Ştefan Nemecsek şi filozofia ca stare: “Ai impresia că majoritatea oamenilor, ar prefera să moară, decât să gândească.” – Bertrand Russel

GÂNDUL CU ELICE

  

Vine o clipă, în plină zi, când vrei ca lumea să intre în echilibru cu un simplu gând. Un gând curat, un gând care e adevărat, ori care îţi dă noi puteri.

Ştefan Nemecsek ne propune prin cartea „DIN GÂNDIREA ÎNŢELEPŢILOR LUMII”, Editura „Realitatea Românească” – Vulcan, 2009 o antologie a gândului care vine de departe şi merge departe. Sufletul e chemat la o relaţie cu ideea online din infosfera care ne înconjoară, aproape invizibilă, luminoasă, discretă.

E o pasiune mai veche a jurnalistului şi filozofului Nemecsek, cel care a adunat în timp şi netimp proverbe, zicale, ziceri, fulgere, atingeri, cuvinte pentru îmblânzit animalul din om.

Grădinarul a început recolta la vârsta de zece ani şi a continuat, adolescent, om matur, jurnalist, scrib… A fost ceva instinctiv, apoi conştient, apoi organizat şi pasionat de gândul care mişcă omul.

Autorul mărturiseşte: „Este o lucrare puţin mai altfel decât cele precedente, o carte pe care am gândit-o a fi ceva care să-şi aibă locul pe noptiera semenilor mei, pentru a avea la îndemână ori de câte ori doresc o evadare în imensitatea spiritului universal.”

Evadarea din cotidian, ieşirea în infinit având ca vector cuvântul aureolat.

Temele abordate de autor sunt clasice: viaţa, patria, boala, moartea, femeia, iubirea, fericirea, altruismul …Semnătura finală aparţine unor personalităţi care au marcat istoria, filozofia, literatura, politica, sportul, sociologia, teologia …

Te întrebi dacă eşti fericit, găseşti răspunsul: „Când eşti cel mai fericit, te vede Dumnezeu” – zicală Bantu

Uneori copiii: „Copii sunt o punte spre cer.” – din Persia.

Când citeşti ziarul nu uita: „Presa poate fi bună sau proastă, dar, cu siguranţă, fără libertate nu poate fi decât proastă.” – Albert Camus.

Un gând de poet: „Cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi vrut aşa de mult să plângă şi nu au putut.” – Lucian Blaga

Vine un moment când te întâlneşti cu moartea: „Ai impresia că majoritatea oamenilor, ar prefera să moară, decât să gândească.” – Bertrand Russel

Iubirea, da, iubirea: „Iubirea e forma divină a nesfârşitului.” – Maurice Maeterlinck

Apoi patriotismul, patria: „Patria nu e vaca hrănită în cer şi mulsă pe pământ.” - Franz Etzel

Reflectezi, uneori, la libertate, la cei care au murit înaintea ta pentru ca să fii liber cu adevărat: „O colivie a plecat în căutarea unei păsări.” – Franz Kafka

 Dar, adevărul? Răspunsul: „Există trei adevăruri: adevărul meu, al tău şi adevărul.” Din Asia.

Cine poate trăi fără credinţă: „Toate drumurile, de oriunde vin, duc la tine, o, Dumnezeu!” – Zarathrusta

Poate trece o zi fără zâmbeşti? „Un zâmbet costă mai puţin ca electricitatea, dar aduce mai multă lumină.” – Abbe Pierre.

În aceste vremuri toţi doresc să aibă succes: „Pentru succes nu există ascensor. Trebuie urcate treptele.” – Oesch

O carte despre gândirea înţelepţilor, are şi zicerea despre gândire: „Gânduri tâmpite are fiecare, dar deşteptul şi le ascunde.” – Busch (Aforisme şi rime)

Cartea este dedicată jurnaliştilor din Valea Jiului, autorul dorind să atragă atenţia asupra responsabilităţii artei de a scrie zilnic despre viaţă.

Ştefan Nemecsek a ales un moto pentru această carte: „Un aforism e ultimul inel al unui lanţ lung de gânduri” – M. von Ebner-Eschenbach.

Poetul Eugen Evu are un gând scurt, un cuvânt înainte, despre antologia aforismului trecut prin sita înţelepciunii: „Spiritul străbate timpul şi prin recunoaşterea de sine, redevine”

Ştefan Nemecsek concluzionează: „Toţi căutăm ceva peste tot, în ceasurile de noapte sau la lumina lămpaşului, fie gânduri, fie idei, idealuri şi cărări de urmat în viaţă, ca să ne putem confirma acţiunile sau să iscodim viitorul, care deseori ni se pare o imposibilitate, un vis sau o himeră.”

Carte pare a nu fi una originală, dar modul în care a fost concepută, alcătuirea ei simplă, toate denotă că în spatele scrisului există o deschidere spre univers la modul cel mai delicat posibil, că avem nevoie de fulgerul care aduce ploaia şi culorile absolute ale curcubeului, legământul nevăzut care ţine oamenii ca oameni în relaţii unii cu alţii şi flămânzi de eternitate …

Cartea e abordabilă şi prin aceasta ideea cea mai înaltă ajunge la oricine, într-o seară, într-o dimineaţa, în momentele când suntem singuri sau devenim fericiţi, formula ei ne dă posibilitatea de ajunge cumva la adevăr …meseria filozofului adevărat, sau a jurnalistului adevărat …

Constantin Stancu
August 2010.

ÎNTR-O LUME COMPLICATĂ ŞI FURIBUNĂ, ŞTEFAN NEMECSEK NE PROPUNE O CARTE DESPRE TOLERANŢĂ DIN PERSPECTIVĂ ISTORICