat în Fericiri – dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumătate de ureche, şi în silă: ele nu sunt în stare să zărească, să exprime ce zăresc (dacă zăresc) – anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiinţei umane, dintr-una anonimă, aflată în permanentă stare de zavistie cu sine şi cu mediul său social – într-una perfect împăcată-armonizată cu sine şi cu mediul său socio-natural(căci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palidă imagine a Cetăţii Legislative a lui Dumnezeu , o vedem în unele mânăstiri creştine, unde ascultarea legislativ-divină (alături de voturile sărăciei şi castităţii – care au tot o natură legislativă, dar mai înaltă şi mai greu de înţeles pentru oamenii de rând: desfiinţarea totală a egotismului, prin sărăcie trupească-socială, desfiinţarea seminţei metafizice de vrajbă, sexualitatea – care a despărţit şi învrăjbit Omul cu Dumnezeu şi, astfel, pe om cu sine însuşi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv şi perisabil – TOTULUI CERESC ETERN-DESĂVÂRŞIT) – este atât de aspră, cât nu şi-a închipuit niciodată vreun legislator că vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribilă consecinţă.
Dar, dacă răsplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desăvârşită, doar printr-o ascultare desăvârşită, a unei Legi (aparent supraumane – dar care priveşte, în mod direct, doar FIINŢAREA UMANĂ, şi nimic altceva ) – ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege şi, mai cu seamă, a celor chemaţi să reprezinte Legea şi să-I călăuzească pe oameni spre Lege, dar care-şi încalcă sistematic misiunea juridico-umano-divină(PREOŢII-JURIŞTI AI TEMPLULUI) este marcată prin exclamaţia prevestitoare de prăbuşire apocaliptică:<> :
-“Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi oamenilor împărăţia cerurilor, căci voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi!(…) Nebuni şi orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinţeşte aurul?(…) Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că daţi zeciuială din mintă, din mărar şi din chimen, şi nesocotiţi cele mai de samă ale legii: dreptatea, mila şi credinţa. Acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi!(…).Drept aceea, înşivă mărturisiţi de voi, că sunteţi fiii celor ce au ucis pe proroci. Şi împliniţi şi voi măsura părinţilor voştri. Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimet la voi proroci, înţelepţi şi cărturari, şi pe unii din ei îi veţi ucide, şi-i veţi răstigni – şi pe alţii din ei îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi alunga din cetate – ca să vină asupra voastră tot sângele drept, care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între biserică şi altar. Adevărul vă grăiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iată vi se lasă casa voastră pustie, căci vă spun: de acum, nu Mă veţi mai vedea până nu veţi striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!”
…Sancţiunea supremă a frivolităţii faţă de Lege şi Misiune a Legii: dez-identitatea şi atoate-învinuirea, urmate de orbirea faţă de lumină – până la descătuşarea CONŞTIENTĂ, ABISALĂ – a conştiinţei răului din Sine.
Cei care sunt chemaţi să dezvăluie, în om, prin educaţie şi credinţă, Legea sădită de Dumnezeu – şi încalcă, sfidător şi iresponsabil, menirea – sunt supuşi imprecaţiei cristice pe pământ – dar Legea nu e de pe Pământ. De aceea, acest “vai vouă!” este vizionar: legislatorii şi juriştii, care se fac că nu văd Legea, şi scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal – vor primi suprema pedeapsă: DES-FIINŢAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiinţei). Legislatorul şi juristul care nu e vizionar , ci bucher şi tipicar, speculând meschin, rău-voitor – îşi auto-suprimă fiinţa, se sinucide spiritual. Căci veşnica osândă a Gheenei este Focul ce arde toate matriţele greşite ale Facerii – şterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: <> Şi nu-L vor mai vedea (n.n.: adică, nu se vor mai putea vedea-identifica, măcar formal – în/cu Matriţa Fiinţei-Hristos) până când nu vor recunoaşte, dincolo de legile chiţibuşăreşti-egotiste – pe Dumnezeu-Legea:<>”(cf. Adrian Botez, Cartea Cruciaţilor Români, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2008).
…O Românie Creştină trebuie să fie o Românie a Civilizaţiei Creştine, a Re-evanghelizării! Elevi de clasa a XII-a nu mai ştiu, cu toată ora de Religie (omorâtă parşiv, de postarea ei, în orar, de la ora 7 a.m. sau de la ora 2 p.m.! – şi prin înlocuirea preoţilor-profesori, CU HAR, prin „profesori de Religie”, simpli şi dezinteresaţi-iresponsabili funcţionari!), NICI M[CAR TATĂL NOSTRU! Din zece români, nici măcar UNUL ÎNTREG nu a citit Biblia! …sau, măcar, esenţa dogmatică a creştinismului, Noul Testament!!!
Deci, România Creştină va fi greu de re-construit, cu adevărat! Nu interesează statisticile tembele şi nici măcar câte biserici de zid construiesc preoţii (unora – …nu mulţi, dar suficienţi pentru a slăbi încrederea, şi aşa şubrezită, a oamenilor din parohii! – din această „construcţie/ctitorie”, le ies şi…maşini personale şi vile!) – ci câte biserici „în suflete” reuşesc ei să construiască (aşa cum frumos zicea un preot din Bârlad!)! …România Creştină?! Păi, românii care n-au citit Noul Testament ,(mulţi nu calcă prin biserici, şi nu ştiu ce-a zis Hristos, prin intermediul Sfinţilor Evanghelişti…!), dacă vor afla cât de greu este (ori cât de uşor…după fire!) este să fii creştin, tare ne temem că vor…”dezerta” la „simplificatorii” cei eretici: la papistaşi (unde postul e cu brânză şi ouă, unde Purgatoriul îţi creează un fel de „iluzie buddhistă”, precum că păcatul poate fi şi…”păcăţel” etc.!), ori la protestanţi şi neo-protestanţi, care au o dogmă satanică extrem de clară: „Nu pierde vremea cu rugăciuni! Fă BANI!” (cf. Max Weber – (1864-1920) – , Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Antet, 2006). Dar, vorba ceea: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi!” Autenticii ORTODOCŞI/DUHURI UMANO-DIVINE, se vor „tria”, cu stricteţe, în aşteptarea Judecăţii Supreme, a Lui!
…LEGEA Lui este neapărat necesar de respectat, măcar de câţiva din Grădina Maicii Domnului – altfel, ROMÂNIE CREŞTINĂ NU VA EXISTA! (deci, nici MÂNTUIRE DE NEAM…) – cel mult, una în care surzii nu vor asculta într-una strigarea părintelui Iustin Pârvu, ori pe aceea a părintelui Arsenie Papacioc, care nu fac altceva decât să reamintescă Vocea Lui Hristos-Lumina Lumii, Voce care răsună din Sfintele Evanghelii: „A venit vremea martiriului! VEGHEAŢI! Şi nu vă temeţi!” – şi, deci, sus-numiţii surzi vor accepta să se „pupe cu Satana în bot”, în cadrul satanicului New Age…
… „Multă lume (jurişti şi nejurişti) are o părere complet falsă despre Lege şi Creştinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele două noţiuni. De fapt, adevărul constă exact în formularea inversaă a judecăţii: cine nu vede că numai prin creştinism, legile capătă valoarea de Lege – acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeşte, de fapt, despre Lege – ci despre ce vrea el, adică, despre nimic.
Este tot atât de absurd să afirmi că religia creştină n-are de-a face cu legislaţia, precum este de absurd să afirmi că legislaţia nu are de-a face cu morala, sau că morala nu are de-a face cu religia.
În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, căci e pentru oameni – iar nu un text pentru un text( “artă pentru artă”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru că nu sunt propria creaţie – ci creaţii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor să ajungă la Lege – adică la Dumnezeu.
Cât despre faptul că legea nu are de-a face cu Morala – aceasta este o afirmaţie pe care numai infractorii pot s-o admită, fără mustrare de cuget. La fel, că Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adică, de ce să te comporţi bine, dacă nimeni nu veghează asupra Binelui, şi nici nu ştii ce-i acela Bine? Dar dacă admiţi că Binele există şi că este Cineva care veghează la împlinirea lui – te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie şi a moralei religioase de Lege apar rădăcinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…
Juridica trebuie să conţină şi Pedagogia. Şi invers. Omul dacă nu e învăţat să înveţe legea – şi dacă nu-i este stimulată înţelegerea scopului final al legii – devine fie terorizat de lege, fie indiferent faţă de lege. Iar prin teroare şi indiferenţă n-a funcţionat lungă vreme nici o societate umană – ci societăţile bazate pe lipsa de raţiune şi implicare raţională a cetăţenilor în treburile Cetăţii – s-au sinucis, au dispărut din istorie. Omului trebuie să i se explice, în amănunt, cu multă răbdare, la vârsta când plămada lui umană este maleabilă şi permeabilă – cine este el şi cum să acţioneze şi de ce să acţioneze, într-un fel şi nu în altul. Pedagogia juridică trebuie făcută chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de înţelegere – pentru ca fixarea strategiei juridice şi a finalităţii ei să aibă loc la vârsta deplinei înţelegeri, a deplinei formări a capacităţilor raţionale, emoţionale, atitudinale, spirituale: adolescenţa. Numai un om educat spre înalta şi cât mai deplina înţelegere a întregului sistem juridic, social şi cosmic, va avea posibilitatea să acţioneze ca un om adevărat, să-i formeze, la rândul lui, prin convingere raţională(dar şi intuitivă) pe alţi oameni(tovarăşi, copiii lui, chiar pe părinţii lui neinstruiţi) – şi doar astfel poate să se-nchege şi să reziste o societate umană sănătoasă – autentic umană, prin spiritualitate evoluată.
Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispreţuit – dar nu ele dictează marele mers al istoriei umanităţii. Trebuie acordată asistenţă socială materială, dar şi morală, înţelegere şi respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot ţine pasul cu cerinţele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru – dar trebuie stimulate şi respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societăţii, CĂLĂUZELE, cei care menţin constant , fără sincope prea mari, ritmul evoluţiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie să fie misiunea nu doar a dascălilor de şcoală, ci şi a juriştilor, întorşi în şcoli, redeveniţi dascăli (căci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, funcţiile sacerdotală, educaţională şi juridică trebuie cumulate de acelaşi om – omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea: <>).Că azi a căzut unul, din disperare, că mâine vor suferi mulţi şi vor cârti – trebuie să le acordăm întreaga noastră compasiune – iar pe cei ce trăiesc, fizic şi spiritual – să-i înconjurăm cu blândeţe şi, asemeni lui Hristos, să-i sfătuim, să-i însoţim câţiva paşi, să le explicăm cu înţelepciune, cu spirit de autosacrificiu şi cu răbdare îngerească: “Iacă Eu vă trimet ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: fiţi deci înţelepi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Să-i mustrăm pe cei prea(şi nejustificat) leneşi, să-i izolăm, parţial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinţă conştientă şi refuză orice sfat bun – să-i îndepărtăm de societatea umană, pentru a n-o contamina cu răul lor (dar în izolare, să le încercăm, neobosit, puterile sufletului, să trezim în ei, fie şi întârziat, germenii salvării – viziunii umano-divine: preoţii şi pedagogii să intre cât mai des, în clasa de elevi cât şi-n închisoare, într-un ritm susţinut, pentru a forţa uşile întunericului). Dar, evident, grija principală să fie pentru susţinerea ritmului general al UMANITĂŢII: aceasta este misiunea legilor şi legislatorilor – să nu-şi ia ochii de pe Lege – STEAUA ETERN CĂLĂUZITOARE. Căci vor exista mereu cetăţi-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos – şi nu avem dreptul să rămânem la aceste cetăţi, să ne contaminăm de răul lor încăpăţânat – ci avem datoria să mergem spre cetăţile-oameni care acceptă Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.
Spun unii: <>. Creştinismul autentic nu pedepseşte cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastră despre sistemul de pedepse este greşită.
Noi reacţionăm precum păgânii sau primitivii veterotestamentari, fără gând şi inimă, ci doar cu instinctul primar şi cu pumnul, cu violenţa fizică: <>. Există, însă, o reacţie spirituală, de autopedepsire, extrem de severă, decât care mai îngrozitoare nici nu există pe faţa pământului şi în istorie: este pedeapsa de tip creştin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizică – ci de transfigurare spirituală, repunere, a celui ce era doar umbră de om – în rangul deplin şi adevărat de OM. Această pedeapsă cumplită este pedeapsa pozitivă, specifică doar creştinismului, adică NOII LEGI, care, chiar dacă încă nu e instituită şi nu se întrezăreşte măcar posibilitatea instituirii ei generale – aşa va fi, peste tot pământul. Abia atunci, legile vor fi Lege, şi se va vedea limpede că toate sistemele legislative, purcese din morala divină, se îndreaptă către finalitatea omului virtuos : <> – şi : <> .
Problema <> a făcut să curgă râuri de cerneală. Considerăm că avem dreptul să ne spunem părerea şi noi, împotriva celor care afirmă că “creştinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câtă vreme Hristos vrea să-l readucă pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTĂPÂNITOR, deci nimănui supus – cu atât mai puţin sclav cuiva.
Deci, palmele despre care vorbeşte Hristos nu le înduri pe orizontala existenţială, adică, de la om la om. Ci pe verticala recunoaşterii permanente a raportării om-Dumnezeu. Palma primă, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om rămâne, şi deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusă şi restrânsă de către chiar limitele condiţiei sale umane. Deci, pentru că eu mă recunosc mult mai vinovat, în faţa lui Dumnezeu, decât poate un om să-mi arate că sunt vinovat, întorc şi celălalt obraz, pe care ar trebui să mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umană a pedepsitorului-trimis divin – până la deplina pedepsire divină, conformă cu imensul meu păcat către Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a pălmuit va realiza că nu poate el să ne lovească, atât cât ar trebui, prin justiţie divină-nonumană, să ne lovească. Atunci, abia, îşi va da seama de limitele lui, de faptul că nu e decât supusul (robul) către Dumnezeu-Legea (şi Sancţiunea). Deci, NEPUTINŢA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Dacă se va căi sau nu, dacă va lovi iar, sau nu – aceasta nu se poate garanta omeneşte – dar, deja, suntem ieşiţi de sub <> umană a oricărei lovituri deplin-divine. Dar:
a- lui i s-a făcut demonstraţia că e neputincios, fie şi în aşa-zisa “dreptate”, “violenţă punitivă”( când, de fapt, nu e decât voinţa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna şi forţa mâniei sale de om);
b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, rămâne de ruşine: îşi va da seama că e un biet om, şi-atât; din acest moment, îşi va pune problema că – lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu – s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parcă ar fi fost Dumnezeu – va fi pedepsită de Dumnezeu(şi numai Dumnezeu ştie cât de grea va fi pedeapsa divină, lovitoare pentru SUPERBIE…);
c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câştigă conştienţa cât mai acută, deplină, a vinovăţiei faţă de Dumnezeu, şi va şti (va fi gata) să aştepte O COMPLETARE (oricând) la lovitură – ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituală: lovit deja fiind, de către inconştientul impostor, ştie că lovitura lui Dumnezeu, pentru păcatele sale, va fi mai mică decât o merita , până în momentul lovirii umane (mai mică exact cu lovitura trimisă de Dumnezeu prin impostor, lovitură prin care păcatul parţial al lovitului este adăugat păcatelor, până atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu – începutul studiului legislaţiei punitive a lui Dumnezeu. Dar şi semnul-şansă a viitoarei mântuiri. De la această <> încolo ar trebui, pentru adevăratul creştin, să urmeze revelaţia Împărăţiei lui Dumnezeu ! Aşa că, aceia dintre noi care se revoltă împotriva <> (şi a primei, şi a prezumatei…) – ar trebui să ceară ei, cât mai degrabă, şi de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul că <>…
Cine mai ţine cont, în zilele de azi, ale legislaţiei laice – că ar putea fi trimis în judecata Focului Veşnic, al retopirii <> – <> pentru insultarea <>(oricare semen): <>? – când toţi suntem călcători de Lege, deci ”netrebnici-nebuni”…
Cine ar accepta azi, în legislaţia laică (Doamne, ce-i mai place omului s-o facă pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga şi-n dreapta, cu mintea lui de om…), să se autoexileze, definitiv şi irevocabil, de propriii copii – dacă aceştia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârşia a Toate, singura garanţie a Binelui? Cine ar accepta azi, în legislaţia laică, atât de <>(?…) – să-şi taie mâna sau să-şi scoată ochiul, pentru o <> minciună, trădare? Doar trădarea e relativă, nu?… La fel – Adevărul: mereu, în societatea laică avem <> – adică pretexte de a (ne) minţi cu neruşinare. Fii pregătit, în orice clipă a vieţii tale, să fii torturat inimaginabil şi să mori pentru Dumnezeu!Adică, pentru revelarea SINELEUI TĂU REAL-DIVIN.
<> – vor spune, acum, aflaţi, oarecum, în cunoştinţă de cauză, cei care ziceau, până acum, că-i legislaţie prea blândă şi că orice creştin are mentalitate de sclav. Da, este severă, pentru că Dumnezeu are pretenţii mari de la om(dacă vrea omul să fie Fratele lui Dumnezeu…) – dar şi răsplăţi pe măsură: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT – fericit cu adevărat, adică asemeni Lui. Dar aceasta înseamnă: PERFECT CURAT-CURĂŢAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adică, potrivnice Luminii Lumii)…
Nedemocratică? Dumnezeu nu ştie decât despre o singură categorie umană – de fapt, despre un singur om: ADAM (să-l întoarcă de unde a purces, plângându-şi greşeala – în Rai-Paradis). Iar discriminarea <> ar începe de la doi…
Greu, teribil de greu, dar şi teribil de măreţ şi nemăsurat nobil lucru este să fii creştin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Prima şi singura condiţie: respectă Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalţi, cu lumea). Lege pe care Hristos (cel mai teribil Legislator! – fără alt scop decât Dreptatea: <> ) o numeşte atât de frumos: IUBIRE.
Legea îl transfigurează pe om în Dumnezeu. Respectă dumnezeieşte Legea! – porunceşte Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esenţială şi eternă! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adică starea de ieşire de sub Timp-Eveniment-Moarte!
*

Jugul Legii lui Dumnezeu este uşor sau teribil de greu, după gradul de încredere (în Reperul şi Scopul Suprem), de credinţă şi de supunere faţă de Lege: cine s-a obişnuit cu ceva, zi de zi şi clipă de clipă(oricât ar fi de cumplit, aparent – acel <>) – va constata că e uşor şi firesc. De aceea, educaţia întru Lege trebuie făcută de mic copil – dezvoltată şi explicitată în adolescenţă – pentru ca omul matur să fie Omul Legii, tot aşa cum este Omul Respiraţiei sau al Bătăii Inimii. <> – grăieşte Însuşi Hristos” (cf. idem).
…Oricum, Hristos nu va veni în Mahalaua fărădelegii şi batjocurii şi autobatjocurii Duhului vostru. Adică, nu se va bucura, DAR ABSOLUT DELOC, de cum vă schimonosiţi şi parşiviţi şi boiţi, voi, a CIRCARI – CHIPUL PE CARE EL VI L-A DAT , ASEMENEA CU CHIPUL SĂU, ÎN RAI!!!
…Ieşiţi din Mahalaua Râsului Prostesc, priviţi cu gravitate severă la păcatele vostre de uşurinţă, întâi, îndreptaţi-vi-le, apoi, abia, încercaţi să-i scoateţi din Mahalaua Mlaştinii Schimonosirii chipului lor, pe ceilalţi, pe semenii voştri. De vor voi. Iară de nu, iată ce zice Hristos celor 72 de ucenici, pe care „i-a trimis câte doi, înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină” şi nu uitaţi că VOUĂ/NOUĂ ne zice, de fapt, până la stingerea lumii acesteia:
„Şi în orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşind în pieţele ei, ziceţi: Şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea noastră vi-l scuturăm vouă.
Dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Zic vouă: Că mai uşor va fi Sodomei în ziua aceea, decât cetăţii aceleia.
Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Căci dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac şi în cenuşă. Dar Tirului şi Sidonului mai uşor le va fi la judecată, decât vouă.
Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât!
Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. “ (cf. Evanghelia după Luca, cap. 10, versetele 10-16).
…Şi Judecata Lui se apropie! VEGHEAŢI – ŞI NU VĂ LEPĂDAŢI DE MISIUNE ŞI ROST – NU VĂ LEPĂDAŢI DE JUGUL CEL BUN AL LUI HRISTOS-DUMNEZEU!
…Românie, Grădină a Lui Dumnezeu: aleasă eşti de Maica Domnului Dumnezelui nostru, dar de nu vei înţelege ce minunată Misiune ţi-a încredinţat El, roadele tale de fiere se vor face, şi Misiunea de Candelă a Neamurilor “Apusene”, adică a celor rămase în Bezna Necredinţei – se va muta, în alt, cu adevărat Sfânt – ALTAR-NEAM… – adică, la alt Neam, mai vrednic, iar nu înhăitat cu SATANA MAHALALEI, al Nesimţirii şi Laşităţii şi Trădării – şi scufundat, precum râmătorul, cu plăcere scârbavnică, în Mahalaua “manelistică”, a batjocoririi de Duh al Luminii!
prof. dr. Adrian Botez

ECOU, ECOU, ECOU ŞI MAGIE …

UN TEXT PRIMIT DE LA ADRIAN BOTEZ:

MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR…FĂCUTĂ DE TRĂDĂTORI ŞI DE „ALOGENI”…!
(marginalii şi dezvăluiri în premieră)
Zi de zi şi zi după zi, vedem cum se caţără pe noi tot felul de căpuşe, de păduchi, de mici jivine, şuierând şi sâsâind, cumplit nerăbdătoare, de lăcomia de-a ne mistui, de tot, sângele. Toţi mârlanii şi toate „curvele morale” se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de altceva decât de hoit.
…Pe pielea noastră, se fură cum nu s-a mai furat: nici tătarii cu „capete de câine”n-au făcut-o, cum nici fanarioţii. Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru, din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii” în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU!
…Pe pielea nostră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice” (de „magie neagră”, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi”, noi pe noi înşine…! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16 :
“Camera Deputatilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educatiei in varianta Guvernului, prin care Limba si literatura romana va fi singura disciplina care nu poate fi studiata si in limba materna de catre minoritatile nationale, informeaza Mediafax. Liberalii nu au participat la vot.
In varianta Comisiei de invatamant, articolul prevedea ca si disciplinele Istoria romanilor si Geografia Romaniei sa fie studiate in limba romana de minoritatile nationale, prevedere adoptata de comisie la propunerea liberalilor.
<>, a explicat Eugen Nicolaescu.
Articolul, adoptat in forma Executivului, cu 111 voturi pentru, 45 voturi impotriva si 10 abtineri, prevede ca “in cadrul invatamantului preuniversitar cu predare in limbile minoritatilor nationale, toate disciplinele se studiaza in limba materna, cu exceptia disciplinei Limba si literatura romana”.

Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai “ager la ochi”, în această problemă gravă a României de azi:
“Majoritatea deputatilor au votat posibilitatea predarii istoriei si geografiei Romaniei in limba maghiara. UDMR a tinut mult la acest detaliu, continut altminteri si in proiectul Legii Educatiei. PNL si PSD au protestat cu vehementa si i-au acuzat pe pedelisti, udemeristi etc. de tradare a natiunii romane.
Pe de alta parte, sa ne gandim ca in Harghita si Covasna, oricum, istoria si geografia Romaniei erau deja predate in limba lui Petofi. Normal ar fi fost ca macar aceste doua discipline sa fie asimilate de catre compatriotii nostri de origine maghiara IN LIMBA ROMANA, limba oficiala a statului in cadrul caruia sunt si ei cetateni. Ce sens are aceasta discriminare pozitiva? In SUA, geografia si istoria sunt predate in limba engleza, in Franta franceza e unica limba oficiala admisa, in Grecia – limba greaca si exemplele ar putea continua.
Sa zicem ca noi, romanii, vrem sa demonstram intregii lumi ca putem fi cei mai democrati de pe planeta. Macar de-ar fi scrise viitoarele manuale de istorie si geografie intr-o maniera atractiva, inteligenta si echilibrata, chiar de-ar fi redactate in maghiara. Or, majoritatea celor scrise in limba romana sunt greoaie, incarcate cu tot felul de detalii inutile, plictisitoare sau, pur si simplu cu multe omisiuni de continut.
Nu supradragostea de democratie i-a determinat pe reprezentantii PDL sa sustina aceasta propunere a UDMR, ci pacatosul de calcul politic. In acest moment, fara sprijinul UDMR, PDL ar conta in Parlament doar pe UNPR, procentaj insuficient pentru a se mai mentine la guvernare. Astfel, liderii UDMR isi mai ating un scop, pedelistii se executa fara cracnire, intr-un moment extraordinar de greu pentru partidul portocaliu, in vreme ce PSD si PNL mai sufla nitel in trombonul patriotismului discursiv.
Iar pe ei, pe etnicii maghiari din Harghita si Covasna, nu cred ca i-a intrebat la modul serios nimeni daca acest aspect ii preocupa cel mai mult in acest moment. Acolo sunt sosele distruse, intreprinderi falimentate, oameni muncitori, saraci si cu mult bun simt, somaj cat incape si munti cheliti la greu de catre angajatii grofului postdecembrist, putredul de bogat Verestoy Attila…”
***
…Vedem pe forum tot felul de comentarii ale limbricilor “epocii de aur” băsesciene, “juni” educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale PRIN UITARE: că “aşa trebuia de mult”, că “aşa este europeneşte”…:
“Daca istoria si geografia Romaniei este predata asa cum trebuie, ce conteaza limba? Important e sa nu se faca dezinformari…atat.
Plus ca un copil ungur invata mai bine in limba lui decat in romana.
Nu vad problema…” – sau: “Dumneavoastra uitati ca la ora actuala suntem in UNIUNEA EUROPEANA. Un singur spatiu, un singur teritoriu, o singura piata si mai multe culturi. Dar poate ca dumneavoastra nu sunteti inca cetatean al UE. (…) Mult noroc si…..toleranta.”
…Astfel de avortoni şi clone, scoşi/scoase de prin sticluţe şi eprubete, nici nu merită să trăiască prea mult, că infectează aerul României şi Terrei! Auzi, cetăţean UE!!! Dar Dimitrie Cantemir, membru al Academiei din Berlin, nu este cetăţean UE, măi, hârtie de turnesol?! Dar Boirebista şi ai lui, care stăpâneau Europa, cu care tot meliţezi din “bucale”, nu-şi întindea “cetăţenia” de la Marea Nordului la Mediterana şi până dincolo de… “middle europe”?! Dar toţi voievozii noştri, Muşatini şi Basarabi, care erau supranumiţi (dar niciodată ajutaţi!) de papi, “Campionii Creştinătăţii”, nu numai că au fost “cetăţeni ai Europei”, ci TOCMAI EI AU FĂCUT POSIBILĂ SUPRAVIEŢUIREA CIVILIZAŢIEI EUROPENE!!! – întru acea spiritualitate supremă, pe care Masoneria de la Strasbourg refuză s-o consemneze în Tratate (inclusiv în cel de la Lisabona, atât de disperat, în a fi semnat…de toţi trădătorii ţărilor pe care masonii i-au “ales democratic”, să le guverneze!): spiritualitatea creştină?!
…Şi relaţia dintre noi şi unguri/secui este de azi dimineaţă, de la ora şase jum’ate…sau sunt o mie de ani de despotism şi crimă maghiară, în Ardealul-Suflet Românesc?! Cum să acceptăm să-şi facă ei, în Ardealul nostru, Istoria şi Geografia, “pe ungureşte”?! Păi, a face Istoria “pe ungureşte” înseamnă, cum am auzit noi, cu urechile noastre (de la un propagandist irredentist maghiar, venit tocmai din Australia, aici, în Plocuţenii Vrancei, cu populaţie majoritar de ceangăi, pentru a-i convinge că-s urmaşii, get-beget, ai lui… Attila!!!), să se ajungă la afirmaţia că Bogdan I, întemeietorul Moldovei Suverane , a “combătut” oastea regelui Ungariei…cu unguri! Iar dacă le daţi voie ungurilor să ne facă Georgrafia “pe ungureşte”, atunci, nu doar că vom re-avea Koloszvar pentru Cluj-Napoca şi Temesvar, pentru Timişoara… – dar până şi Bucureştii vor deveni, cumva, ceva de genul BukarestLato, Bukarestben sau chiar … Örülnivar!!!
Oare chiar se uită de decerebraţii noştri concetăţeni, cât dispreţ au avut maghiarii şi cât dor (peste orice măsură de înfocat!) de a ne stinge neamul (întru fiinţă şi Duh!), în Ardeal, până la primul război mondial… – şi după Diktatul de la Viena… – …şi dorul ăsta crâncen nu-i părăseşte, nici acum , o clipă, măcar?!
…Noroc că mai vedem şi opinii sufficient de lucide, ale “păţiţilor” (chiar dacă agramaţi, de ciuma “limbajului mesengeristic” al calculatorului/Internetului…!), altfel am zice că scopul “suprem şi ultim” al UE a fost atins deja, noi ajungând o ţară de tălâmbi model şi mancurtizaţi perfect:
“Astia nu stiu nici sa vorbeasca romaneste, darami-te sa mai studieze in alta limba. Nu-ti va spune niciodata “te rog”, ci cel mult “kerlek”. Stiu ce spun ca doar sunt din zona. Cat despre respectarea standardului legal privind denumirile in romana… praf in ochii lumii. Stiu ce spun ca nevasta-mea e profa de romana chiar in buricu’ ungurimii. Ce credeti ca i-au zis la ultimele teste nationale, conationalii de etnie maghiara? De ce nu preda dupa manualul pentru minoritati? Limba si literatura romana predate dupa un manual editat la Budapesta sau in secuime, ca sa fim precisi. Credeti ca vor invata despre Eminescu, Blaga, Arghezi, Sadoveanu, Creanga sau Rebreanu? Fiti siguri ca nu asta veti gasi in manualele lor “acreditate”. E mult prea greu…haideti sa-i ajutam, sa le facem viata mai usoara. Iar cand termina scoala si facultatea (tot in maghiara, ca romaneste nu mai stiu deloc) si ocupa posturile cheie din sanatate, invatamant si administratie, daca esti roman, stai la coada daca mai apuci. Asadar ce credeti ca se va preda la istoria si geografia Romaniei? Cine credeti ca le vor fi profesori si ce manuale vor folosi? Manualele minoritatilor in care apar adevaratele dezinformari si manipulari ale tinerilor etnici, predate tot de catre conationalii lor. Credeti ca vor spune adevarul despre tragediile de la Ip, Trasnea, Moisei, despre unirea sub Mihai Viteazul sau Marea Unire? Nici nu vor aminti sau vor rastalmaci evenimentele. Iar profii romani vor fi pusi pe liber pentru ca nu vor sti sa predea la nivelul “cerut de lege” in limba maghiara. Sa vezi atunci cum se vor bulversa catedrele.
Si apropo, stimabile, cum crezi ca-i vor spune (nu cum va scrie in manual) lui Stefan cel Mare? Nagy Pista? Ei, află că si ungurii au un Stefan, chiar mai mare decat al nostru. Si nu e decat un pas pana la a crea o confuzie, poate chiar dorita” – precum şi o lămurire necesară, ca să ştim cum stăm, întru adevăr, cu “drepturile colective”, în Vestul-cel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istoriei-şi-Fiinţării-noastre:
“Desi sunt 4 milioane de arabo-berberi musulmani in Franta, istoria si geografia Frantei se preda in limba franceza, oriunde pe teritoriul francez. Inclusiv in departamentul Seine-St.Denis (echivalentul unui judet romanesc), unde 91% din populatie e de origine etnica straina, majoritar araba, berbera si africana (…) Placute bilingve nu exista in Marsilia, desi a fost o zona ocupata sute de ani de arabi si are 247.000 de locuitori de etnie araba sau kabila!
Istoria si geografia Germaniei nu se predau in limba turca in scolile publice germane, desi exista 3 milioane de turci si de kurzi turcofoni in Germania! Dupa luxemburghezi, portughezii sunt a doua etnie ca numar in Luxemburg, insa istoria, geografia sau orice alta materie, la scolile publice luxemburgheze nu se predau in portugheza.”
***
…Există, însă, pe lângă trădătorii noştri din Parlament, Guvern şi Preşedinţie (dar şi din Academie, din aşa-zisa “societate civilă”, ptiu! – şi chiar din…bordeie, prin inconştienţa “săracului” manelist!!!), şi alţi binevoitori, râvnitori, de zor, de a ne face şi desface istoria. Şi geografia, pe cale de consecinţă…
Şi asta, nu de azi, de ieri…Eminescu îi numea “alogeni”, pe “re-făcătorii-mistificatorii” ăştia de meserie – şi pentru că-i acuza de distrugerea accelerată a ţării, a şi fost atacat, ucis civil, iar apoi, asasinat de-a binelea…iar azi, lucrurile nu s-au schimbat DELOC (numai geniile/Spiritele Dumnezeieşti – precum Hristos, şi Eminescu! – pot fi ucise în mod repetat, cu fiecare păcat contra Sfântului Duh al Neamului!): “Este vorba de un atac politic organizat la adresa celui mai mare poet al românilor. Iniţiatorul acestui atac este un perfect anonim, C.P. Bădescu, care recunoaşte fără ocolişuri că el a propus revizuirea operei lui Eminescu ca temă de dezbatere.
Este de domeniul incredibilului ca nişte scriitori, care nu au ajuns nici la călcâiul lui Eminescu, să-l foarfece într-un mod primitiv, cu agresivitate nedisimulată.
Dintr-un început am gândit că este o răzbunare de rataţi. Dar sextetul de articole inserate îmi dovedeşte ceva mult mai grav. Aşadar, ce deranjează în opera lui Eminescu grupul respectiv, ca să nu zic comandoul filosemit cu ingrediente ţigăneşti, compus din: C.P. Bădescu, I.D. Lefter, R. Rădulescu, Foarţă, Radu, Târtărescu, Bobe, Cornea, Preda? La care nu înţelegem ralierea lui Nicolae Manolescu.
Membrii grupului sus numit sunt deranjaţi nu atât de fondul estetic, ci de fondul social-politic al operei lui Eminescu, de actualitatea lui şi în zilele noastre.
C.P. Bădescu, în argumentul său debitează că poezia lui Eminescu nu-l încântă, că poetul pentru el nu există, că este ceva inert, ridicol, ca o statuie goală pe dinăuntru şi cu un dangăt spart. Păi, şi Gioconda îi lasă reci pe unii, dar aceasta nu înseamnă că nu este operă de artă!
Abia la Zigu Ornea, cu toată ipocrizia sa, se vede clar. Zigu Ornea deconspiră totuşi complotul grupului filosemit, grup care a stat îndelung la taifas, distribuind fiecăruia lucrul pentru acasă. Abia la Zigu Ornea apare cauza acestei acţiuni concertate de blasfemiere a lui Eminescu ca poet naţional şi universal.
Eminescu, ca gazetar, a consemnat o stare de fapt din anii 1880, 1881, şi anume <>” (cf. Leonida Lari-Iorga, Intervenţia parlamentară din 10 martie 1998).
…Dezvăluim, în premieră, conţinutul (secvenţe publicabile…) unei scrisori imunde, a evreului Cezar Lazarovici, din 8 martie 1990, trimisă din Tel Aviv (se poate verifica autenticitatea ei, prin adresele electronice ro.altermedia.info, sau: cersipamantromanesc.wordpress.com) – şi adresată lui Faust Brădescu , cel mai important ideolog (fireşte, după Codreanu!) al Mişcării Legionare/Legiunea Arhanghelului Mihail (Arhanghelul Spiritului), singura mişcare spirituală terestră, din epoca modernă, care a săvârşit metanoia (“schimbarea/întoarcerea pe dos” a sufletului, spre Lumina Lui Hristos!) a unei întregi generaţii, a Neamului Românesc, cum zicea Emil Cioran, în 1940: „Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul.”
Iată ce zice un reprezentant (turbat!) al „binefăcătorilor” noştri din ultimele două veacuri – „turbatul” anti-român neomiţând, Doamne fereşte, să ne blagoslovească, pe noi, românii, din trei în trei rânduri de scrisoare, cu apelativul „porcilor” (…probabil că medicul lui curant i-a interzis, precum musulmanilor, consumul de carne de râmător…care, he-heei, ce bună era, odată, în „Valahia aia puturoasă”!):
„Măi Brădescule, tu nu eşti român, eşti ţigan şi, nu orice ţigan, un ţigan mahalagiu şi împuţit.
Nu ai nici ruşine şi nici bun simţ. Cum ai îndrăznit tu, măi dobitocule, să insulţi poporul ales al lui Dumnezeu, nu vezi că noi “evreii” stăpânim lumea, sau vrei să-ţi punem ca lui Le Pen, on ochi de sticlă? Ce ai crezut imbecilule, că dacă dispare Ceauşescu din România, noi nu avem pe altcineva să punem în locul lui şi vă lăsăm pe voi, haite fasciste să-i luaţi locul?. România este grădina “evreilor” şi noi vom făuri acolo noul Israel, aşa că să-ţi iasă din capul tău sec, că tu şi organizaţia ta naţionalistă “Garda de Fier” va mai ajunge vreodată la putere în România. Numai noi “evreii” suntem în măsură să decidem cine să conducă România, pentrucă nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă asupra voastră. Voi românii nu sunteţi capabili de nimic, pentrucă voi aveţi un creier atrofiat şi îmbibat de prostie, voi niciodată nu v’aţi putut autoconduce singuri. Prof. Silviu Brucan, pe care voi îl urâţi de moarte pentrucă este “evreu”, a avut perfectă dreptate când a spus că în România trăiesc trei milioane de oameni deştepţi şi 20 de milioane de proşti. Cele trei milioane de deştepţi sunt “evreii”, ungurii, iugoslavii, ruşii şi alte naţii, iar cele 20 de milioane la care s-a referit Brucan, nu sunt altceva decât nişte fiinţe bipede, care-şi dau importanţă, spunând că sunt români(…) Noi (n.n.: evreii şi masonii) v-am adus în ţară un mare rege, dintr-o venerabilă familie de evrei, dar voi nu aţi meritat această cinste. Porcilor!
(…)Acum nu mai e niciun secret pentru nimeni, noi l-am pus pe Ceauşescu la cârma ţării şi tot noi l-am dat jos(…) I-a îndepăratat (n.n.: Ceauşescu, precum Stalin…) pe evrei de la putere şi i-a înlocuit cu membrii familiei, nişte olteni jegoşi şi păduchioşi, a refuzat să mai facă împrumuturi la băncile noastre şi intenţiona să facă în România un socialism naţional(…) Am aranjat să aruncăm cadavrele de la morga din Timişoara într-o groapă comună şi să spunem că acele cadavre au fost masacrate de securişti(…) Pe ai noştri îi vom scoate basma curată (…) şi-I vom acuza (n.n.: indescifrabil) le vor putrezi oasele în puşcărie, aşa cum le-au putrezit la mulţi idioţi utili de care ne-am folosit în trecut. Să nu creadă (…) . Ştim că aţi încercat, bandiţilor, să profitaţi de situaţia din ţară şi aţi vrut să-I atrageţi pe securişti şi Armata Română de partea voastră, dar am avut noi grijă să aranjăm în aşa fel lucrurile, încât să fugă lumea de voi (…). Am aranjat împreună cu comuniştii o nouă dictatură şi tot noi i-am plătit pe indivizi care au spart geamuri, au devastate sinagoga din Oradea şi au comis acte de huliganism în numele vostru. În curând vom pune legi foarte aspre Şi pentru a fi siguri că din naţia voastră nu se va mai naşte vreun diavol antisemit, vă vom şterge pe toţi românii de pe faţa pământului (…) Vom face din voi un popor de homosexuali şi lesbience (…) Le vom da mână liberă hoţilor şi miliardarilor şi-I vom ajuta pe unguri să vă spulbere, până şi copilul din burta mamei (…). Niciun roman nu va scăpa de mania şi urgia lui Dumnezeu, care va vărsa sângele vostru, de slugi necredincioase şi păcătoase (…) Faceţi-vă pregătirile de prohod” – şi semnează, cu infinită bunăvoinţă şi detaşare : Cezar Lazarovici…( “Z”-ul semănând a “s”).
…Păi, dacă ne-am lua după elegantul şi academicul domn Lazarovici, lucrurile cu istoria românilor se cam leagă:
1-şi cu ungurii… – vorbele dlui Lazarovici seamănă, precum două picături de apă, cu cele ale dlui Dücso Csaba, din Nincs Kegyelem (Budapesta, 1939): “Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va iesi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare.
Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populatia. Voi otrăvi toate fântânile si voi ucide până si copiii din leagan!
In germene voi distruge acest neam de hoti si ticălosi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naste copil…
Voi suprima fiecare valah si atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură nationalitate, cea maghiară, natia mea, sângele meu!” – …ceea ce înseamnă că se rezolvă enigma finalului de război al doilea mondial: ungurii, care chiar i-au ajutat zdravăn pe nazişti, să-i “holocaustizeze” pe eveii din Ungaria şi din Nordul Ardealului, “câştigat” cu hapca, prin Diktatul de la Viena… – nu sunt acuzaţi de Holocaust, pe când românii, care i-au scăpat cu viaţă pe evreii din România, nu doar că sunt acuzaţi, dar şi plătesc, ca vinovaţi, câte un milliard de dolari pe an…precum Germania, Elveţia şi Polonia! – …care va să zică, evreii îi “ţin de sămânţă” pe unguri, tocmai ca să-i folosească împotriva noastră, “până va dispărea şi pruncul din pântecul mamei lui de valah” – de ce ne-ţi fi urând atâta, musiu? – probabil, pentru că vă facem concurenţă, la capitolul “popor ales”…! -
2-şi cu “cazul Ceauşescu”, dar, mai ales, cu
3-soarta noastră de Neam, atent, mult prea atent supravegheată de “alogenii” ăştia, de ne-au “înfipt” în spinare şi o dinastie “regală” (“venerabilă” – adică, ce mai, “frişca masonilor”!) evreiască…! – nouă, urmaşi ai voievozilor eroici şi martiri! – nidecum tranzacţionişti şi ucigaşi de Neam!
…Cât de atent este supravegheată soarta românilor, de către “alogenii” cu pricina (evident, nu ne referim la evrei, în genere, ci la unii dintre “coreligionarii” lor, ajunşi în Marea Finanţă Mondială), pentru ca nu cumva Neamul Românesc să scape cu viaţă! – … dau mărturie nişte rapoarte ale “ale foştilor ofiţeri SRI”, strânse sub titlul O ţară subjugată economic şi politic de concernele evreieşti – se pare că nu prea luate în serios de guvernanţii noştri de azi (prin aceste rapoarte devine mult mai evident de ce criza este “mai cu foc” în România şi de ce toţi ne vor prăbuşirea…”alogenii”, cu jurămintele lor… din perciuni, bată-i vina!):
“Mugur Isărescu a fost recrutat de către Concil Foreign Relations (CFR), în 1990. (…) CFR (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rotschild, susţinuţi de Morgan) a recrutat un număr semnificativ de specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor ce guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene. (…) Pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un intens război mediatic de dezinformare, în toate misiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de România prin plata datoriei externe şi exemplificându-se prin ţări care aveau mari împrumuturi(…) – principala formă de control al unei ţări este cea financiară – specialitatea CFR.
Potrivit surselor, Mugur Isărescu ar fi fost pregătit în vederea accederii la fotoliul de premier. De aceea, soluţia Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile CFR, a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale, ca politică monetară, şi o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex. Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de Oculta Financiară, Theodor Stolojan (…). În 1991, Theodor Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine scăpate de sub controlul şi manipularea Ocultei de la New York. Un alt aspect de menţionat îl constituie jocurile interbancare <>, prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Deşi BNR are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar, nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei (…). Faptul că Isărescu a fost recrutat de CFR poate fi susţinut de argumentul că niciodată, indifferent de forţa politică ajunsă la putere, el nu a fost schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei sale, cu cetăţeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu (…).
Unul dintre cei doi evrei americani care monitorizează şi dirijează România de la cel mai înalt nivel este Mark Meyer, american de origine română (…) . Firma sa Hertzfeld& Rubin a fost implicată în derularea a numeroase privatizări din România. Personajul a fost consilierul lui Ion Iliescu, dar şi al lui Emil Constantinescu. Pe vremea acestuia din urmă, uşa palatului prezidenţial era permanent deschisă evreilor Tom Lantos (senator american, maghiaro-evreu! – vajnic luptător pentru „drepturile maghiarilor din România”…) şi Alfred Moses (n.n.: informaţia apare şi în Justiţiarul sibian, nr. 4 din 2010).
(…) În 2005, când preşedintele Traian Băsescu a efectuat prima sa vizită la Washington, Mark A. Meyer a fost invitatul special al şefului statului la o întâlnire particulară (s.n.). Meyer are firmă de avocatură în România – este cea care a obţinut pentru Dominic de Habsburg şi familia acestuia retrocedarea Castelului Bran. Mark Meyer e şi preşedintele Camerei de Comerţ Româno-Americane din New York. (…). Organizaţia a fost creată la Bucureşti în 19993, chiar cu sprijinul lui Ion Iliescu, alături de Meyer avându-l la conducere pe evreul Elias Wexler, originar tot din România (n.n.: România şi-a clocit toţi şerpii la sân, şerpi care acum o devorează, gurmanzi, pe-ndelete!). (…) Deşi principal iniţiator al acţiunii, prin firma Herzfeld & Rubin, este Meyer, pentru publicul românesc iniţiativa aparţine unui grup mai larg(…). A fost ocazia ca gruparea „Oamenii de Afaceri Americani” să trimită invitaţii companiilor americane evreieşti, şi nu numai, să profite din plin de ocazia de a cumpăra ieftin întreprinderile româneşti. Organizatorii secreţi (Hertzfeld&Rubin, adică Mark Meyer), pentru a fi mai convingători, s-au gândit să expună, ca garanţi, responsabilii economici din România, aşa că au fost plimbaţi de la Bucureşti la Chicago reprezentanţi ai Guvernului român, preşedinţi şi directori executivi ai celor mai influente bănci şi fonduri mutuale din România. (…)Mesajul transmis a fost următorul: Economia României este de vânzare, puteţi să vă exercitaţi dreptul în consecinţă, putem aranja privatizările. Cel mai convingător s-a străduit să fie Mircea Geoană, ambasador al României în SUA la acea dată. Geoană a făcut parte dintre studenţii privilegiaţi de înalţii ofiţeri ai fostei Securităţi(…). Generalul Pacepa, pe vremea când era şef-adjunct al spionajului românesc (DIE), a avizat favorabil numele lui Geoană Mircea, fiu al generalului Geoană, pentru a pleca la studii în SUA, în rândurile ambasadorilor prieteniei” (…). Desfăşurat la Hotel Hilton& Towers din Chicago, în perioada 29 sept.-3 nov. 1997, Forumul (la care participa tânărul Mircea Geoană) scotea, practic, economia României la mezat, în faţa unor mari bănci americane evreieşti: Chase Manhattan Bank, Smith Barney Europe, First Chicago Bank, Mercantile Stock Exchange, Global Securities USA. (…) În perioada 30 martie – 3 aprile 1998, în SUA, acţiunea Forumul s-a repetat spre a fi oferite afaceri în România la peste 200 de mari companii americane, în domeniul bancar şi în cel al pieţei de capital, industrie uşoară, materiale de construcţii, electronică, telecominicaţii, infrastrctură etc. De data asta, organizatorul anunţat era chiar de la vârful finanţelor americane evreieşti, AMROINVEST INC (baronii finanţelor mondiale, familia evreilor Rotschild) (…) dar regăsim şi firma Herzfeld& Rubin, deci pe Mark Meyer.(…) Ex-modelul Janine a fost năşită de Mircea Geoană, iar cumnatul acestuia din urmă, Ionuţ Costea, a funcţionat ca Secretar de Stat la Ministerul Finanţelor, în intervalul 1997-2000. Înclinaţia evreilor pentru posturi de televiziune româneşti este dovedită şi de cazurile posturilor (fost) Tele 7 ABC (al evreului Fredy Robinsohn), Prima TV , B1 (publicul crede că e al fraţilor Păunescu: George Păunescu aparţine, însă, la B’nai B’rith, loja masonică pur evreiască!). (…) Mark Rich – magnat evreu cu cetăţenie americană, apropiat de Mosad. El s-a aflat în spatele firmei canadiene Gold Corporation, companie cu 80% acţionariat pestriţ, pe care îl controlează însă Rich (…) Ca urmare, zăcământul de la Roşia Montană urmează a fi epuizat de către Gold Corporation Roşia Montană LTD în numai 15 ani, Statului Romn revenindu-i numai 2% din acestă exploatare (n.n.: deşi de otrăvit, otrăvesc pentru cel puţin 100 de ani, zone de multe sute de km, de urlă până şi ungurii, că le „arde” Tisa lor!).
(…) Yoav Stern, israelian, face şi el parte din grupul oamenilor din România ai magnatului evreu Mark Rich, preocupat de petrolul românesc (…). Un alt personaj este Motti Zisser, care controlează, alături de firma Control Centers, consorţiul Europa – Israel Group, companie importantă, la proprietatea căreia participă, din anul 2002, şi banda Leumi Le – Tel Aviv(…). Odată cu preluarea firmei Elbit Medical Imaging acum câţiva ani, Motti Zisser a preluat şi subsidiara acesteia, firma israeliană Elscint, căreia i-a oprit activitatea, vânzându-i toate bunurile şi mijloacele de producţie (…). Totodată, ridică mall-uri, cum e cel din Timişoara, unde a preluat ieftin terenul necesar de la o firmă de stat românească, după care a revândut foarte scump o parte din suorafaţă chiar Primăriei oraşului. (…). În 1998, a dorit să preia privatizarea Hotelului Bucureşti (din Bucureşti…). (…) Eli Papouchado construia două mari centre comerciale, finanţat de Banca Internaţională cu domiciliul la Tel Aviv, este unic distribuitor în România al produselor Kodak, prin firma sa M.TIL.ROM, cu sediul la SITRACO CENTER, Piaţa Unirii, administrată de partenerul ei de afaceri, israelianul Eliashu Rasin, cu care mai deţine Hotelurile Opera şi Central, din Bucureşti.
(…) Tonya Halpern rezidează în România cu mulţi ani înainte de 1989, locuind la apatamentele Hotelului Bucureşti (pentru privatizarea căruia s-a şi implicat direct, alături de Alex Bittner), iar soţul ei, Moshe, specialist în tehnică aviatică (…), reprezintă în România Eastman Kodak, firma care, alături de Standard Oil, Xerox, U.S. Steel, IBM şi multe bănci evreieşti americane, susţine şi activează pentru CFR! (…). Eliahu Rasin, născut la 24 noiembrie 1947, la Tel Aviv, în Israekl (…) a dezvoltat în România o afacwere piramidală, a cărei bază o reprezintă o cutie poştală cipriotă, respectiv off-shore-ul Monilen Enterprises LTD, înfiinţat în august 1997, cu care controlează mai multe fieme din România (…). Deţine totodată Hotelul Sinaia din Sinaia, pe care l-a încredinţat spre administrare lui Marian Schwartz, ofiţer în rezervă din Serviciile Secrete israeliene, născut la 3 iulie 1954, în Bicureşti. (…)
La Banca Leumi Le, sucursala din Londra, în contul firmei lui Rasin, MONILEN ENTREPRISES LTD, a fost vărsată suma de 2, 92 milioane dolari americani, comision pentru privatizarea Hotelului Bucureşti (…). În zona din centrul Capitalei, mai alesv în zona Unirea, şi pe care le-a transformat în Business Center), Eliahu Rasin a avut drept clienţi firme şi instituţii precum ARDAF, IBERNA, Pepsi Cola International, Gelsor, Elite România, Sharrom-Sharp etc. (…).
(…) Bernard Shraer, evreu de origine maghiară, fondator al băncii israeliene Leumi Le-Tel Aviv, după 1989, a început să-şi dezvolte afacerile preponderent în Ungaria, îndeosebi prin compania Danubius Hotels, unde era implicat şi Dan Fisher (…). În prezent, posedă peste 50 de hoteluri (…). Pentru a-şi extinde afacerile , în România – interesat îndeosebi de staţiunile din Transilvania (n.n.: măi, să fie, ce mai face dragostea de Ardeal, dintr-un evreu ungur!), a apelat şi la consultanţa lui Rudos Ernö(fost ambasadir ungur la Bucureşti). (…) Aşadar, Shraer, ca şi Rudos Ernö, nu e străin de încercarea de preluare a Băncii Comerciale Române de către Banca Ungariei. (…).
(…)Rudos Ernö, cetăţean român cu dublă cetăţenie, maghiară şi britanică, fost ambasadir al Ungariei (n.n.: cum se găsesc toţi şi se strâng, în ”cuibul de şerpi”, care a devenit România!) –face afaceri preponderent în România. Surse din sistemele de informaţii apreciază că originea sa reală este evreiască. (…) A fost arestat la Constanţa, pentru deţinere şi consum de droguri, împreună cu câţiva tineri români. Una dintre afacerile sale mari a fost cea cu Bell Helicopters-SUA, în tandem cu Elbit System-Israel (…). Mandler este ajutat de Decebal Traian Remeş, în afacerea Bell Helicopters-SUA, prin semnarea tuturor actelor. (…) Premierul Israelului, Ariel Sharon(cel anchetat pentru obţinerea de fonduri electorale, încuantum de 1,5 milioane dolari), este amestecat, direct sau prin fiul său. (…) Fiul lui Sharon nu e străin de cazul Dacia Felix (Eurombank), precum Avital Benesh (preşedintele băncii) , Fredy Robinson (proprietar principal al băncii) şi Liviu Mandler (fost preşedinte al băncii) , Sorin Beraru/Samuel Bergovici) etc. (…) Sorin Beraru e unul din cei mai mari infractori evrei care au operat în ţara noastră (Adrian Năstase nu e străin de acest caz). (…). Moshe Pesach e, de asemenea, partenerul de afaceri al lui Sorin Beraru-Bergovici. Traficant de arme, ce a acţionat pe teritoriul României, dimpreună cu Shimon Nahor (…). Israelienii din familia Ofer, cunoscuţi drept fraţii Ofer (David, Sami şi Iuli) – copii ai lui Josef Herscovici(acelaşi nume de familie ca şi Shimon Nahor) (…) David a fost şeful unui Serviciu Secret israelian, Iuli a avut înclinaţie spre funcţiile publice, deţinând, mult timp, şi funcţia de CONSUL AL ROMÂNIEI LA TEL AVIV (n.n.: ăsta da, patriotism!) (…) – iar Sammy s-a concentrat asupra facerilor. (…) Afacerile din România au fost demarate în ultimii ani de octogenarul Sammy Ofer, iar în prezent (n.n.: 2010!) sunt conduse de fiul său, Eyal Ofer. Familia Ofer este co-proprietară, alături de alte familii evreieşti, precum Pritzker, din SUA, asupra multor companii de turism, ce oferă croaziere în toată lumea – peste 50 de itinerarii şi peste 140 de destinaţii (Caraibe, Bahamas, Bermude, Mexic, Panama, Alaska, Hawai etc. etc. – cu 14 vase moderne, vase de până la 164.800 tdw. Această companie administrează şi vasele altor firme evreieşti, precum flota Rosemont, Trans Union Corp. Sau cele 10 vase ale OP Holding LTD (n.n.: n-or găsi, rătăcită, printre vase,şi flota „expiată” de Băsescu?!). (…) Se bănuieşte prezenţa sa (Ofer…) activă şi masivă, deşi invizibilă, în proprietăţile din Constanţa, mai ales în port (n.n.: unde „şef” e Mircea Băsescu!) – unde presa nu poate scrie decât ceea ce vrea el. La conducerea Magazinului Tomis din Constanţa a numit-o pe Daiana Voicu, fiica unui magistrat, Marin Voicu. (…) De multe ori, Eyal Ofer e mandatat de oficialităţile de la Cotroceni să reprezinte România în faţa forurilor internaţionale, încât el cunoaşte politica de culise a Guvernului romn mai bine decât…Guvernul! (…).
Dan Fisher, de cetăţenie română şi israelită, s-a numit şi Frâncu, nume sub care a fost cunoscut ca sportiv al clubului Ministerului de Interne, Dinamo (echipa de polo). S-a remarcat prin implicarea sa în recuperarea creanţelor României de la diverse state. Rolul lui Fisher se rezuma la a intemedia (cu mari comisioane) vânzarea acestor creanţe. Fisher a intermediat obţinerea de credite, pentru România, de la altă bancă evreiască americană, Credit Swiss First Boston, fiind apropiat în afaceri de fostul secretar de stat de la Finanţe, Ionuţ Costea (…). Fostul şef al SIE, Cătălin Harnagea, ar fi cerut de la ofiţerii din subordine dosarele a 19 personalităţi politice, pentru a le discredita sau şantaja. În acest context, atunci când un om de afaceri nu cotizează la Fischer sau la AVAD, i se face imediat dosar penal. Are un Serviciu de interes personal, pentru a răsounde anumitor comenzi politice, lucru valabil şi azi, la Traian Băsescu (…). Hugo Weinstein apare în poziţii cheie, ca reprezentant al României : reprezentant al Camerei de Comerţ ARGUS, reprezentant al UZINEXPOERT, ce deţinea monopolul exportului şi importului României, în domeniul construcţiilor de maşini (…)”
…Păi, n-avea dreptate ăla care, după 1989, când îl întrebai „Unde mai sunt evrei în România, că nu-i mai văd?!” – arăta în sus, sus de to-o-o-oot…?!
…Să mai zică cineva, despre vreun aşa-zis „om politic” român, că ar putea fi nevinovat, când toată şerpăraia asta de interese israelito-româneşti (CU TOTUL TRANSPARTINICE!!!), în România, a funcţionat, pentru toţi cei „dedulciţi la putere, precum un veritabil Maëlström: i-a sorbit, pe „coordonata” lăcomiei şi iresonsabilităţii/trădării naţionale, PE TOŢI! Niciun aşa-zis „om politic” român NU ESTE NEŞANTAJABIL!!! – DE ACEEA, DE LA MANDAT LA MANDAT (prezidenţial, senatorial, deputăţial…), SE ACOPERĂ UNII PE ALŢII, ŞI TOŢI – PE ISPITITORII LOR, AGENŢII DIN MAREA FINANŢĂ MONDIALĂ!!!
…Numai că mass media românească (cam toată!), în loc să-i demaşte pe trădători, ce credeţi că face?! ÎI ŞANTAJEAZĂ ŞI EA, PE BANI BUNI ŞI MULŢI! – …şi uite cum lucrurile se scurg, egale cu ele înseşi, pe apa destinului greşit numit „mioritic” (de fapt, anti-mioritic şi anti-spiritualist/ANTI-CREŞTIN!) – şi „ne ia gaia”, pe toţi cei neiniţiaţi în „misterele” diverselor…”kabale”!!! Moartea noastră, a Neamului Românilor, însă, ce bine va aduce Terrei?! Probabil (cel puţin aşa se va pretinde!), „renovarea şi restaurarea poporului ales”…!
…Din păcate, acest „popor ales” nu mai este, de mult, ales de Dumnezeu, ci de luciferismul său narcisiac… Se tot amăgeşte, cu auto-alegerea… – pentru a împlini nişte misiuni anti-spirituale grave, pe care le menţionează (pentru cine, dacă toţi ne-am „zăluzit”?!) Apocalipsa lui Ioan! Aşa că Terra ar face bine să nu se uite indiferentă la stingerea, prin sugrumare ritualică, a României… – dar cine, pe Terra, şi-a mai păstrat minţile întregi? Nici măcar, sau, în primul rând…românii (poporul românilor fiind cel mai obosit dintre toate popoarele sărmanei nostre planete… – istovit total, de atâtea atacuri letale sau/şi paralizante, lansate de Anti-Hrist!!!) nu mai au pic de luciditate şi coerenţă în gândiri şi „simţiri”. Aproape că am devenit, din Fiii Divini ai Lui Zalmoxis/Lupul Fenrir-Învietorul-Purificatorul şi din Fii şi Fraţi ai Dumnezeului Creştin-Hristos-Lumina Lumii – nişte handicapaţi mental (numai bancurile mai sunt de noi…!), râzând într-aiurea, în loc să punem mâna pe celebrul Bici Cristic – şi să-i alungăm pe „zarafi” din Templul Tatălui Ceresc… – dar, în primul rând, PE TRĂDĂTORII DE ŢARĂ ROMÂNEASCĂ!!!
prof. dr. Adrian Botez

LOGOS STRĂPUNS

Ceea nu uit din poetul Nichita Stănescu,
nici din mine-mi…

Îngerul ne umple de vânătăi şi de morminte. Şi ce mai zice? Zice că „aerul este singura noastră pasiune”….Mda, asta e mult mai preţiosso- gracile..
Dar mai zice şi că : „ oglinda în care nu se vede nimic”, ceea ce poate fi uneori textul, aşadar memoria…„ Nu ştiu, dar simt/ că nu am cu ce să mă văd / În ceva ce există”…
Îi răspund că nu doar Lumina vede, ci şi mai străpungător vede Întunericul ! Vede şi Eciul, şi Umbra Vede. Vede spectral Curcubeul, aşadar tot Lumina. Cuvântul vede, visat fiind.
Iată de ce zic Logos străpuns…

Ceea ce e teribil, într-adevăr, Poeţilor, tu, cetitor făţarnic, tu, semenul meu, frate! !

Eugen Evu

ELIBERARE DE PACAT …

ELIBERAREA DE PĂCAT. LIBERTATE PRIN MARTIRIU!

Blaga spunea, în Spaţiul mioritic, că românii au boicotat istoria aproape două milenii. Dar, cel puţin, s-au refugiat în SFINŢENIE – în bisericuţele de lemn şi în pădurile-biserici, pădurile-temple. În CREDINŢĂ. În ORTODOXĂ CREDINŢĂ – adică Dreaptă Credinţă…încă înainte de 1054.
Azi, însă, românii nu boicotează doar istoria, ci-şi boicotează însăşi fiinţa profundă – SUFLETUL/SPIRITUL/DUHUL ORTODOX. Îşi boicotează LIBERTATEA, pe care Dumnezeu a dat-o OMULUI, încă din Paradis, ca har! Iar când a căzut din Paradis – LIBERTATEA DE A RESPINGE PĂCATUL, DE A REFUZA SCLAVIA SATANEI!!!
…Ieşiţi din pădurile sfinte, părăsind chiar satele cosmice, se-nghesuie, azi, în turme inconştiente, abrutizate, în block-hausurile monstruoase ale oraşelor (strivitoare de conştiinţă, de sine şi de Dumnezeu-din-Suflet). Şi, apoi, mulţi, tot mai mulţi, pleacă “în neagra străinătate”. În APUS/AMURG!!!
Atitudini româneşti actuale dominante: ţigănirea atotpângăritoare, egoismul, individualismul (sporite, aparent paradoxal, de trecerea prin tunelul comunist), inconştienţa şi iresponsabilitatea crase – NU fatalism mioritic! (…cine spune asta, NU MAI ŞTIE SĂ CITEASCĂ/TRĂIASCĂ MIORIŢA… – Mioriţa-Epopee a Eliberării spre… “păsărele mii şi stele făclii”/Revenirea în Paradis/Recuperarea Paradisului…) – ci, de-a dreptul nesimţire, instinctualitate necenzurată, brutalitate, violenţă absurdă.
…În schimb (?!): “libertatea” de a ucide pruncii din pântecul mamei, “libertatea” de a fi sodomist/homosexual, “libertatea” de a minţi, “libertatea” de a avea “puncte de vedere” , “DEMOCRATIC” (?!), asupra…ADEVĂRULUI UNIC!!! – … “libertatea” de a huli, “libertatea” de a scuipa şi de a mitralia ICOANELE (…cum spunea, într-o scrisoare din Spania războiului civil, în 1936, martirul Ionel Moţa…)!!!
…Sau: filistinism, fariseism, intelectualism histrionic şi steril, snobism îndobitocitor. Sute de mii de fiinţe, mai curând violente şi viclene, decât înfrânte de evlavie, se înghesuie la Sfintele Moaşte, din biserici şi mânăstiri, aşteptând minuni imperioase, imediate, “la minut”, cu o divinitate concepută ca un “tătuc” ramolit, bun de înşelat şi de stors…fiare în haine de om, care-şi fură unii altora Libertatea-ca-Har, Libertatea faţă de Satana şi ispitele Satanei (…auzim, zilele astea, că nişte indivizi au furat chiar moaştele Sfântului Nectarie, de la Mânăstirea Radu-Vodă! – oare care o mai fi omenia omului, care mai este respectul lui, pentru oameni, pentru Libertatea Duhului lor, prin Omul-Sfânt?!…că de “frica de Dumnezeu”, ce să mai zicem?! – …Îl negociem în euro, la piaţă/obor, pe El!!! – parcă nici Iuda nu ajunsese chiar la o aşa grozavă performanţă…).
…Nu Credinţă, nu Libertatea faţă de păcat – ci, de prea multe ori, doar superstiţie. Din păcate, până şi preoţii/”păstorii turmei” s-au prea lumit, prea forfotesc după propriile necazuri ori câştiguri. În loc să devină “lumini călăuzitoare”, “modele stimulatoare”, întru fapta de Duh a oamenilor/creştinilor parohiei, eparhiei etc.
…Multă stridenţă, descurajantă superficialitate. Tineri şi bătrâni au înnebunit în aceeaşi catalepsie spirituală. “Merge şi aşa” din economie – se transferă şi se transformă în “merge şi aşa”, din religie. Merge oricum, căci, majoritatea sunt adepţii lui “dacă mâine crăpi, măcar azi îngăduie-ţi orice”, sau: “măcar să crăpi sătul”, sau: “apucă tu, ca să n-apuce altul/că oricum apucă altul…”.
Mai sunt şi necăjiţi interiorizaţi, chiar şi unii practicanţi riguroşi şi profunzi, ai creştinismului ortodox. Dar tare puţini…
Atunci, pentru cine scriu ziarele, când nu scriu despre violuri, crime, sexualitate exacerbată/exhibată neruşinat etc.? Ce efect au, asupra românului, ziarele de “atitudine românească”, creştin-ortodoxă, naţionaliste, precum Permanenţe, Credinţa ortodoxă, Scara, (a fost şi Crezul nostru…), Gazeta de Vest, Sfarmă Piatră etc. – sau publicaţiile electronice ale ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu- ale regretatului dr. Artur Silvestri? Da, ce efect, când majoritatea populaţiei româneşti nici nu mai ştie ce-i acela costum naţional românesc, ce-i mândrie naţională, patrie, Neam etc. – ci a intrat, cu ambele picioare, în civilizaţia globalizantă Coca-Cola, a discotecilor, a barurilor, McDonald’s-urilor, a curentelor sataniste rock, emo etc., a blugilor şi gecilor (zdrenţuite, neapărat!), a cerceilor/belciugelor, în toate zonele corpului… – totul conducând la americanizarea/satanizarea, cretinizantă, a limbii, a Logos-ului Sacru…?!
…Pe oamenii obişnuiţi, “liberi”, din România…”liberă”, nu-i prea vezi cu cartea în mână, nici măcar cu ziarul în mână, înafară de Pro-Sport şi Gazeta Sporturilor… – ci aleargă, de zor, după afaceri “pe picior”, aranjamente dintre cele mai pasagere şi extravagante, găinării mizerabile etc. Se lamentează steril, cam într-aiurea, ca bocitoarele tocmite pe bani puţini, despre cât de rău e în ţară, înjură oleacă guvernul Boc şi pe Băsescu (unii îl chiar laudă/admiră…) – apoi, ca şi cum şi-ar fi împlinit datoria de conştiinţă, uită într-o clipă totul şi se azvârl înapoi în oceanul fleacurilor cotidiene, vieţii de “păşune socială” – de fapt, în zona de protecţie, de supravieţuire strict biologică. Sărăcia, doar, să fie de vină, oare, pentru atitudinea de rumegătoare, de veşnici căutători de hrană, pentru supravieţuirea “în clipă” a românilor? Libertatea, pentru ei…EA NU EXISTĂ! – …nici întru concept, darămite în realitate!
Ştiţi, doar, ce spunea Pytagoras, în Legile morale şi politice: “POPORULUI CARE SE PLÂNGE DE SĂRĂCIE, DĂ-I PÂINE, ŞI NU LIBERTATE”…
…Dar şi “ajunşii”, bogătaşii (de obicei, secături morale, “rechini de baltă”, foşti “slujnicari”…) tot indiferenţi la spiritualitate sunt. Sau e o deficienţă mai complexă, un handicap spiritual care se adânceşte? Demnitate, onoare, curăţie sufletească… – unde-s? Ce mai înseamnă, în acest veac al hipersexualizării perverse a lumii, al instinctualizării de grotă a societăţii umane? Obscen, grosolan, trivial=NORMAL, DE “BON TON”…”MARFĂ”/”NAŞPA”!!! Au dispărut elitele (s-ar zice, pentru o privire superficială…): există, oare, ele, elitele, într-o imergenţă mistică – sau s-a intrat într-o prelungită pauză spirituală?
Există câteva sute, poate mii, hai să umflăm la zeci de mii… – de cititori ai revistelor şi ziarelor/publicaţiilor naţionaliste, ai problemelor care ţin de Fiinţa Neamului. Dar eficienţa socială a discuţiilor lor pe marginea ziarului sau articolului cutare, reflectarea atitudinal-socială, drept consecinţă a lecturării segmentului mass-media problematizat, este ZERO. Sau foarte apropiată de ZERO. Pretinşi neo-legionari (ca şi cum legionarismul arhanghelic n-ar fi o stare perenă… – legionari din Legiunile Îngereşti ale Cerului, coborâte pe pământ, o vreme… – “legionari au fost VOIEVOZII Evului Mediu” – cf. Profetism românesc, Memorii, de Mircea Eliade) – fără nicio tranziţie, după articolul discutat cu tine, îţi solicită o afacere (de “partid” sau nu…), o sumă de bani, toarnă bancuri nesărate etc. Se întorc mereu, iar, obsesiv… – la “păşunea socială”. La senina stare de corupţie şi coruptibilitate (materială, moral-spirituală…), atât de firească şi naturală, ca respiraţia…O imbecilizare naţională, “calată “ total pe globalismul internaţionalist Masonic. Ceea ce îl făcea pe un ţar rus să afirme că “A FI ROMÂN…e o profesie”…Între timp, globalismul a avansat…
…Libertatea autentică – NU! – dimpotrivă…!
…Să ne amintim că şi Ţuţea, după ce spusese aşa de frumos despre faptul că poporul român “i-a făcut onoarea” ca el, Ţuţea, să facă puşcărie pentru acest popor – pe la sfârşitul vieţii, probozea (egal!) şi poporul, şi prostia lui proprie, de a se preda martiriului…
…Ce-i cu acest popor? Ce-i de făcut pentru poporul românesc, care a intrat într-un neo-fanariotism fără fanarioţi – mult mai degradant (moral-spiritual) decât fanariotismul cu fanarioţi?
Mai au rost scriitorii de bună-credinţă, ortodocşi, scriitorii însângeraţi de nelinişti, îndureraţi de durerile pe care Neamul Metafizic le suportă de la inertul neam fizic, istoric? Mai au rost conştiinţele scriitoriceşti? Între atâtea rânjete cinice, printre atâţia scuipaţi scârboşi şi nedrepţi?! Cum trebuie să scrie el, pentru a nu cădea în trivial, dar nici în ridicol – şi a atrage, totuşi, atenţia, a deştepta, pentru o clipă sau un ceas, măcar… – acest foarte ciudat popor, sărac şi corupt, cu pretenţii de spiritualitate ortodoxă, dar atât de senin tranzacţionist?!
O variantă de soluţionare, în acest deşert al non-comunicării, al surzilor şi orbilor – ar fi să se ia modelul reclamelor negustoreşti: insistenţa obsesivă, cretină şi cretinizantă, pe-o imagine, pe-o senzaţie oarecare, primitivă. Dar asta n-ar trezi, în niciun caz, sufletul profund, ci doar senzorialul superficial. Şi nu acesta este scopul “atitudinii româneşti”…nu crearea de animale curioase, sau fanatizate inconştient, subliminal, tranzitoriu – ci crearea stării eroice, re-trezirea sublimului spiritual. “Învierea Neamului”, spune Codreanu…
Aproape că devenim ridicoli: ce EROISM – care LIBERTATE – în economia de piaţă, de unde SUBLIM – printre tarabe?
Atunci cum? Să lăsăm acest neam să se afunde, tot mai adânc, în animalitatea somnului spiritual? În contra vizionarismului lui Andrei Mureşanu, a lui EMINESCU? Probabil că, dacă acest neam, peste 50-100-1000 de ani, va fi trezit, printr-o minune dumnezeiască (DELOC RARĂ LA ROMÂNI!), noi, puţinii, câţi mai conştientizăm tragedia actualei decăderi spirituale, agresiunea forţelor paralizante, malefice, dezlănţuite de planurile iudeo-masonice – vom fi blestemaţi ( de acei “urmaşi ai urmaşilor”…), pentru incapacitatea moral-spirituală, nesimţirea, pasivitatea etc. de care am dat dovadă, trădând “linia Neamului”, Misiunea de Luptători Metafizici în Legiunea Arhanghelului Duhului-MIKÄEL – care misiune este aceea de a crea elite, pentru realizarea misiunii hristice a Neamului: Învierea. Care va surveni prin teandrie: sinergie a efortului Duhului uman, cu Harul Pogorât al Sfintei Lucrări Dumnezeieşti.
Şi atunci? Atunci, A SCRIE CU PROPRIUL NOSTRU SÂNGE. LIBERTATE/ELIBERARE DE RĂU, PRIN MARTIRIU. Asta e Misiunea. De fiecare dată în istoria lui, acest ciudat, mistic Neam Românesc (cu rădăcini de sacralitate incontestabilă) a avut nevoie de MARTIRI şi PROFEŢI, de şocuri “electrice”, care să-l trezească din aparenta, istorica letargie, măcar o clipă la 100 de ani. Şi aceşti martiri şi profeţi au existat, au fost “livraţi” prompt de Dumnezeu şi de Soarta Mistică a Neamului, de MISIUNEA MISTICĂ A NEAMULUI ORTODOXIEI– şi ei s-au urcat, cu fruntea sus, încruntaţi ori senini, după cum cerea momentul, pe eşafodul avid de sângele lor: domnitorii Evului Mediu (Mircea, Ştefan, Ţepeş, Mihai, Brâncoveanu), ţărani, mici boieri străluminaţi de Sfântul Duh şi intelectuali vizionari (Horea şi Cloşca, “Domnul” Tudor, Avram Iancu), trimişii Lui Dumnezeu, sub Zodia Mihaelică a Pământului (EMINESCU şi Codreanu). Sângele lor, ţâşnit din VÂRFUL GOLGOTEI NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX, a trezit, de fiecare dată, pentru o clipă ori un veac, uriaşul adormit, CONŞTIINŢA REGALĂ, CELESTĂ, a plebeului colos românesc, amorţit în lut.
A TREZIT, ÎN FIARĂ – OMUL! Deci, şi Harul Libertăţii, ca SETE, ca SINGURĂ FORMĂ/ŞANSĂ DE TRĂIRE A LUI DUMNEZEU!!! Neamul Românesc se dovedeşte cel mai lacom de sângele martiric şi profetic (eliberator de Satana Istoriei jalnice, penibile, umilitoare…!!!), dintre toate neamurile pământului, un adevărat “vampir” – dar, probabil tocmai acesta a fost (vezi neamul evreu, din Vechiul Testament) şi este semn de NEAM ALES. Şi, în definitiv, acesta este Neamul nostru, altul n-avem şi avem certitudinea că merită, că originea lui e întemeiată pe GRĂDINA MAICII DOMNULUI, iar viitorul lui arde întru NOUL IERUSALIM. Deci, să îmbrăcăm “cămaşa morţii”, cămaşa albă de lumină taborică, în care au oficiat Sfânta Liturghie ORTODOXĂ a Trezirii Neamului: Decebal, Mihai, ca şi Brâncoveanu/Brâncovenii, ca şi Horea şi “Domnul” Tudor… – ca şi cel dintâi trimis pe Pământ, al Arhanghelului Duhului: EMINESCU-Hyperion…, ca şi ultimul trimis pe pământ al Arhanghelului Duhului, Codreanu-Făt Frumos (cum îi zice, cu dor gingaş, tocmai sarcasticul Arghezi…) – toţi au stropit cu sângele lor DEŞTEPTAREA DE NEAM, ÎNVIEREA.
ELIBERAREA DE RĂU A NEAMULUI – pentru a re-deveni acea entitate sacră, decisă de Dumnezeu: Neamul Metafizic, de peste veac…! A-l scoate pe El, Neamul, din orbire, din poticnire…din rătăcirea prin iadul istoriei sângerând de nefericire şi amărăciune…
…Dar, întâi, să învăţăm să ne facem Rugăciunea, către Dumnezeu întâi, către Neam apoi… – pentru a binemerita de la Cer şi Pământ, autoritatea morală, ONOAREA de a fi luaţi în seamă ca MARTIRI, pentru că nu oricine moare, moare la vedere, moare pe GOLGOTA! Pentru a se elibera de păcat!
Deci: LIBERTATEA PRIN MARTIRIU!!! A se elibera de ispita satanică (noian!), prin Sângele Martiric, autosacrifical, hristic.
…A exista în piscul Neamului, adică. Morţii din văi sunt uitaţi, de parcă nici n-ar fi fost – eventual, sunt pomeniţi pasager, în pomelnice – sau, cel mult, pe pereţi de mausoleu…(căci românii n-au părăsit/irosit nimic din cultul morţilor/stră-moşilor!).
Şi nici martirii şi profeţii aleşi şi primiţi în Lucrarea Domnului să nu se aştepte la “audienţă” (“rating”…) şi adoraţie imediată, din partea oamenilor neamului istoric – ci, cel mult, la veşnică neuitare, dobândită, uneori, destul de tardiv… Aşa e blestemat Neamul acesta sau aşa e formulată, de transcendenţă, condiţia martirului şi profetului, pentru Neamul Mistic al Românilor: să te sacrifici TOTAL, necondiţionat, fără s-aştepţi recunoaştere, recunoştinţă, memorie…Decât dacă, peste firea şi conştiinţa ta, “ŢI-E DAT”, de către o zonă absolut transcendentă.
Dar martiriul presupune o cauză înaltă.
Ce cauză înaltă a mai rămas în acest talcioc balcanic-românesc, pentru care să merite să te jertfeşti? Dincolo de aparenţa talciocului este KOGAIONUL tracic-zalmoxian (Sfântul Apostol Andrei a avut cea mai uşoară misiune de creştinare, dintre toţi apostolii lui Hristos, la geto-dacii zalmoxieni – pentru că, deja, Hristos-Dumnezeu Îşi trimisese, în Dacia, Vestirile Sale-Umbre – pe Orfeu şi Zalmoxis – pentru a nu se speria şi uimi cu neîncredere, omenirea, de Sfânta Taină a Învierii…), este GRĂDINA MAICII DOMNULUI; rămâne veşnic valabilă misiunea sacră a Neamului (cu condiţia să n-o refuzăm, evident…cum au făcut-o răstignitorii Lui…), întru cea mai profundă şi eternă atitudine creştină: ÎNVIEREA SPIRITUALĂ A NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX. N-aveţi grijă, viitori martiri ai românilor, această misiune nu fuge nicăieri şi niciodată, până la Judecata de Apoi a Neamurilor. Deci, NU VĂ VA LIPSI NICIODATĂ ŢELUL, Cauza, Misiunea Sacră, peste seamă de înaltă: doar tu, martirule, încă anonim şi încă mut profet, să fii destul de pregătit pentru ceasul când vei fi ridicat de Dumnezeu la RANGUL GOLGOTIC, rangul Sfântului Martiriu pentru Trezirea-Învierea (o clipă, un veac, o veşnicie) a Neamului. Martir pentru ADEVĂRUL/ELIBERAREA DE PĂCAT A NEAMULUI. Să ne câştigăm onoarea perspectivei divine a Morţii, onoarea piscului cu Cruce al Golgotei. “Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. De fapt, unul singur este MARTIRUL-MUNTELE DE FLACĂRĂ înspre care se trezeşte Neamul, la răscruce de vremi turbate – o dată la veac. Substitutul pe Pământ, Repetitorul pe Pământ, al lui HRISTOS-MÂNTUITORUL/ELIBERATORUL DE PĂCAT. Mâna Lui Dreaptă (de fapt, arhetipal: CONTOPIT CU DREAPTA!), întru cele de pe plaiul românesc, înspre cele ale Cerului Etern. Rezumatul transcens al sufletului nostru, al tuturor. MODEL şi SCARĂ SPRE CER.
Să vedem, să ne rugăm pentru a ne trimite Dumnezeu viziunea: cine este ALESUL, cine va avea cinstea şi autoritatea moral-spirituală deplină, de a fi NOUL MARTIR, NOUA JERTFĂ MIORITICĂ ŞI HRISTICĂ (deci, contopită cu Hristos…), acum, în noul veac, din noul mileniu? Nu uitaţi adevărul istoriei româneşti: fiece veac trebuie să însemneze TREZIRE-ÎNVIERE (şi înseamnă!) doar prin trâmbiţa apocaliptică a sângelui martiric. Doamne, pe cine dintre noi ai ales pentru NUNTA SFÂNTĂ, COSMIC LUMINATĂ, NUNTĂ MIORITICĂ A MARTIRULUI TREZITOR/ÎNVIETOR DE NEAM? Îţi mulţumim, Doamne, pentru orice ai hotărât, pentru oricine Te-ai hotărât să-l înalţi în cea mai înaltă dregătorie cerească şi pământească – în SĂRBĂTOAREA ZENITULUI NEAMULUI ROMÂNESC: MOARTEA MARTIRICĂ! Oricare dintre noi, cu secret fior, aşteaptă smerit şi cu nădejde vie, se pre-găteşte, se găteşte ÎNTRU SĂRBĂTOARE, în suflet şi cuget (ŞTIM, O, ŞTIM BINE CĂ, ÎNAINTE DE TOATE, ESTE SUFERINŢA ŞI BATJOCURA CALVARULUI…!!!), speră şi năzuieşte A FI STRIGĂT DE FIINŢARE, MOARTE PENTRU TREZIRE/ÎNVIERE A NEAMULUI ROMÂNESC ORTODOX! Adevăr Deplin!
…Avem deplin rost, Doamne, aici şi acum! Numai să ni-l ştim urma…”VOM MURI ŞI VOM FI LIBERI!” Vom spune mereu Adevărul şi mereu vom fi liberi întru Hristos! Cu sângele nostru Adevărat vom unge ochii orbilor – şi aceştia vor vedea iarăşi!
prof. dr. Adrian Botez

DIN NOU DESPRE LITERATURA CRESTINA …

REFLECŢII ASUPRA ROMANELOR DESPRE HRISTOS. ÎNTRE CULTURĂ ŞI CULT

Citim, în revista Cultura – Fundaţia Culturală Română, un articol (foarte bine scris, de altfel…) al Elisabetei Lasconi – Evanghelii ca ficţiuni profane (articol apărut miercuri, 05 mai 2010, în secţiunea Cultura literară):
„Istoria lui Iisus consemnata de Noul Testament a trecut de secole bune din zona sacrului religios in arta profana. Tema cristica i-a obsedat pe marii scriitori, de la Dostoievski la Mihail Bulgakov, de la D.H. Lawrence la Anthony Burgess, de la la Nikos Kazantzakis la Didier von Cauwelaert. In ultimele decenii, a sporit numarul romanelor ce isi anunta din titlu tentativa ambitioasa de rescriere a destinului critic: Evangheliile ca fictiune. (…). Eric-Emmanuel Schmitt recunoaste ca, scriind despre Iesua si Pilat, a construit el insusi a cincea evanghelie, cea proprie.
Dar scriitorul ne provoaca pe toti sa recunoastem ca facem la fel, dupa lectura cartilor, dupa vizionarea filmelor, dupa contemplarea tablourilor. Ea, a cincea evanghelie, virtuala a fiecaruia sta marturie pentru indoielile si cautarile omului contemporan. Cine poate sti daca nu cumva o asemenea carte nu-i deschide cititorului pasionat de fictiuni un alt drum, ignorat pana atunci, drumul Damascului?”
…Nu, nu-i deschide. Revelaţia nu vine din ficţiune. Din exhibarea profanului din noi. Îi deschide doar hăul spre şovăiala lucifericelor interogaţii, inutile şi prăbuşitoare de Duh al Credinţei. Spre deconcentrarea TOTALĂ a Fiinţei, în Drumul ei către Cer.
…Ce păcat ca s-a produs “falia” de neumplut, între “CULTURĂ” şi “CULT”! O tragedie teribilă (cel putin, din perspectiva evoluţiei spirituale a Terrei).
…Altfel, s-ar fi scris mult, infinit mai puţine romane (exhibiţioniste şi snoabe) despre Hristos (…şi, evident, am fi fost frustraţi, întru lipsa atât de nuanţatelor tentative hermeneutice ale doamnei Elisabeta Lasconi, de la revista Cultura…) – dar, dimpotrivă, s-ar fi aplecat Duhul uman mult mai adânc asupra sa, asupra Adevărurilor, Grave şi Ultime, din Sfintele Evanghelii.
…Aşa, se admiră “scrisul frumos despre unul…Hristos”…, scrisul: adică, o lucrare de tot şovăielnică, doar părelnică întru “Adevăr” şi “Lumină” (o lucrare “ficţionată” şi “ficţionabilă”, adică pustie/pustiitoare de Duh!) – …iar Hristos/Lumina Lumii este uitat, undeva, “pe o poliţă” din “bucătăria Lumii”, o lume tot mai agresiv-fojgăitoare…tot mai afundată printre gunoaie rânjitor-interogative (asupra şi împotriva EVIDENŢEI CURATE/LUMINATE) – şi înjositoare (iar nu senin-luminătoare, întru Fiinţă/Fiinţare) instincte.
…Aşa, suntem tot mai depărtaţi (azi, aici, acum), neînchipuit de depărtaţi, de Ceruri şi de Lumina Nădejdii… – şi tot mai rătăciţi şi tulburi şi grotesc sofisticaţi (deci, minţiţi/auto-minţiţi!!!), în percepţia Lumii – şi excluşi de la Nădejde. Asurziţi de Exasperare, exact atunci când se aud fâlfâirile aripilor Îngerilor/Vestitorilor de mesaje…nescrise, dar decisive şi definitive…Dumnezeiesti. Mântuitoare. Adică, ale Adevăratului, iar nu imaginatului şi re-răstignitului (prin relativizarea romanescă…) Hristos/Blândului Nazarinean…
…Aşa, privim cu neîncredere şi distraţi (în sensul de “de-concentraţi”, dar şi “iresponsabilizaţi”, până la inconştienţă schizoidă, căutând “senzaţia” lecturii, iar nu TRĂIREA SCRIPTURII SFINTE, CA EXISTENŢĂ ÎNTRU SACRAL!), până şi un articol de revistă bine scris, estetic scris…dar vorbind de Dumnezeu – FĂRĂ DE DUMNEZEU!!!
Adrian Botez

UN PAMFLET DE EUGEN EVU

Pamflet:
Conotaţii la calofilia …poetei/ cal
Mic comment la un articol de …
Gheorghe GRIGURCU

Iată câteva fulgurante fragmente ale eminetului poet şi critic referitoare la un stupefiant „ sondaj” – cras mercantil, al României Libere ian. a.c.-, privitor la „ cei mai citiţi poeţi români” de azi…( Text din Cafeneaua Literară, martie 2010.) „R.L. relevă faptul că „gusturile de ultimă oră ale românilor arată o deplasare dinspre poezia clasică spre cea modernă şi postmodernă”…
( Sondajul e al librăriilor Diverta – şi Cărtureşti- Verona) ( P.s. oare e vorba de acelaşi Verona care se numeşte cu adevărat Dan Beşleagă? n).. Sunt selectaţi zece poeţi , primul” aşa cum se cuvine, Mihai Eminescu, poetul „ titular” al poporului român, mitizat în continuare” ( De ce nu miticizat, mistificat, fetişizat, sau- mai nou, propurs de unii a fi canonizat ca sfânt?, n (…Remember „ Eu nu cred nici în Iehova/ Nici în Budha, Saraphuni” …). …” în pofida unor contestări care bănuim că n-au avut un ecou în publicul larg, cu o mentalitate aflată la intersecţia programelor şcolare cu a” accesibilităţii” emoţionale”…
(…). Al doilea ar fi Ion Minulescu: „ un soi de Cupidon cu state de serviciu îndeajuns de îndelungate…Mai are destule săgeţi pentrua provoca răni dulci fiinţelor îmbătate de eleganta lascivitate astihurilor sale, aidoma unui tablou reprezentând un nud provocator” ( subscriu, n).
Ei bine, cine credeţi că e pe locul 3 ? Nina Cassian…Nonagenara obsedată sexomaniacală, ar fi lansat recent la Bucureşti o carte în stilul ei „ orgasmic” ( baba de la New York … confunda într-o scriere din „ Tribuna”, după 1990, propriu-i gâtlej cu clitorisul, iar rostirea poetică, cu orgasmul, literalmente şi explcit…Erotomania pohetesei pare să fie pe gustul …cititorului român de azi !? Grigurcu scrie just că nu e vorba de o „ luciditate sarcastică”, nici de „ vraja erotică”( o, mon Dieu, ce vrajă la menopauza poetei – cal ?
Mostre din aşa zisele ei aberaţii am reprodus cu jena de cuviinţă, în câteva articole, dar se pare că bătrâna mumie face furo(u)ri pe Dîmboviţa, inclusiv la …” România literară” , care îi acorda prin Alex Ştefănescu ( ?!). pagini de elogii nu demult…pe seama unei cărţi de „ memorialistică” penibile şi subculturale, smângălind cinic memoria unor oameni de cultură din veacul dejist şi ceauşist, când Cassian Ninocika era agreata nomber one a partidului şi otrăvea manualele şcolarilor cu toxinele cappo-d-operelor ei de fapt coadă …
Mai încolo, aflăm prin dl Grigurcu, preferaţii cititorilor lui Verona ( Beşleagă? Comp) ar fi …Alexandri ( corect, voila Academie!, ar fi Alixandrei”,n) …Urmează cărturărescul…Mircea Cărtărescu, orbitor de promovat de echipa de zgomote a obsedaţilor nobelismului românesc răru rău frustrat de către liftele finaţului occidental,…numele antrenorilor pe banii bugetului odiosus non disputandum )…),…titlurile inocate da ultra vandabile fiind „ Când ai nevoie de dragoste” şi „ O motocicletă parcată sub stele” ( genial titlu, bre ! n.)
„ Abia locul şase îi revine lui Bacovia, o figură antitetică faţă de Nichita. …Poate prin acea deznădejde măcar subiacentă a unei llumi alexandrine, sorbită de „ chemări de dispariţie”, chiar dacă inaudibile prntru mulţi dintre noi, prin angoasa unui sfârşit de ciclu” ( excelentă definire, n.).
„ E umbra rece a mercantilismului devorator, a frivolităţii frenetice, a concupiscenţei dezlănţuite, a pornografiei.” , defineşte magistral Grigurcu.
„ Pe locul şapte îl găsim pe Emil Brumaru. Cu adevărat „ popularitatea poetului se datorează în special poeziei licenţioase” , citează din sondaj poetul Ghe. G.
( Desigur, a fi licenţios, nu e a fi licenţiat, n).
Locul opt a al lui Marin Sorescu, cel cu „ Tuşiţi”, „ Singur printre poeţi şi „ Vizuina viziunii”, etc. Şi pe care Ulici îl considera candidabil la un Nobel ! Oricum, prezenţa Ninei Cassian în „ top, este de tot rahatul, şi parafrazându-i o carte de cânt eram pionieri şi îi învăţam cu silă „ stihurile” cu mineri eroi, pichamere vartoase, omagii ale femeii cracanate călare pe tractorul sovietic, etc- ar fi de invitat la …scara UNU pe UNA a unui bloc din Dămăroaia lui Bruchăr- Brucan…pentru a ceti din orgasmele ei laringo- faringetice…Sau macar la Casa Scincelii…
…Clasamentul de reeting al beşlegarilor comersanţi ce fac vânzare pe seama gusturilor …
În general…ale românilor…continuă cu celebra autoare a „ Motanului Arpagic”, Ana Blandiana, dealtfel fe apreciată şi în ţara de baştină a Ninei Cassian, cum aflu din câteva numere ale revistei recent decedatului Al. Morodan, „ Minimum”, din Israel… şi unde Nina se polemizează cu adevărata poetă a noastră, Ileana Mălăncioiu şi cu altele, mult mai adevărate decât orgasmaticii ….
„ Din empireu, cum dixit Grigurcu, cel puţin Macedonski, Arghezi, Blaga, Fundoianu, Al Philippide, Emil Botta, Gellu Naum, Dimov, Caraion, Labiş, Mircea Ivănescu ş.a.- din rândul contemporanilor, şi alţi câţiva, zâmbesc la asemenea … etc…”.
Eugen Evu

POEZIA DE TEMNITA – RADU GYR

RADU GYR – INIŢIEREA ÎNTRU MARTIRIU: ÎNTRE LUT ŞI AZUR, ÎNTRE LANŢ ŞI ARIPĂ

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975, Bucureşti, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) a fost un poet, dramaturg, eseist şi gazetar român.
S-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung, de unde şi pseudonimul literar Gyr, prin derivaţie. A fost fiul actorului craiovean Coco Demetrescu. A fost membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Radu Gyr a fost autorul textului Sfântă tinereţe legionară, imnul neoficial al Mişcării Legionare, al Imnului Moţa şi Marin (dedicat lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari căzuţi în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forţelor republicane), al Imnului muncitorilor legionari şi al altor lucrări dedicate Mişcării Legionare
Laureat al mai multor premii ale Societăţii Scriitorilor Români şi ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost director general al teatrelor. În această calitate, ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc “Baraşeum”.
Volume de versuri dinainte de puşcărie: Linişti de schituri (1924) (volumul de debut); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943). Eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937. A mai scris prefeţe, conferinţe, i s-au publicat postum cărţi pentru copii, dar şi Ultimele poeme (1994) şi Calendarul meu (1996) etc.

După detenţia de sub regimul lui Carol al II-lea – este închis şi de Antonescu, apoi este eliberat şi trimis, spre „reabilitare“, în batalioanele de la Sărata. În 1945, regimul comunist îl încadreaza în „lotul ziariştilor“ şi îl condamnă la 12 ani. Revine acasă, în 1956, dar după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte, pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! (pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică -exterminatorie…) – poem de un patetism unic, care anunţă, profetic, Vremurile Martiriului Necesar (dimensiunea lui vaticinară e valabilă, funcţională şi pentru timpul “democraţiei” masonice de azi…care aduce, se pare, semnele aceleiaşi “furtuni”-schimbări întru Duh – prin veac, se propagă aceeaşi chemare, spre revelaţii şi lupte, pentru Metanoia Neamului Românesc…): “Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane !/ Şi, sus, sub lumina din urmă-a furtunii,/Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”
Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenţie.
A îndurat chinuri cumplite, în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical.
“O mare parte din detenţia de la Aiud şi-a petrecut-o în celula nr. 281” – cf. wikipedia.
Cum afirmă un site monografic: “Creaţia poetului Radu Gyr avea să cunoască înălţimi nebănuite în bezna temniţelor comuniste. Evoluţia poeziei sale de după gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viaţă inimaginabilă. Poetul scrie despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, pentru ca, în final, să ajungă la linişte sufletească şi la o credinţă adâncă, înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă care îi stătea în faţă. Crezul său a devenit crezul unei întregi generaţii. “

Din 1963, după eliberarea din închisoare (aproape orb…), a fost ameninţat permanent, urmărit de Securitate. Scos din circuitul valorilor publice în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.
A trecut în veşnicie în anul 1975 (28.04).

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, în 1975, singurul literat “oficial”, care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară şi să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.
Dar, conducându-l în drumul spre eternitate, aproape i-a fost, ca de obicei, camaradul Constantin Em. Bucescu – cel care-i ştia întreaga poezie pe de rost…şi care s-a întâlnit de sute de ori, după detenţia ambilor, cu Gyr, chiar acasă la acesta, în ciuda extrem de severei interdicţii a Securităţii, ca “proaspăt” eliberaţii să se vadă între ei…
***

În prezentul eseu, noi vom avea în vedere numai poemele “concentraţionare”, poemele de închisoare – adică, acele poezii scrise pe săpun sau, pur şi simplu, care au circulat oral, printre condamnaţi (după ce fuseseră “bătute Morse”, de către poet, în ţevile dintre etaje…) – unii dintre ei notându-le abia după ce au fost eliberaţi din temniţă (cum este cazul lui Dumitru Cristea – cel care a făcut patru ani de “lanţuri”, după ispăşirea condamnării prime, cea de 25 de ani…, tocmai pentru că a scris şi păstrat versurile lui Gyr, memorate în închisoare) : I- Sângele temniţei – Balade, II- Stigmate, III- Poezia orală. Ele au fost publicate de Zaharia Marineasa, la Timişoara, în 1992, fiindu-i încredinţate acestuia de către fiica poetului, Simona Popa.
Poezia lui Gyr, ca şi cea a lui Arghezi, este una a vitalităţii paroxistice (“Mi-eşti mult prea sfântă, clipă pământeană,/de dragul tău jertfesc eternitatea” – cf. II-Stigmate, Clipei) , insuportabil de violentă, întru sonoritatea chinului cosmicizat – atotsfidătoare întru Lumina Amiezii – dincolo de care începe smerenia ultimă, aceea a amurgului mioritico-meditativ, al Nopţii Misterului Hristic şi a Tragediei Mântuitoare, a Rugăciunii întru Frăţia/Înfrăţirea Martiriului (“precum în cer, aşa şi…în temniţă”! – poziţia întemniţatului fiind cea a unui “Toma după Revelaţia Încrederii Hristice”!): “As’ noapte Iisus mi-a intrat în celulă./O, ce trist, ce înalt era Christ!/ (…) A stat lângă mine pe rogojină: /- Pune-mi pe răni mâna ta./ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,/parcă purtase lanţuri, cândva…(…) Când m-am trezit din grozava genună,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/numai Iisus nu era nicăieri…(…) – Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui./ M-am pipăit, şi pe mâinile mele/am găsit urmele cuielor Lui…”( cf. I- Sângele temniţei, As’ noapte, Iisus…).
Temniţa, la Radu Gyr, este simbolul Materiei Înjositoare, a Trupului Înjosit, ajuns povară Duhului…! Este necesară Revelaţia Azurului-Hristos, prin Revelaţia Golgotei-Martiriu, pentru ca Temniţa să-şi piardă puterile malefice…!
Răzvrătit, ostenit de moarte, Poetul refuză, deseori, condiţia lui “imitatio Christi”: “Ia-Ţi înapoi grozava urgie (…)/Nu vreau să fiu asemenea Ţie,/ Nu vreau azurul să mă-nvenine,/nu mai vreau să mă răstignesc lângă Tine (…) Dă-mi, Doamne, Marea Tăcere”“ (cf. II – Stigmate, Osândă) – dar, cu un poem înainte, recunoaşte că tocmai “necruţarea”, iniţierea/sfinţirea prin martiriu, l-a întărit întru Duhul de Forţă: “Ce tare sunt, Doamne, ce tare!/ Nu m-ai cruţat niciodată (…) /Dar din pieire şi disperare/zvâcnesc de fiece dată (…) şi ziua mea creşte din trântă,/fierbinte şi sfântă …//Tare sunt, Doamne, tare” (cf. II-Stigmate, Ce tare sunt, Doamne). Drumul de-ntâlnire, întru Dumnezeul Ortodoxiei, este, totdeauna, MIJLOCUL dintre Cer şi Pământ, acolo unde Omul Recuperat pentru Rai şi Dumnezeul care i-a arătat/re-amintit, de pe Cruce, semnele recuperării paradisiace, îşi dau mâna, fratern: “Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,/nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut/sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?” (cf. II-Stigmate, Identitate).

1-…Întâi, a fost titanul neîmblânzit, de tip eminescian, dar mereu lucid, la modul luciferico-blagian şi hristico-melancolic, totdeodată – “cu semn de osândă pe frunte”(“Calfă la diavol, ucenic la tâlhari/de-aş fi fost, în zănoagele crunte,/încă n-aş trece cu răni aşa mari,/cu semn de osândă pe frunte” – II-Stigmate, Calfă la diavol) : “Eu, cocoţat deasupra Europii,/ trist urinez pe propriu-mi dezastru” – cf. II-Stigmate, Tifle) – sau: “Nu cu brăţări la glezne goale, Viaţă,/nici dănţuind din pântec mi te-am vrut (…)//Căzut, n-am zăbovit în praf. Ca fiara,/ţâşnit-am mai turbat ca-n alte dăţi./Dureri n-am milogit, nici voluptăţi:/ţi le-am prădat cu dinţii şi cu ghiara” (cf. II-Stigmate, Mândrie).
Da, o poezie aspră, “neţesălată”, de o vigoare înspăimântătoare a trăirii “la hotar”: Poetul (întemniţat de greul pângăritor al materiei) se zbate, cumplit, precum Făt-Frumos cel în luptă cu Zmeul oribil, pe care-l Zmeu îl va reda borboros-ului infernal, “în trepte” (“până la glezne, până la gât”) – cu o sete de viaţă titanescă se zbate şi frământă, între materialitatea “pietrei şi fierului şi beznei şi urâtului”, care îl invadează şi-l “suge”, îl “înfulecă”, îl întemniţează silnic şi cumplit, împotriva voinţei sale – şi avântul cel sălbatic, spre Lumina Vieţii-Hristos – spre “soare”, spre “stepele de foc” ale Frumosului şi Libertăţii Divine, spre respiraţia cosmică a “năpraznicelor amieze”: “În aprigele mele belciuge, / piatra mă-nfulecă, fierul mă suge./ În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,/întâi pân’ la glezne, apoi pân’ la gât (…) Dar, hămesit, sub lăcate, chei şi zăvoare,/de tine, sălbatece soare (…) aceste cântece în pielea goală,// şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze,/s-alerge, să tropăie şi să necheze,/slobode, aspre, neţesălate deloc,/ ca nişte cârlane fugare în stepe de foc…” (cf. I- Sângele temniţei, Prefaţă la cântece din temniţă).
Ca şi Arghezi, aflat la jumătatea drumului “dintre credinţă şi tăgadă” (“Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut/şi de-nvieri pe care nu le-aş cere”), se lasă pradă ispitei, chiar în mijlocul iadului: “Uneori, dintre ziduri severe,/jefui, prin poarta de fier, printre gratii,/ o zdreanţă de stradă, sau câte-o muiere/cu gura mai roşie decât a muşcatii (…) când luna şoldul alb şi-l dezbracă”. Dar, spre deosebire de Arghezi şi având parte, împotriva voinţei sale, de experienţe de Duh mult mai grave şi mai profunde, în comparaţie cu Arghezi, îşi dă seama că ispitirea vine dinspre o zonă a “violului” voinţei cosmico-umane, că trăim, toţi, un Timp al Blestemului Cosmic şi, totodată, al Ispăşirii-spre-Mântuire, încă tulbure ca tâlc şi modalitate de exprimare, dar necesară! – un “viol” exercitat atât de Omul-Brută a Străfundului, asupra intimităţii Întemniţatului în Materie, cât şi de Diavolul însuşi, asupra intimităţii Aştrilor Creaţiei Divine (“plopilor” li se descoperă valenţe satanice, prin uniformitatea lor rigidă, “comunistoidă”!): “Năuc, prin vizetă, ochiul urmăreşte/ca din străfundul unei gropi,/ cum domnişoara lună scânceşte/siluită de plopi…” (cf. I- Sângele temniţei, Jind).
2-…Apoi, vine rândul Omului Meditativ, cel înaripat în Duh, spre căutarea Dumnezeului său, Dumnezeul Milei şi Plinului – dar şi Dumnezeu-Hristos-Fratele lui Dismas, întru suirea smerită şi tăcută, a Golului Fiinţei Terestre/Istorice, pe Muntele Revelaţiei Golgotice (care conţine tot Dorul de Dumnezeu şi exclude orice Dor de Întoarcere Terestră!): “Doamne, păzeşte-mă. Doamne, ai milă…/Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei./ (…)Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte (…) //Fii şi Tu, Doamne, o singură dată,/ ucigaş şi tălhar la răscruci (…) Pradă-mi tot cerul, hoţeşte-mi toţi anii (…) //Cremene-n mine, ‘n osândă, ‘n omăt,/ muşchiul tăcerii să mă înece,/furtunile dorului să dea îndărăt/ rupte din piatra mea rece” (cf. I-Sângele temniţei, Rugăciune din celulă).
Şi, în cele din urmă, prin iniţierea întru MARTIRIU, nu se mai simte exclusiv “al lutului/argilă”, întemniţat în materia-trup, ci AL CERULUI/AZUR, AL ARIPII – ÎNTRU CHIPUL TATĂLUI-DUMNEZEU: ”Eşti Doamne bun, eu pământean şi rău/Şi-n dragoste nu-ţi semăn, nici în milă./Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău/de par dospit din cer nu din argilă.” (II-Stigmate, Identitate).
Tot chinul Temniţei, întreg Martiriul-Biruinţa întru Rănile Lui Hristos, întreg procesul de Metanoia, dus la desăvârşire, adică la Nădejdea Neamului Românesc Metafizic, de dincolo de aparenţele momentului-istorie, de dincolo de individ şi de poporul-istorie, ca iniţiere spre a învinge borboros-ul infernal, sunt concentrate şi transpuse în finalul apoteotic al poemului Întoarcerea din Cruciadă (cf. II-Stigmate, Întoarcerea din Cruciadă) – Poetul Vaticinar neferindu-se să dezvăluie drumul de la penibilul “geamăt/betegeală/poticneală/cârpeală jalnică/strâmbă”, semn al ratărilor iniţiatice dintru început: “Trist geme cornul/stinsei cruciade, /iar noi, betegi şi jalnici seniori,/ne poticnim sub platoşe schiloade,/în vechi armuri, cîrpite strîmb cu sfori –/baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade/ Ierusalimul altor aurora” – până la forţa vulcanico-stihinică a izbucnirii, inspirată, ANISTORICĂ-ATEMPORALĂ/ASPAŢIALĂ, a apoteoticului vizionarism profetic – vizionarism care spulberă toate ţesăturile iscusite şi perfide ale Marelui Iluzionist-Satana şi dezvăluie ceea ce ESTE ÎNTRU ADEVĂRUL FIINŢEI, dincolo de orice tortùri ale aparenţei – deci, în spiritul Noii Lumi, numită de Ioan al Apocalipsei – Noul Ierusalim/”Strălucitorul Ierusalim”: “Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,/peste doi ani, sau peste încă trei,/cu lănciile sus, în constelaţii,/cu platoşele evului în şei,/ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,/Ierusalime care nu ne vrei!/Şi vom veni mai mulţi din soare-apune:/şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;/pe vechile morminte or să tune/noi cavaleri cu chip de heruvim,/şi ei sau alţii tot te vor supune,/strălucitorule Ierusalim!” – aceşti Noi Oameni, Re-Îndumnezeiţi, “cavaleri cu chip de heruvim”, dezvăluind, astfel, Categoriile Divine: ETERNITATEA şi DEFINITIVUL – adică, revelând Victoria Ireversibilă a Duhului Re-Îndumnezeit!
…Temniţa şi Martiriul devin, prin Radu Gyr, nu doar punctul de plecare al iniţierii (eventuale) şi, respectiv, mijlocul iniţierii (eventuale) – ci indicii clare şi IMPERATIVE ale Drumului Necesar dinspre Lut şi Lanţ (simboluri ale MATERIEI ÎNROBITOARE) – spre Azur şi Aripă (simboluri ale DUHULUI DUMNEZEIESC). Nimeni nu se poate mântui, întru Hristos (nu pentru “binele” său personal, ci întru Mântuirea Neamului Metafizic!), decât atunci când, după zona ispitirii (“mlaştina deznădejdii” şi “pădurea cu fiare sălbatice”…), urcă, transfigurând metanoic, Muntele Suferinţei – în Golgota Mântuirii: “Acolo, la sfârşitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălţarea din temelie a României celei noi.”
prof. dr. Adrian Botez

MESAJUL POEZIEI ITALIENE, UN ESEU DE EUGEN EVU

MARIA TERESA LIUZZO

Mesajul marii poezii italiene de azi

Am urmărit câteva exigente studii sau exegeze mai ample la volumul „ Umbra nu poate depăşi lumina”( în sensul propriu că ea nu poate fi deasupra luminii, n)…- ( L’ombra non supera la luce”, Agar Editrice )- titlu- metaforă-aforism ce explică pragmatismul unei construcţii ample, compozite, de maturitate şi accedere spre o detaşare a Mariei Teresa Liuzzo (laureată Honoris Causa) de imaginea deja consacrată şi care a dus-o pe culmea afirmării. Nu este o „ auto- dezicere”, nici o „ cota de avarie” a energiilor ce s-au manifestat până acum în opera ei; este poate semnul auto-contemplării critice în înfruntarea cu o cotă mai înaltă, cu un prag semiotic mai „alunecos”.
Întreaga operă, consistentă, prodigioasă, a poetei calabreze,cere o lectură euristică…Cărţile ei ard etapele pe un itinerar psihologic- pragmatic, culminând apoteotic în poezia esenţială a Amorului Divin ubicuu în materie. Cuvântul poetic efectuează transferul energetic cosmic şi ni-l re-comunică elevat, revelatoriu, în noua paradeigma a modernităţii literare universale.
Materia din care se face poesia, cum spune Malarmee, ( vezi şi Saint- John Perse ( de ce nu? Şi romanul lui James Joyce)…,este Cuvântul. Acel cuvânt de care încă un Gorgias sau Tertulian(…), prezuma că ar fi scânteie, reminiscenţă din Logos, unul pe care Poetul îl ştie re-potenta. Umbra şi antinomica Lumină – reiterând principiul maniheist- Athman – Ahriman, pot defini ceea ce numim acum paradoxism cosmic originar; una fără alta nu ar exista, deoarece nu am avea măsura diferenţierii!

Eu citesc dificil în limba italiană, dar aşa cum am mai scris într-o cronica din revista mea „Provincia Corvina” şi în Revista Agero din Germania, , am „ simţit” în poemele sale acest suflu ( respiraţie parcă maritimă, acvatică , „ zgomot de fond” subtextual ) ce vine din emoţia cvasi- feminină, senzuală, originară ( Geea ), imprimată sintagmelor, din misteriosul „ halou” manthramic: dacă recit cu vocea, o extrafină înfiorare metafizică o resimt! De parcă este efectul manticelor divinaţii antice, prin „ descântec”-ul arhaic proto- dacic, proto- latin în eposul românesc! Avem un limbaj de substrat indo-european, voila ! Nu sunt un mistic, decât în mensura ( măsura) în care poetul nu este „ magicianul” ( sau neo-sacerdotul ) – parafrazându-l pe marele semiotician Umberto Eco. Aparent, poesia Mariei Teresa Liuzzo face un itinerar ca o regresiune în memoria ancestrală, explorând prin aceste procedee stilistice , straturile „ arheofiinţei”, dacă îmi permiteţi licenţa. Arhet’ip-ul ) aici anima) -este în om, din primordiale timpuri, ca un cod genomic peiorativ zicând. Poetessa calabreză uzează de calambur, de jocuri de cuvinte, de efecte ludice. O besrvă acesta exegeţi ai operei ei, eseişti precum Russel, Pasquale Matrone, Carmelo Puntoriesi ş.a. Îi sugerez unui foarte competent critic- am spus Angelo Manitta, din Sicilia, să se pronunţe în grilă mito-poetică, asupra operei poetice, implicit psiho-fizice( ! ) a Mariei Te3resa Liuzzo.
Se vorbeşte în critica de interpretare italiană de o anumită stare de „ Primejdie”, de spaimă indusă din acest discurs, de o sub-inducţie ( subliminală?); a stării abisale, în fond. Dar abisul din care poetessa – prin imersiuni psihanalitice sau spontane exclamaţii ( sintonie cu Natura) – ne oferă şiraguri prozodice aparent delirante, ne amintesc de „ Culegătoarea de scoici”…Atunci când „colierele” sunt exotice, neobişnuite prin asocieri imaginative, simţim enigmatica stare a celebrului ei vers despre „ unda care se agită în vene”, simbol ontologic ( şi axiologic!) al legăturii ancestrale dintre apa Oceanului primordial – matricea lumii vii, – şi sângele omului încălzit de soare, de lumină, prin „ molusca inimii” din sacra alveolă ascunsă în pieptul nostru; genială intuiţie poetică ( gr. poieion, poietai…) deoarece Omul ieşit din Ape este un Arbore( genealogic) ce s-a smuls imemorial şi umblă pe terra!

Mitopoesia ! Acel om ce „ a ieşit din ape, umblă pe uscat şi visează să zboare”. Iată, dincolo de speculaţiile unor critici la poesia din „ Umbra nu poate depăşi lumina”- metaforă transparentă a paradoxului proiectiv cosmic, – este HOMO POIETIKON. El umblă dezinvolt şi ludic prin substanţa ( ca roua dimineţii edenice ! ), – el „ aude lumina”, cuvintele lui sunt desculeţ, refac legătura (re-ligio!) : cu Divinitatea şi cu perpetua genessis ( prin inocenţa – starea de copilărie, de p a r a d i s i a c ) – ce ni se transmite pe căile subtile ale Fiinţei deja transcedentale. NU umbra este mensura divinităţii, ci Lumina ( la Luce) ! Un truism motivat de tentaţia noastră entropică de a „ orbi” către Misterul omniprezent, de a decădea în banalitate însuşi Sublimul: autism, indiferenţă, amorţire.…O lumină, alta decât cea a unei stele ce arde şi moare! Este lumina în care noi înşine ardem ! La Luce Ubicua, ( „ precum în Cer, astfel şi pe Pământ, precum în om, aşa şi în atom!,n). La luce ubicua cosmica, universală, a Viului deoprezent, lumina din Logos, reverberantă, a vibraţiei- undei-particulei care este Omul ( cel trezit în lume). Poesia acestei Doamne a metaforei revelatorii este animată de trans-substanţa misterioasă a însăşi creaţiei pe care o resimţim perpetuum, ca spirit, însă diferit,. Unii de maniera haijinului ( scânteia de astru în ciobul de rouă- Basho…) , cei mai rari, ca simfonie , sunet de fond, ecou din Apheiron( Maria Teresa Liuzzo are o carte cu acest generic ! ). Am citit interpretarea din 2003 (?) a lui Curzio Malaparte: Ecce! de ce nu s-ar pronunţa un Eco ?
Închei aceste consideraţii la poesia Mariei Teresa Liuzzo, semnalând etimologilor italieni că în limba română ( neolatină, păstrătoare de relicte din Latium) – etimonul bi-feminin )dualist sau dacă vreţi Gemelar !) – este ambivalent pentru LUM-ină / La luce) recte LUM-e ( universul nostru). De ani mulţi avem această bucuroasă afinitate reciprocă pe care o cultivăm între revistele noastre, Le Muse şi Noua Provincia Corvina, dar şi în cărţi antologice, dicţionare internaţionale, poetesa italiancă exprimându-şi repetat emoţia de a fi citită şi în România. Ca şi mine şi traducătoarele noastre Elena Daniela Sgondea şi Marilena Rodica Chiretu.

O ANALIZA ATENTA PRIVIND NEATENTIA NOASTRA DE ADRIAN BOTEZ, SAU ESEU DESPRE PUTERE …

A CĂZUT UN AVION…ŞI, DIN NOU, “A MURIT PUŢIN” O ŢARĂ!

-Requiem pentru un Preşedinte -

Ziarele anunţă:
1- “Avionul la bordul căruia se află preşedintele polonez Lech Kaczynski s-a prăbuşit, sâmbătă, la aterizarea pe aeroportul din Smolensk, în Rusia, a anunţat purtătorul de cuvânt al Ministerului polonez de Externe.
Kaczynski mergea în vizită la Smolensk pentru a marca împlinirea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn, unde trupele sovietice au ucis mii de polonezi” – cf. Money.ro, 17 aprilie 2010.
2- “L’avion dans lequel se trouvait le président polonais Lech Kaczynski s’est écrasé samedi à l’approche de l’aéroport de Smolensk, dans l’ouest de la Russie. Le corps du chef d’Etat, âgé de 60 ans, a été retrouvé samedi en milieu de journée. “96 personnes dont 88 membres de la délégation polonaise se trouvaient à bord de l’avion Tupolev-154″, a indiqué un porte-parole du ministère cité par les agences russes. Il n’y a aucun survivant.

Selon une liste des passagers de l’avion rendue publique samedi à la mi-journée, les principaux chefs de l’armée polonaise ont péri avec le président Lech Kaczynski. Le porte-parole du ministère polonais des Affaires étrangères, Piotr Paszkowski, qui s’est exprimé peu après l’annonce du drame, a précisé qu’à bord de l’appareil se trouvaient “le chef de l’état-major, et le vice-ministre des Affaires étrangères Andrzej Kremer”. Le gouverneur de la Banque centrale de Pologne, Slavomir Skrzypek, et le président du comité olympique polonais, Piotr Nurowski, ont également péri dans l’accident d’avion.” – cf. lepoint.fr, 18 aprilie 2010. Etc. etc. “Numai 64 dintre pasageri au fost identificaţi”, anunţă ştirile ProTv.
Iar tu, cititor cuminte şi disciplinat încolonat, trebuie să şi crezi vestea…Te înnegurezi, de complezenţă, un pic (eventual reţinând tentativa de manipulare, cu “sovieticii” – TOTDEAUNA EI! – …că n-or mai fi fiind şi alţi criminali pe Terra, de cei care, în 1999, când bombardau biata Serbie Ortodoxă, de Paşte, scriau, la modul satanist-rânjitor, pe bombele lansate asupra femeilor, bătrânilor, care-şi plimbau copiii şi nepoţii, pe podurile de peste Drina, în speranţa, rămasă deşartă, că americanii nu vor spulbera COPII: “Paşte fericit!”…), apoi îţi vezi de căţel şi de…”criză”.
…Dar, dacă n-ai avea nici căţel şi nici mintea blocată de alarmele false ale “crizei” (“mânuite” de Marea Finanţă Mondială, cu o îndemânare, pe cât de măiastră, pe atât de sfidătoare şi criminală…), poate că te-ar năpădi gânduri multe…
În primul rând, cum e posibil ca, la o cădere a unui avion nu în Munţii Himalaia, ci într-o pădure (deci, căderea fiind încetinită de copaci – coroanele lor fiind situate la cel mult 30 de metri de la pământ!), să moară CHIAR TOŢI, TOŢI cei 96 de pasageri?! Cum aşa?! Nici măcar UN SINGUR pasager viu, mă rog, “cu răni groaznice, cu arsuri înfiorătoare”…DAR VIU, ÎNCĂ, la sosirea pompierilor?!
…À propos de arsuri: presa vizuală a anunţat că aviatorul polonez “a rejectat tot combustibilul, cu câteva zeci de secunde înainte de prăbuşire”….Atunci, de unde şi din ce s-a produs…”incendiul”?!
…Şi, să nu uităm, în avion erau cel puţin 21 de personalităţi poloneze de importanţă maximă, pentru destinul statului polonez…Oare cine a lucrat asupra psihicului celor 21, să plece TOŢI, DEODATĂ, CU ACELAŞI AVION?! Ne amintim că, atunci când s-au dus să semneze Tratatul cu Ucraina (trădător de interese naţionale româneşti), preşedintele Republicii România (Emil Constantinescu) şi Ministrul de Externe al Republicii România (Adrian Severin) au plecat, spre Kiev, separat, în două avioane diferite…”podoabele-noastre- podoabe”…!
…Totdeauna, în justiţie, în cazul unei crime, se pune întrebarea : “Cui prodest?” Cui îi foloseşte, cine trage mai multe foloase, în urma dispariţiei, din lumea celor vizibile, a cuiva?! În cazul a 96 de oameni morţi, dintre care 21 sunt “căpetenii politice, militare, religioase”…elitele neamului polonez… – cu atât mai cu tâlc devine întrebarea din manualele juridice!
David Duke (fost senator şi guvernator de Louisiana, candidat la preşedinţia SUA etc.) ne aminteşte despre spusele unui mare mason şi, pe potrivă, criminal de război (nerecunoscut…), preşedintele SUA, din timpul celui de-al doilea război mondial, Franklin Delano Roosevelt : “<>” continuând: “ Deci ce spui atunci când o bună parte a unui guvern european este ştearsa într-un singur accident de avion?”
Şi tot David Duke spune, avertizator pentru naivii lumii: „ Ori de câte ori politicienii mor <>, este bine sa studiezi pentru a vedea dacă politicienii decedati au facut ceva care i-ar fi putut înfuria pe evrei sau Noua Ordine Mondială, care în Europa se prezintă sub forma Uniunii Europene (UE), ale cărei principale obiective includ forţarea tuturor naţiunilor europene aflate sub controlul său să aibă o monedă unică şi permiterea afluxului nelimitat de imigranti din Lumea a Treia.”
Şi acum, după ce am fost avertizaţi să nu dormim de-a-npicioarelea, credem a putea trage concluzia, aproape axiomatică: Rusia lui Putin/Medvedev nu avea niciun interes, ACUM , în 2010, să producă un „accident” prin care să re-amintească polonezilor Katynul stalinist. Rusia lui Putin nu avea niciun interes să supere o Polonie deja marcată profund de lichidarea elitelor poloneze, în pădurea de la Katyn/Katân, din 1940. Rusia lui Putin nu este o ţară de nebuni, iar Putin este cel mai puţin nebun dintre oamenii politici ai planetei Terra contemporane: faptul că Polonia a refuzat SUA, când a fost solicitată să accepte amplasarea scutului anti-rachetă, pe teritoriul Poloniei (România s-a comportat cu o slugărnicie fără margini, prin „aleşii”săi, milogindu-se pentru acest „cal troian”, scutul antirachetă american, care mută pericolele şi ponoasele unui eventual război/confruntare nuclear/ă – …că doar nu veţi fi crezând în goangele propagandistice cu bau-baul „teroriştilor”!… – din SUA, în zona central-est-europeană!!!), l-a determinat pe liderul de necontestat de la Kremlin, „ţarul” Vladimir Putin, să ia parte la comemorarea de la Katyn… – şi, logic, ar fi urmat o împăcare definitivă între slavi! Pentru că nu trebuie uitat că hotarul polonez cu Rusia este cel mai întins, comparativ cu celelalte state central şi est-europene, intrate în NATO…
Numai un rus cretin sadea i-ar fi provocat, din nou , poporului polonez, o nouă traumă profundă, printr-o nouă decapitare a elitei politice, militare, spirituale…Nu este cazul lui Putin – ne-a dovedit, în repetate rânduri, agerimea de minte şi de reacţie, precum şi puterea sa de proiecţie a viziunii spre viitor. Dar, cu toate calităţile sale şi ale KGB-ului (din care provine!), a fost devansat, în mişcările sale politico-strategice, de „şah-matul” din pădurea de la Smolensk…!
…Haideţi să mai vedem ce zice lumea cea trează: „In mişcarea pentru a slăbi zlotul polonez, conducerea Poloniei a plasat interesele poporului din Polonia înaintea intereselor colectivului european cunoscut sub numele de Uniunea Europeană. Apoi, a doua zi, preşedintele Poloniei moare într-un accident de avion, împreună cu numeroşi alţi lideri de top, inclusiv presedintele Bancii Nationale(s.n.) .“
Sau: “Produsul Intern Brut (PIB) al Poloniei a crescut anul trecut cu 1,7%, in conditiile in care cheltuielile publice si private au reusit sa contrabalanseze cererea scazuta pentru exporturi, potrivit estimarilor preliminare ale biroului national de statistica de la Varsovia, scrie Bloomberg. Cresterea economica inregistrata in 2009 confirma faptul ca Polonia a ramas singurul stat membru ale Uniunii Europene care a reusit sa evite recesiunea.(…) Polonia dispune de o piata interna uriasa, astfel ca este mult mai putin dependenta de pietele externe comparativ cu celelalte state vecine din regiune”, a declarat Monika Kurtek, economist in cadrul bancii poloneze BPH. “ – cf. zf.ro, Miracolul polonez continua: crestere economica de 1,7%.
Deci, o gravă “ofensă” adusă FMI-ului, o puternică lovitură dată, de către Polonia şi liderii săi politici patrioţi şi, deci, solidari, Marii Finanţe Mondiale şi expresiei sale criminale, FMI-ului – prin refuzul Poloniei de a apela la…”serviciile letale” ale FMI…
Iată ce zice ziarul Gândul, din 18 aprilie 2010, în legătură cu modul cum preşedintele Lech Kacsynski ar fi putut “leza” sensibilităţile evreieşti mondialiste (cf. Funeraliile preşedintelui polonez Kaczynski nu vor fi amânate cauza norului de cenuşă, deşi “situaţia riscă să se agraveze”): ”Cateva informatii despre presedintele Poloniei decedat in <> : – A fost un anti-comunist şi un EURO-SCEPTIC declarat (a amânat pe termen nelimitat perspectiva aderării la zona euro, s-a opus tratatului Uniunii Europene,
- A ţinut Europa în şah, ameninţând mult timp că nu va semna Tratatul de la Lisabona, a susţinut cu fermitate poziţii ale Poloniei ce erau în defavoarea marilor puteri europene.
- A făcut din Polonia singura ţara din Est care a scăpat de recesiune, rezistând foarte bine crizei economice (Polonia chiar a avut creştere economică în această perioadă) http://www.zf. ro/business- international/ miracolul- polonez-continua -crestere- economica- de-1-7-5454396;
- A vrut o Polonie INDEPENDENTĂ şi puternică.
- A refuzat scutul anti-rachetă American.
-A refuzat de curând un împrumut de la FMI .
-A fost un om credincios, un practicant şi un apărător al valorior creştine catolice, sfidând deciziile CEDO, privind scoaterea crucifixelor din şcoli.”
…Mda…Cum l-ar fi putut iubi Fiii Mamonei şi duşmanii de moarte ai Lui Hristos?! IMPOSIBIL! Mai ales că, în spatele său, nu mai stătea un papă polonez, cu mare influenţă mondială, precum a fost Karol Woityla/Ioan Paul al II-lea…
…Oooo, şi bietul erou polonez, temerarul Lech Kacsynski (asemenea acelor nebuni cavalerişti leşi, din al doilea război mondial, care au tăbărât peste tancurile naziste, CU SABIA ÎN MÂNĂ! – i-a lovit pe evrei (prin intenţia sa de a pune în discuţie statutul polonezilor, de „victime în masă” ale comunismului iudaic!), chiar în…holocaust (mai dureros decât în testicule…)! Cum, îndrăzneşte cineva să „mişte în front” şi să nu se recunoască vinovat, DECI, ÎN GENUNCHI, faţă de poporul monopolist al „victimizării terestre”?! „Excursia la Smolensk era pentru a onora memoria prizonierilor de război polonezi ucişi de comunişti în timpul celui de al doilea Război Mondial. Evreii nu acepta nici o <> la Holocaustul lor. Evreii vor să pretinda că sunt victime finale ale lumii şi ca ei merita simpatia veşnică a lumii, care include invariabil o interdicţie cu privire la orice critica cu privire la evrei sau Israel. Kaczynski nu a adus in prim-plan doar o crimă în masă facuta de către comunişti; el a pus in lumina reflectoarelor o crimă în masă facuta de evreii comunişti. Evreii au jucat un rol cheie în comunism şi evreii au fost adesea comisarii care au impuscat disidenţii fara apărare şi prizonierii de război. Preşedintele Kaczynski a promis ca-i va urmări pe ucigaşii comunisti, care au ucis polonezi in timpul lungii ocupatii comuniste. Mulţi dintre acei criminali de război au fost evrei, dintre care unii încă trăiesc în Israel sau in Statele Unite. “ (idem).
…Deci, cine a complotat , pentru ca “nimic să nu se întâmple accidental”?! Ia mai gândiţi şi domniile voastre, că doar nu aveţi fân în cap…! CIA tace. Barack Obama, preşedintele “messianic” al SUA, refuză să se ducă la funeraliile naţionale din Polonia, din motive de…”cenuşă islandeză”. Dintotdeauna s-a afirmat că SUA este “jandarmul mondial al Israelului”…!
…CTP-ul, acest Isaiia cu chelie, n-a înţeles nimic din filmul lui Cristian Nemescu, California Dreamin’ (nesfârşit). Specialistul în piei de cloşcă, reprofilat, de câţiva ani, pe film şi tenis, afirmă că Nemescu ar fi ratat finalul filmului său, prin discursul căpitanului american (care tocmai mâncase acasă la şeful de gară, român şi demn – rarissimă apropiere de termini, în ultima vreme! – , Doiaru…), căpitan american care incita sătenii din Căpâlniţa la revoltă/”revoluţie” contra lui Doiaru-cel-ce-respectă-legea-ospeţiei … – promiţându-le că, dacă se va trage un prim foc de puşcă, toată armata americană va interveni, pentru mulţime şi împotriva “dictatorului” Doiaru (cel care, trecând peste aroganţa americană, le cerea fiilor Unchiului Sam – DOAR legalitate! – după ce părinţii săi pătimiseră, la finele războiului al doilea mondial, de pe urma trădării mârşave a aliaţilor, ce ne predaseră, senin, lui Stalin şi iudeo-comuniştilor…). Dar, dimpotrivă, pe când sângele curgea “mai cu nădejde” pe uliţele satului (mereu răcitul Doiaru fiind ucis DE TOT!), trenul cu americanii plecase, deja, de mult! ”Este imposibil ca un soldat american să facă aşa ceva!” – piţigăie CTP-ul. Ba, pardon, pe unde trec americanii, NUMAI AŞA FAC: stârnesc, din nimic, peste tot (…ca în 1989, în Europa şi…Panama, că expirase contractul de proprietate SUA asupra Canalului!… – darămite în America de Sud, nu mai zicem de Africa, în zonele cu petrol, uranium şi diamante…!) “revolte” şi “revoluţii”, din care trag cele mai cinice şi mai monstruoase foloase…N-ai să iei niciun premiu american, dle CTP, pentru că SUA şi-a epuizat stocul, cu cel acordat dlui Cornel Nistorescu, încă de la “revoluţia turnurilor gemene”, din 11 septembrie 2001 – zisă şi “pretextul revoluţiei afghane” (pentru democratizare, ca şi în Irak, “of course”! – numai ruine şi deşert, în spaţiu şi în suflete, aduce “democratizarea”!), din care-şi “trag” cia-iştii drogurile şi, deci, salariile “neruşinate”…iar politicienii, petrolul lor, “cel de toate zilele”… – nu le fie de deochi…şi nu i-ar mai răbda pământul!
Nu degeaba rage, năprasnic, Hekla islandeză…A răbdat destul Dumnezeu aiurelile noastre ticăloase şi ticăloşite: e vremea să pună biciul pe spinarea zarafilor Templului! Dar şi pe spinarea “adormiţilor în post şi-n veghere”…Mâine, 18 aprilie 2010, la Krakovia, va fi înmormântat, dimpreună cu regii cei veghetori şi apărători de patrie sfântă şi demnă, Lech Kacszynski: şi după el, DUPĂ EL, va fi “linişte europeană”, ca într-un mormânt, sau ca într-un staul de noapte?!
Polonia a fost ştearsă de trei ori de pe harta Europei. Dar ea, cum spune francezul despre “plecare”: “Partir c’est mourir un peu”… – Polonia, repetat, “a murit puţin” – şi, apoi, a ÎNVIAT – “a treia zi după scripturi”! De ce? Pentru că Neamul Polonez nu dormea, ci veghea, mereu, întru Duh! Căci nu-i destul să-ţi dea Dumnezeu ţară, ca s-o şi ai: trebuie să înveţi să-ţi conştientizezi MARTIRIC Patria Cea Sfântă! Şi astfel, SĂ ŢI-O AI ÎN SUFLET!
…Voievozii noştri, moşii noştri valahi – au învăţat măreaţa lecţie a Lui Dumnezeu- Creatorul de Neamuri…Noi, însă, i-am scos de prin cărţi şi din manuale, pe voievozi şi pe strămoşi, pentru ca să nu ne mai tulbure conştiinţa, pentru ca somnul nostru să fie de piatră!
…Hekla islandeză îşi intensifică, “fără termen”, Urletul de Foc!
prof. dr. Adrian Botez

DELA STREI

Aforisme

Versul de fiecare zi, respiraţia cea mare …
Din acel punct neutru dincolo de bine şi de rău, majoritatea principiilor sunt doar nişte banale prejudecăţi.
Să colorăm ceea ce vede neclar gândul, să îi dăm limpezimea şi frumuseţea decantată de sufletul nostru deseori timid, inhibat, dacă nu fricos, superstiţios. Aceasta învie arta şi o ocroteşte de decadenţă, pe noi înşine înbunându-ne, adeverindu-ne…
Marele suflet poetic are nevoie mai mult să iubească, decât a fi iubit.
Căutând pe cineva anume, uneori avem şansa de a decoperi altceva, mai valoros.
Minunat este când găsim, ne regăsim pe noi înşine şi dacă exprimăm artistic aceasta, se cheamă că ne dăruim, că iubim şi pe aproapele, şi pe departele. Iată o lege viabilă!
Aceasta a numit Hegel „ a treia lege, dinamică, a hazardului” ( „ Punctul de interferenţă a două cauzalităţi opuse”…)…Poezia ştie, iar Hegel defineşte prea rece …
Ardeleanul zice „ Zău în Dumnedzău”, ceea ce vine de foarte departe, din jurământul re-ligio, refacerea a legăturii cu dumnezeimea. Zău în Dumnezeu….tatăl zeilor.

Codul divinităţii

„ Şi i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a făcut pe om” şi a zis…”…Iată ceva cumplit, în termeni profani – raţionali moderni, asta înseamnă că El şi-a negat opera – considerând-o deviantă de la programul ei genetic…, aşadar enunţul este stigma unei dureroas- absolute neiertări a Creatorului- Tatăl, indusă operei vii, creaturii Sale. Şi aceasta induce un complex al orfaniei, ca şi parabola alungării din paradeisos( gr. „ grădină înconjurată de ziduri” )…

Două sunt în Genesa relatările despre crearea omului. Între ele se contrazic, sunt divergente. Odată omul adamic, singur, din care este extrasă, prin separare a genomului ( ambigen? androgin? v. Platon…), iar a doua relatare scrie că „ parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” , după chipul şi asemănarea lui Elohim( Elohim, în ebraica veche, este o pluralitate, se referă la divinităţi, nu la una singură, n)… Îngerii au sex? Pare că da, deoarece ei s-au amestecat, prin aşa- zisa cădere, cu femeile umane, şi probabil şi îngeriţele( zeiţele) cu bărbaţii umani! Străvechi scrieri asta relatează. /(Enuma Eliş, Epopeea lui Ghilgameş, etc.).
În Matei(…) N.Testament, Isus vorbind despre familie, afirmă că oamenii bisexuaţi (…) sunt „ pentru îngerii din ceruri! …

Pluralul tăiat

Stricto- senso, numele de OM este o pluralitate ! Prin aceea că doar Perechea, prin cunoaştere( „ Adam a cunoscut-o pe Eva şi au născut fiu…”,n) – deci mal- female, bărbat- femeie, sunt un Întreg, un OM…Care , prin împreunare a Doimii masculin- feminină (…), asigură naşterea unui al Treilea….Treimea…Incert rămâne „ Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt…Gnosticii numeau duhul sfânt …Sophia, adică Inteligenţa, adică nu altceva decât Cunoaşterea- conştiinţa ce coboară din Divinitate, în OM…
Oricum, femeia este GEMELARĂ, este sora geamănă a masculului bărbat. În accepţie logică, împreunarea este în acest caz un incest…Rămâne de văzut care a fost efectul (…), – riscurile cunoscute azi în endogamie, etc.
O întrebare de când încă eram copil, regăsită apoi în aforismele lui Blaga…Dacă funcţia crează efectul ( şi aşa este ) cum se explică faptul că prin milenii de evoluţie (…), bărbatul a păstrat sânii, fie ei nefuncţionali ca glandă mamară….? Fie a alăptat cândva ( !?), fie este o funcţie latentă, pentru eventualitatea unui imperativ vital ( catastrofic genetic) – de a alăpta, pentru supravieţuire …Azi, deja banala operaţie trans- sexuală, poate sugera şi eventualitatea
Unei manipulări ADN-ice, pentru a stimula funcţia glandei, dezvoltarea sânilor inclusiv pentru a „ solobozi izvoarele vieţii”, laptele ?

În Biblie, noţiunea explicită a „ cunoaşterii” însemna ab initio, a se împreuna spre a se înmulţi şi stăpâni pământul, a procrea .
Aşadar : numai bărbat, sau numai femeie, sunt părţi, ci nu întreg, nu sunt OMUL ci sunt … jumătăţi ce se atrag a se reîntregi…întru fiul.( sau fiica!).

Adaggio: poate că veriga lipsă este îngerul…sau elohimii…geneticieni, sau dacă vreţi demiurgii – intruşi între o entitate creatoare – genetică superioară, adică nişte ( …) care s-au amestecat abuziv într-un program genetic ( Pomul Vieţii) …

ROMÂNIA REALĂ, UN SEMN DIN TRECUT

TAINA CA TAINĂ DOAR PENTRU NEINIŢIAŢI

Apare surprinzător pentru un specialist ca domnul Artur Silvestri să abordeze hazardul ca mijloc de analiză şi mai ales să-i aplice metoda apologetică.
Este însă aici, în lucrarea „Apologia hazardului” apărută la Editura „Carpathia Press” – 2005 punctul de tensiune în analiza fenomenului imobiliar din România, analiză pe care autorul a făcut-o în profunzime, din interior, documentat, în această perioadă de timp din 2004 şi parţial 2005 şi nu numai.
Cu certitudine, societatea românească are nevoie de-un glas distinct şi pătrunzător pentru a prezenta ceea ce se întâmplă în acest domeniu dificil, dar cu grad de barometru pentru economie. Punctul de tensiune vine, din cel puţin două direcţii – una dintre acestea este prezenţa celor de la putere care intervin în economie după modelul popoarelor migratoare, imagine de simbol şi relevantă pentru România. Acest model este unul al rupturii şi al căderii în ruină, fără continuitate, fenomenul imobiliar scapă controlului specialiştilor şi asta naşte hazardul.
Introducerea hazardului în jocul pieţii imobiliare provoacă o „atmosferă irespirabilă” apar fantasme, mituri şi sensuri incontrolabile.
O altă direcţie care provoacă punctul de tensiune este lipsa de respect a societăţii în general, faţă de valorile proprii, individuale aşa cum s-au stabilizat în om prin viaţa de om în acest secol straniu. Furtul intelectual, parazitismul intelectual este la modă în România, se nasc „specialişti” imediat, chiar după colţ, specialişti născuţi din furtul ideilor şi a muncii altora, specialişti fără specialitate şi fără putere de creaţie, fără o viziune spirituală.
Artur Silvestri vede fenomenul ca pe o „expropriere” sau „neo-folklor de Coca Cola” şi durerea sa este justificată, fără suferinţă ne fiind posibil să VEZI.
Artur Silvestri venind hotărât în sensul real, este adeptul prognozei documentare, cu ţintă precisă, practică, bazată pe metode ştiinţifice, dar introducând elemente de sociologie, cultură, psihologie şi religie, dar mai mult, de credinţă, pentru a scoate la iveală sensul pe această piaţă imobiliară. Autorul impune disciplina interioară împotriva hazardului. Disciplina ca mod de a rupe cu „amatorismul” venit din Vechea Orânduire, când oamenii de bine se pricepeau la toate, dar la nimic în final.
Dar disciplina înseamnă mai mult decât specializare, înseamnă forţa unei personalităţi de a da sare şi lumină vieţii în mod concret, real, refuzând senzaţionalul de dragul unei popularităţi de mahala, acolo unde de fapt putem intra, în „megapolis-ul” românesc, care spiritual există prin cei care ÎL VĂD.
Deşi intitulată „Apologia hazardului” cartea este un îndreptar anual de plasamente în domeniul imobiliar, îndreptar care merită atenţie, fiind determinat în timp şi spaţiu, pentru că aici nu este vorba doar de speculaţiile pe termen scurt pe care le fac amatorii pentru a scoate un ban „muncit”.
Îndreptarul este pentru anul 2004 şi pentru începutul anului 2005 şi se axează pe fenomen în Bucureşti, în principal, dar şi pentru restul ţării.
Autorul semnalează „sfârşitul furtunii” în zona apartamentelor şi creşterea interesului populaţiei pentru „casele convenabile” şi o stabilitate pe piaţa închirierilor.
Cititorul atent va descoperi însă zona de atractivitate, dar şi de seriozitate: „supermarketurile” – „perla coroanei” în imobiliar şi afacerea construcţiei de hoteluri.
Pentru cei rafinaţi piaţa „vilelor vechi” şi a „palatelor” este piaţa limitată a celor „cunoscători”, a „degustătorilor”, a celor rafinaţi, o piaţă însă cam scumpă.
Specialiştii vor primi un semnal important în domeniul imobiliar. „micro-spaţiile” cu vad, foarte căutate, greu de găsit la tranzacţii. Este un segment de piaţă care trebuie privit în profunzime, alături de investiţiile în zona depozitelor mari, comerciale.
Autorul demolează şi mitul în sfera afacerilor cu spaţii pentru birouri, dar semnalează noul sens – spaţiile pentru destinaţie specială a profesioniştilor, farmacişti, avocaţi, internet, industria alimentară.
Ceea ce este important în cartea aceasta este analiza factorilor care influenţează „piaţa imobiliară”. Trebuie reţinute câteva aspecte:
• Clientela-tip, adică specializată, care are ţinte precise şi care poate juca un rol important în piaţă.
• „Antreprenorii sălbatici” – persoane fizice, iată, cei care construiesc în regie proprie pentru venituri rapide nete.
• Domeniu comercial în care jucătorii plătesc fără ezitare ceea ce socotesc util.
• Apariţia segmentelor de extremitate.
• Piaţa interesantă a restaurantelor cu grădină.
• Apariţia saturaţiei pe anumite segmente de piaţă.
• Echilibru precar, între preţul unui imobil gata construit şi costurile unuia care se poate construi, acesta din urmă, se pare, mult mai ieftin.
• Propaganda zgomotoasă declanşată de factori de interes, fără suport pe piaţa imobiliară.
• Existenţa unui vis tradiţional pentru români, casa necesară, vis ancorat în aspiraţiile unei populaţii care „ştie” deja sensul istoriei sau îl simte.
• Luxul ca termen limitat, dar prezent în piaţă, cu potenţial de dezvoltare lent, dar sigur.
• Modul de viaţă impropriu al unor categorii sociale care pot duce la blocarea unor segmente de piaţă.
• Apariţia normalului burghez, cu valori stabile.
• Factorul ciclului de construcţie, care este determinat de birocraţie, abilităţile investitorilor, piaţa forţei de muncă.
• Impactul mecanismelor pieţii.
• Blocajul comercial în lipsa fondurilor reale în economie şi datorat sistemelor de creditare actuale, aspect care merită reţinut.
• Deşteptarea crudă la realitate pe piaţa apartamentelor.
• Fenomenul lent, dar stabil ca afacere, pe piaţa caselor renovate, care se menţine ca atractivitate.
• Mitul zonei ultracentrale, care tulbură populaţia.
• Dispariţia multor companii specializate în intermedieri, iraţional apărute în piaţă, dispariţie cauzată de lipsa necesităţii sociale, a calităţii slabe a serviciilor prestate şi o calificare aproximativă a personalului.
• Apariţia unei concurenţe serioase între constructorii de cartiere.
• Fluxul de valută crescut în economie, ca aport a românilor ce lucrează în străinătate.
• Diferenţierea socială a populaţiei în susţinerea unui credit în vederea construirii de imobile.
• Scăderea febrei preţurilor absurde pe piaţă.
• Vedeta de moment a pieţei imobiliare: „casa pe pământ”.
• O cerinţă marcantă a pieţei – apartamentele de lux.
• Elementul psihologic în mişcarea pieţii: spaima de cutremure, calamităţi, poate inundaţii, în perspectivă.
• Mitologia integrării Românii în comunitatea europeană care generează cererea, creşterea fără sfârşit, o eroare a celor care o generează.
• Cursul de schimb leu-valută care induce fenomene mai puţin controlabile şi blochează uneori capacitatea românilor de a crea valori.
• Impactul „integrarea înainte de integrare” care dinamizează piaţa în mod nejustificat într-o fază interesantă de început de integrare propriu-zisă.
• Apariţia pieţei imobiliare globale, fenomen care marchează economia românească în ansamblu cu efect de cutremur, generatoare şi ea de „hazard”, acolo unde societatea nu are suficiente resurse de a o asimila corect.
• Impactul „leului greu”, mai ales începând cu luna iulie 2005, care va genera un „climat de confuzie”, preţul în domeniul imobiliar va intra într-o „etapă de iraţionalitate cu tendinţă de arbitrar”.
• Lipsa reperelor pe o piaţă unde vor apare „ decizii bizare şi incoerente”.
Factorii sesizaţi de autor merită reţinuţi, România fiind inclusă în sfera mai largă a zonei Europa, impactul va crea o „supra-încălzire” anterioară integrării, element care are greutate în întreaga societate.
Apele se despart în general, punctează autorul, „etapa romantică a investiţiei imobiliare s-a consumat ireversibil”.
Urmează etapa calculului la rece, specialiştii vor intra deci în scena cu toată puterea, pentru că ei ştiu şi pot să schimbe România.
Termenul de „noua ordine în imobiliar” este un termen pe care Artur Silvestri îl prezintă hotărât şi merită reţinut ca atare.
Există câteva regrete pentru autor: „Noul Bucureşti” o şansă încă schiţată, ideea de megapolis atât de importantă pentru el, ca şansă pentru România, cea mai importantă investiţie imobiliară universală a viitorului deceniu.
Ideea de „Noul Bucureşti” este o idee care trebuie urmărită de oamenii politici dacă ei nu se doresc doar „migratori”.
Un alt regret al autorului este lipsa „Bulevardului comercial” care poate genera un „comerţ continuu”, care la rându-i provoacă civilizaţia „în rândul indivizilor chemaţi astfel la o vizită ritualică în templul comerţului”, disciplinând astfel societatea prin mecanisme specifice.
Artur Silvestri trage concluzia: „Marele Hazard, de fapt impenetrabila taină care ne include şi ne stăpâneşte”.
Vedem aici impulsul spre regenerarea societăţii româneşti româneşti sau poate căderea în ruină a limbii române.
Cartea atrage pentru că în fond taina este taină doar pentru neiniţiaţi…

Vara, 2005

AROMÂNII – CONTINUARE

“VOSHOPOLE”, de NIDA BOGA : Epopeea transfigurării – şi singura epopee eroică a neamului românesc…(V)
Întrebarea pe care mi-o pun are în ea un sâmbure tragic: de ce nu au avut aromânii, până acum, ambiţia, orgoliul – să semnaleze, măcar (dacă nu să impună), fraţilor lor români, de la nord de Dunăre, existenţa acestei măreţe şi mistice epopei – SINGURA EPOPEE EROICĂ A ROMÂNILOR!!!: VOSHOPOLE – epopee în sonete (150 de sonete+bocete ale voshopolencelor, de după masacrul-incendierea Cetăţii Voshopole – epopee formată din 13 părţi, sugerându-se DEPĂŞIREA VECHIULUI CICLU – 12 , PENTRU LUMEA ETERNITĂŢII SPIRITUALE!!!: I- Voshopole se-ntemeiază ca târg; II- Voshopole în furtună; III- La târgul din Voshopole; IV- Iată târgul!; V- Voshopolea strivită de arnăuţi; VI- Cum s-au luptat în mahalale; VII- În castelul lui Gojdu; VIII- După furtună; IX-Sfatul bătrânilor; X- Ajun de îngropăciune; XI- În ziua despărţirii de cei dragi; Voshopolencele îşi plâng morţii dragi; XIII- Dezrădăcinaţii – finisată prin 1950, publicată în româneşte întâi în antologia Un veac de poezie aromână, realizată, în 1985, la Cartea Românească, de Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu – şi publicată, automom, abia în 1994!!!, la aceeaşi editură Cartea Românească – versiunea daco-română: HRISTU CÂNDROVEANU, prefaţă de Constantin Sorescu), de NIDA BOGA(1886-1974 – numele lui NIDA BOGA nici nu este trecut în Dicţionarul enciclopedic, din 1993, şi, bineînţeles, nici în Dicţionarul enciclopedic din 1964, vol. I – sau în Micul dicţionar enciclopedic, din 1976…) ? Să fi avut atât de amara conştiinţă a unei înstrăinări ireversibile, între fraţii aceluiaşi Neam-Spirit? Să se fi resemnat să moară, îngropaţi alături de comoara lor inestimabilă – decât să fie subapreciaţi, sau chiar respinşi, atunci când vor fi dezvăluit strălucirea divină a epopeii lui NIDA BOGA, sub ochii fraţilor din nordul Dunării? Ştiau şi ei, cum ştim şi noi, că marile neamuri se întemeiază pe epopei, pe MAREA POVESTE A ÎNCEPUTULUI, CU GERMENII VIITORULUI – şi sunt respectate şi temute) de celelalte neamuri, graţie unei cât mai măreţe temelii epopeice?
Câtă neîncredere, câtă amărăciune am produs noi, românii de la Nord, fraţilor noştri de la Sud – prin trădarea noastră faţă de ei, prin părăsirea noastră, inexplicabilă şi impardonabilă, a rădăcinilor noastre, păstrate în limba şi fibra fraţilor din sudul Dunării!…Doamne, iartă, rogu-te, laşitatea noastră milenară – şi fă ca ruga noastră de iertare să fie primită de fraţii aceluiaşi sânge, aceluiaşi LOGOS SACRU (identic cu al nostru) – GRAALUL ROMÂNESC!
Încă de la început, trebuie spus că VOSHOPOLE este epopeea unui neam eroic, fixat (după o luptă-rezistenţă eroică, în faţa armatei turco-albaneze – rezistenţă sfârşită prin măcelul populaţiei şi incendierea, de tip Troia, a Cetăţii Sacre – relativa istorie vorbeşte de cadrul tragediei ca fiind anul 1769…) – în Absolutul Divin, în Eternitatea Sinelui Spiritual al Neamului. Căci cetatea Voshopole (care avea, pe atunci, cca. 60.000 de locuitori – cam cât Bucureştiul vremii aceleia… – dar, în plus, catedrale, zeci de biserici, o academie de studii înalte, tipografii de cărţi în aromânească, biblioteci, castele, palate…) este considerată un centru material (invidiat, în egală măsură, de turci-Paşa Ali-din-Ianina, de greci-Patriarhia Constantinopolitană + Vasilike-metresa-lui-Ali – cât şi de către mercenarii, ispitiţi şi năimiţi de turci, întru crima de deicid asupra Sfintei Cetăţi Aromâneşti– năvălitorii, incendiatorii şi masacratorii ghegi-albanezi, din acele zile tragice ale lui 1769…) – dar, în primul rând, CENTRUL SPIRITUAL al aromânilor. Deci, soarta Voshopolei este arhetipul destinului Neamului (Voshopole cuprinzând, esenţial, spiritualitatea, pură şi eternă, gesturile, interioare şi exterioare, pure şi ritualice, ale aromânilor), Voshopole este nu doar Ierusalimul, Mecca spirituală a aromânilor – cât, mai ales, Walhalla, “spaţiul” edenic, pur spiritual (devenit astfel prin investire spirituală de către eroii Neamului – în frunte cu acest Zeus olimpian al spiritului cultural voshopolean-aromânesc: CAVALIOTTI) – în care sufletele şi spiritul aromânesc se retrag, pentru a se reîncărca cu eternitate: infinit triumf al Speranţei. Dacă vrei să recapeţi durabilitate, tu, neam aromânesc obosit, spulberat, deznădăjduit – întoarce-te, regresează spre originar, în STAREA VOSHOPOLE – Voshopole-Eden, Voshopole-starea de perpetuă rezistenţă şi luptă spirituală a Neamului Aromânesc. Acest statut, subliniem din nou, Voshopole şi l-a câştigat prin trei forţe: înţelepciune ordonatoare, activitate creatoare – şi, mai ales, prin luptă eroică şi plină de credinţă, luptă transfiguratoare. Dincolo de mulţimea (cantitativă) a duşmanului etnic, aromânii voshopoleni şi-au întrevăzut eternitatea spirituală, victoria întru Spirit, nepierirea veşnică. De aceea şi părăsirea ruinelor materiale ale Voshopolei (a se vedea sfatul preoţilor şi bătrânilor înţelepţi), pentru a permite transcenderea Voshopolei, dincolo de formele epuizate – în SPIRITUL EI INEPUIZABIL: în propriul ei arhetip: “Voshopolea-aţea arsă şi surpată/L’ia ca s-arsară multu ma muşată/Tu mintea-armânilor di tu xinitie .(…)Cu-aistă nividzută nă ciudie/ Ş-Voshopolea şi-pitreaţe agiutorlu/S-armână fara armânească vie”( transpunere de HRISTU CÂNDROVEANU:”Voshopolea cea mândră, spulberată,/Nepieritor, ÎN SPIRIT(s.n.) e-ntrupată, -/Al băjenarilor, al tuturora.(…)/Miracol straniu, nemaipomenit, -/Voshopolea nu numai s-a luptat /Ci va lupta mereu, la nesfârşit!”(s.n.) – cf. ultimul sonet, Miracolul Voshopolei.
Credem că aceste versuri apoteotice, finale, fac aproape superfluă următoarea afirmaţie: Voshopole nu poate rămâne doar ARHETIPUL MÂNTUIRII SPIRITUALITĂŢII AROMÂNEŞTI (sud-dunărenilor români) – ci a tuturor băjenarilor – adică al tuturor membrilor-indivizi ai Neamului, care membri şovăie şi disperă, se rătăcesc în necredinţă şi disperare – faţă de eternitatea (victoria întru eternitate) a Spiritului Neamului: Voshopolea este leagănul arhetipal pentru românii de pretutindeni !!! – în momentele de suportare grea a agresivităţii neantului spiritual, a forţelor entropice (simbolizate, aici, prin turci, albanezi-ghegi, greci – adică, Biserica Patriarhală Grecească şi monahii greci pervertiţi, de ură, invidie şi lăcomie – Satana fiind, de fapt, cuplul satanic: Ali-Paşa din Ianina – turcul – şi metresa lui, Vasilike-grecoaica sinelui pervertit, devastator, Dalila greacă – ce nu suportă durabilitatea monumentalităţii eroic-spirituale, monumentalitate prin puritate spirituală – haruri pe care grecii le pierduseră, prin trădarea misiunii lor spiritual-terestre, iar aromânii le căpătaseră, prin puritate şi credinţă…). Dar, paradoxal, ca în toate epopeile autentice, RĂUL are funcţie transfiguratoare: dansul de bucurie al Vasilikei, ATUNCI CÂND AFLĂ DE DISTRUGEREA Voshopolei şi de stingerea în sânge a mândriei aromânilor harnici, creator-activi, denşi din punct de vedere spiritual – este dansul lui Shiva sau al lui Dionysos. Dezintegrator, în plan material – dar reintegrator, în plan spiritual. Fără neagra încercare, fără tragica încercare a distrugerii Voshopolei materiale – Cetatea Exemplară, strălucită din punct de vedere material – aromânii n-ar fi experimentat transcenderea spirituală, trecerea lor în regim divin, prin VOSHOPOLEA REVELATĂ, devenită ARHETIP AL SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI.
Diaspora aromânească este una aparentă, cum tot aparentă trebuie să fie/rămână despărţirea Neamului Românesc – în românii din Sud şi românii din Nord: toţi românii se regăsesc, se numesc, peste limitele accidental-istorice, materiale, peste spaţiu şi timp, peste răutatea şi trădarea omenească, peste orice slăbiciune şi vrajbă, slujitoare Satanei – în VOSHOPOLEA IDEALĂ. Pentru noi, românii nord-dunăreni, NIDA BOGA, prin epopeea lui extraordinară, profund creştină (neasemuibilă decât, poate, cu Ierusalimul liberat, al lui Torquato Tasso…) a dar un subiect de meditaţie profundă şi foarte gravă: Voshopolea ne aşteaptă pe toţi românii, spre a ne uni, în spirit şi-n simţire – în vederea împlinirii sacrei misiuni, de civilizare a barbarilor spirituali din acest Răsărit de Europă, de luminare spirituală a întunericului vijelios, distructiv, din Apus… – de transfigurare a unei lumi omise, minimalizate, persiflate, banalizate – cea balcanică (aşa cum apare ea, în specificitatea de viziune, rău-voitoare, de rea-credinţă, a neamurilor nelămurite, împâclite, orbite spiritual, ale Europei) – o lume discutată, mereu, în termeni peiorativi, o lume adusă, până şi de românul Emil Cioran, la sintagma dispreţuitoare: “cultură minoră”. Voshopolea ne cheamă, pe toţi românii (de Sud şi de Nord), să depăşim aceste obstacole de înţelegere – ÎN LUMEA REVELAŢIEI SPIRITULUI.
Poate că băjenarii (cei care au scăpat de sub ruinele arse ale Voshopolei învinse PE PĂMÂNT…), de care spun versurile inspiratului NIDA BOGA – nu vorbesc atât de rătăcitorii, prin lume, aromâni – cât, mai ales, de rătăcitorii încă departe de Adevăr-Revelaţie (dar care râvnesc şi sunt dispuşi să se închine, pe ei şi viaţa lor, ARHETIPULUI ADEVĂRULUI, REGĂSIT) – din această lume desacralizată. Români şi aromâni, deopotrivă. Voshopolea, fără îndoială, ca Arhetip al Neamului Românesc (fuzionat în Spirit) – este şansa soteriologică a celor care vor să se lase mântuiţi, care vor să se integreze pe traiectoria autentică, gravă, tragică, iniţiatică – dar triumfătoare, pentru cei care ascund (fără ştire) – şi apoi vădesc, cu ştire, stimulaţi de acest drum iniţiatic – calităţi spirituale autentice.
prof. dr. Adrian Botez
***

DEVENIREA POETICĂ

Pagini fractalice ( IV)

A DEVENI- DIVINA sau
despre efectul sub-telepatic al rostirii poetice ( poieion).

E limpede pentru poet că limbajul liric, repotentat de afecţiune, de empatie, (em-patos), are efectul sugestionării, efect subtil energetic ( transferat) al semnificatului, menit a determina în simţurile şi mintea altuia, o stare benefică… Aparţine acelui limbaj ce a fost ab initio primordial, anterior „ amestecului limbilor”( babel), din biblice milenii. In illo tempore, Divinaţia era procedeu de vindecare tocmai prin acest efect considerat magic: psihicul uman are forţa latentă sau inhibată de a sugestiona, autosugestiona sau fi sugestionat.
Arta poetică este în acest sens descententa rostirilor divinatorii antice, încă de dinaintea scrierii.. Ceva de la primul cuvânt, prima numire, acel privilegiu- lege dăruit omului adamaic ( adamas, vezi tăbliţele din Sumer, descifrate de Zecharia Sitchin, etc. ), prin creaţie. Când scrierile cu ţintă magică, apoi cele epitafice au fost săpate în piatră, pe pereţii peşterilor, menhiri, cromlehuri, pe lespezi sau pe troiţe şi pe cruci efectul scontat a fost şi a rămas acela de a transmite magic, celui care citeşte, un mesaj cu conţinut implicit sugestiv. Este ceea ce dăinuie prin milenii, rostirea incantatorie cu ţintă taumaturgică, de la oratio ( urare), la descântece practicate fie de vrăjitori, şamani, magicieni, până în practicile canonice ale religiilor ( psalmodii, predici, etc.). Cuvântul conţine subcuantic /energetic- vibrator ceva transmisibil fie prin sonoritatea sa (spiritul agitat- amoţional), fie prin transcriere. Într-un fel, poezia continuă starea „ de transă autoindusă!), efectuând în cazul autenticităţii ei, a ornamenticii estetice şi a mantramicei din aceeaşi arhaică sorginte, efectul sub- tepelatic: alinător sau, la extremă, malefic. Cumva între starea de rugăciune şi cea de sudalmă, de – duhul invocaţie ezoterică- religio, şi cea de blestem. Între aceste ipostaze – coincidentia oppositorum- se zbat întru echilibru şi înaripare Raţionalul şi Iraţionalul, reciproc în re-calibrare, cum Yin şi Yang. Însă dualitatea recesivă a lumii( v.Mircea Florian) este doar gemelara parte a devenirii în Uman, spiritul- fiinţa oferind calea- vama- trans-cederea în triadic. ( teandric, treime).
Cei vechi din spaţiul actual românesc erau ai unei culturi a iniţiaţilor – mari preoţi ( şi vindecători inclusiv prin cuvânt),- existând un uriaş tezaur perpetuat prin milenii până în folclorul actual. Se ştie că protodacii aparţineau unei culturi de acest tip, necunoscând scrisul, învăţau mai ales legile prin Daine…O formulă evocator mantramic magică, relictă dăinuie ( deci vine din daine!), în doinele populare : AINA DAINA…De acolo vine şi verbul dăinuirii.
În fine, vom înţelege ceea ce pare a fi uitat prin veacuri, că inclusiv formulele- sintagme de salut ( Bună dimineaţa, Bună ziua, Noapte bună), Bine aţi venit, Noroc Bun, Să trăiţi, Sănătate, La Mulţi Ani, etc.- suma enormă a acestui tip de sugestionare prin urare- din obiceiurile noastre, aparţin acestui tip de comunicare- cuminecare, cum sugerează însuşi acest cuvânt de origine latină. Vibratoriu simpatic, cuvântul poetic – scris- rostit- cântat,- este un AL Doilea Limbaj, o a Doua Dimensiune destinată lungimii de undă a afectului uman. Arta poetică a fost dintotdeauna astfel una a sacrului atribuit ca atare, un sacralism ce se perpetuează şi cizelează odată cu însăşi devenirea …evocată de acel dumnezeu relevat biblic prin auto- definirea corect tradusă : Eu sunt cel ce devin ( Iehova, pe munte). Poate că şi a DEVENI vine de la DIVIN- DIVINITATE.
Scrierea şi trans- scrierea- rostirea poetică sunt astfel divinaţie, cu atât mai sporită prin secoli, cu cât sistemele lingvistice se dezvoltă şi au impact colectiv, sfidând cumva „ babilonica cenzură” – pe care Elohimii o rostesc explicit : a nu ajunge asemeni nou, a nu se urca la ceruri. Numai că devenirea este redevenire legică, iar limbajul PRIMORDIEI pare a fi unui al butucului lingvistic din care s-au ramificat toate limbile pământenilor care suntem.
Scriind decenii la rând mai ales poezie, am ajuns la înţelegerea ce altădată era doar o vagă instuiţie, că există în ancestral o forţă irepresibilă subtil energetică a cuvântului GÂNDIT şi apoi trasncris, cum s-ar spune, la TREZIRE…Tot mai frecvent, din aceste „ regresiuni ale memoriei” ce au loc în somnul meu, constat uimit la trezire că „ţin minte „ sintagme, idei, rostiri, versuri, enunţuri ce par a fi produsul ( deloc) misterios al Inteligenţei – spiritului ce se manifestă în profunzimile stării de estompată ne- veghe…Visătoria de acest tip poate fi amplificată şi în starea de veghe, prin obsesiile psihicului care scrutează, într-o stranie auto- imersiune, aparentul Abis. Ceea ce mi se pare divin. Ceea ce cred, prin aceea că ştiu, aşadar îmi AMINTESC. ( anamnesys). Ecourile cuvântului – logos străbat Marele Timp fără durate, aidoma cercurilor pe luciul unei nesfârşite ape – susbtanţa şi memoria ei primordiale….
Îndrăgostiţi-vă iar şi iar de Cuvântul divinatoriu, respingeţi cuvântul înrăit, stigmatizant! A deveni este a ne re-îndiviniza. Fie-vă poezia reînsufleţire şi tămăduire, bucuraţi-vă că existăm!

EUGEN EVU

OGLINDA RETROVIZOARE

Dumitru HURUBA

POSTBELIC – POSTDECEMBRIST …

Pe la începutul anilor ’90 (dar şi în continuare…), când au început virulentele atacuri-reconsiderări ale unora împotriva literaturii române postbelice şi nu numai, un oarecare timp mi-am zis că era normal, fiindcă destui ani trăisem cu toţii „în cercul nostru strâmt”, forjat la fabrica moscovită a bolşevismului sovietic. Să nu uităm că, imediat după instaurarea regimului comunist în ţara noastră, limba rusă era cel puţin la fel de importantă ca şi limba română, fiind considerată materie obligatorie încă din ultima clasă de şcoală primară – a IV-a –, iar în clasa a VII-a se învăţa, de prin 1950, Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice şi Geografia U.R.S.S. Fără a mai intra în alte amănunte şi întorcându-mă la ideea de la începutul acestor rânduri, e locul potrivit să mai adaug doar că, din primii ani de după război, a fost înfiinţată Editura „Cartea Rusă” (ARLUS, înfiinţată în decembrie, 1944, Editura începând să funcţioneze din ianuarie 1945), a cărei menire şi rost erau de a umple rafturile librăriilor şi bibliotecilor cu traduceri din literatura rusă, dar, mai ales, din cea sovietică pronunţat-propagandistică. Românilor trebuia să le intre în cap, şi să nu le mai iasă!, că totul, deci şi în privinţa creaţiei literar-artistice universale „de geniu”, se datora în cea mai mare măsură personalităţilor sovietice din domeniu. Însă, ar fi nedrept să nu recunosc, în acelaşi timp, că, pe lângă autori „de serviciu” – Boris Polevoi (Povestea unui om adevărat), Valentin Kataev (Pentru puterea sovietelor), A.Fadeev (Tânăra gardă), Arkadi Gaidar (Timur şi băieţii lui; Ceaşca albastră), F.V.Gladkov (Cimentul) etc., etc., au fost publicaţi şi autori fără de care literatura universală n-ar avea rotunjime, precum: Turgheniev (Prima iubire, Părinţi şi copii), Tolstoi (Război şi pace; Anna Karenina), Puşkin (Poltava, Boris Godunov, Evgheni Oneghin), Gogol (Taras Bulba, Revizorul, Suflete moarte) etc.
Conform directivelor ideologice venite de la mama-Moscova, Editura „Cartea rusă” aproviziona cu agresivitate şi consecvenţă piaţa cărţii din România cu tone de volume-maculatură semnate de autori despre care, în zilele noastre, nu se mai ştie decât prin arhive, sunt pomeniţi la „capitolul” şi alţii, sau în atotcuprinzătorul şi primitorul etc. Marele avantaj a fost că, adevăraţii iubitori de literatură, au avut posibilitatea să intre astfel în contact şi cu marile valori ale literaturii ruse şi, prin extensia ideii, universale. Aceasta era partea frumoasă şi utilă a situaţiei care, însă, era estompată de dopajul sistematic, bine organizat şi ajustat consistent de către reprezentanţii români, şcoliţi pe „Colinele Lenin” la celebra Universitate „Lomonosov” de lângă capitala sovietică. Prin ei, „Marea prietenă de la răsărit” impunea o ideologie marxist-leninistă şi materialist-dialectică extrem de potrivită propagării unui politicianism comunisto-rigid devenit, odată cu trecerea anilor, unul dintre cele mai cinice sisteme politico-ideologice şi economico-administrative din istorie – rudă apropiată a nazismului hitlerist… Din nefericire, abia în decembrie 1989 acest dopaj agresiv şi umilitor a încetat sau, în orice caz, şi-a diminuat substanţial forţa…
În acest context politico-istoric, scriitorii noştri, care n-au aderat la o politică pronunţat antinaţională, sau o făcuseră doar de ochii lumii şi pentru a putea supravieţui ca autori responsabili şi rezonabili într-o societate total ostilă oricărei activităţi nealiniate standardelor comuniste din domeniul artistic, culturii în general, au creat, totuşi, opere care, datorită valorii lor reale, au rezistat prin timp. Aici trebuie reţinut faptul că scrierile unor asemenea autori cu precădere (dar orice produs literar!), nu vedeau lumina tiparului fără avizul prealabil al unei cenzuri draconice deghizată oarecum paşnic sub denumirea de secţia de propagandă a C.C.-ului comunist. În această ordine de idei cu atât mai mult trebuie apreciată literatura postbelică bună. Evident, cu amendamentele care se impun. Aşadar, adevăraţii creatori români de literatură nu au privit cu pasivitate fenomenul comunistizării ţării, ci, atât cât le-a stat în putere, s-au străduit să creeze opere literare prin care, măcar cât de cât, să contracareze – pentru că de oprit nu putea fi vorba –, înaintarea tăvălugului literar-sovietic măturător peste valorile noastre spiritual-naţionale. De aceea, celor care în ultimele două decenii s-au unit într-o haită mercenar-demolatoare, le-aş aminti că scrieri precum Trilogia valorilor, de Lucian Blaga; Desculţ, de Zaharia Stancu; Un om între oameni, de Camil Petrescu; Străinul, de Titus Popovici; Moromeţii, vol.I, de Marin Preda; Limba poeziilor lui Eminescu, de Al.Rosetti; Vocile nopţii, de Augustin Buzura; Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda; Bate şi ţi se va deschide, de Mihai Sin, Plecarea Vlaşinilor şi Neamul Vlaşinilor, de Ioana Postelnicu etc., etc., au apărut editorial între anii 1948-1989. Însă au apărut, în acelaşi interval de timp şi, de exemplu, Kiev, Moscova, Leningrad, jurnal al unei călătorii în U.R.S.S., de G.Călinescu; Mitrea Cocor, de Mihail Sadoveanu; Bărăgan, de V.Em.Galan; Descoperirea familiei, de Ion Brad; Pasiuni, de Constantin Chiriţă; Puterea, de Corneliu Leu, şi, desigur, multe altele purtând cu ele mesajul unei ideologii pregnant şi sugestiv comuniste. Că s-au făcut compromisuri? Sigur că da: unele grave şi de neiertat, dar altele care, dincolo de aparenţe, au contribuit mai mult sau mai puţin, la rezistenţa şi continuitatea procesului de supravieţuire a literaturii autohtone, aşa cum deja spuneam, pot fi cel puţin explicate acordându-li-se anumite circumstanţe…
Sigur, acum ne vine uşor să analizăm (şi să acuzăm…) situaţia de la „înălţimea” finelui de an 2009 punând la zid pe unii şi pe alţii, dar nu ţinem seama de contextul istoric în care scriitorii noştri şi-au publicat cărţile. Şi mă refer aici la generalitatea problematicii vizavi de creaţia literară din perioada menţionată care s-a constituit, până la urmă, în literatura română postbelică. Atunci, adică acum două decenii, câţiva tineri, dar şi mai puţin tineri, deveniţi peste noapte „importanţi” critici şi istorici literari, au început marea hăituială împotriva… Împotriva… miturilor, în primul rând având scopul măreţ de a demonstra că marile valori spirituale trebuie coborâte de pe soclurile lor intangibile analizându-li-se creaţiile de pe poziţia noii democraţii. Mă întreb, poate retoric, „acei mari analişti reconsideratori” de la finele secolului XX şi până azi, ştiu, oare, că Gazeta literară era copia revistei sovietice Literaturnaia gazeta, iar Scânteia, organul politic al PCR, leit ziarul Iskra… sovietic?
Dar, vorba Poetului, Trecut-au anii, iar timpul, conformându-se menirii sale, a cernut valorile şi-acum, iată, putem extrage din contextul general câteva cărţi şi autori datorită cărora literatura română – cea valoroasă – nu a sucombat, ci şi-a asigurat continuitatea. Să nu ne prefacem a nu pricepe cum stau lucrurile cu adevărat, fiindcă ar fi o uriaşă greşeală să nu fim obiectivi şi sinceri aşezând operele literare create după cel de-al doilea război mondial în raftul unde se află locul fiecăreia, într-o ierarhie stabilită de bătrânul şi înţeleptul „bibliofil” Cronos… Apoi, să analizăm şi ce anume s-a creat, literar vorbind, în primii 20 de ani posbelici şi cam ce s-a creat după decembrie ’89 – indiferent despre care gen literar ar fi vorba. Personal risc să afirm că, din 1990 şi până în 2009, nu a apărut nici măcar o singură carte – proză sau versuri – despre care să se spună cu seninătate: da, aceasta e cartea! Că au fost lăudate până la isterie unele volume, mai mult pe bază de confrerie, este o realitate incontestabilă; s-au propus şi s-au acordat premii care, s-a dovedit mai apoi că, doar din punct de vedere financiar au contat – restul… Au fost premiaţi autori, cu premii importante, de care acum, după doi-trei-şase-zece ani, nu se mai ştie nimic. Este adevărat: nu mai există cenzură, deşi… Din nefericire, zic eu, literatura română e plină, cu mult mai plină, în orice caz, de scrieri lipsite de valoare decât ne-am fi imaginat în 1990. „Marii demolatori-reconsideratori” grohăie de plăcere când proslăvesc nulităţile punând la index tot ce depăşeşte puterea lor de percepţie şi înţelegere. Eminescu a devenit un romantic demodat, Sadoveanu un depăşit, Creangă un povestitor mediocru, chiar obscen, Caragiale un superficial, Slavici un plicticos, Rebreanu un romancier de provincie ş.a.m.d. şi etc. Pe când literatura actuală, noile generaţii de scriitori, ehe!, dacă nu toţi, majoritatea sunt foarte buni şi tocmai potriviţi pentru a li se înmâna premiul Nobel. S-au făcut chiar propuneri, dar suedezii şi norvegienii, necunoscători de limba română, au văduvit literatura universală de cel puţin o capodoperă româno-postdecembristă. Aşa comercială şi, nu rareori plină de obscenităţi cum ar fi ea!
Că simţi imediat nevoia să exclami amintind de Nicuţă Tănase: „Ce oameni, domnule!”
În mod intenţionat nu am dat nume de autori postdecembrişti, fiindcă alţii, decât unii „optzecişti”, mai apropiaţi de valoarea acestora, sunt greu de găsit. Ar fi prea mult să spun imposibil, dacă aş aduce în context întreaga literatură naţională începând, să zicem, cu Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung?
Părerea mea este că, la pretenţiile unora, multcitatului şi optimistului îndemn rădulescian i-a cam trecut vremea, iar Cervantes, Moliere, Twain, Cehov, Blaga, Dante, Shakespeare, Faulkner, Goethe ş.a., ş.a. n-au rămas ca valori incontestabile în literatura universală pentru că ar fi scris subliteratură, ci, după cât îmi amintesc eu, din cu totul alte motive…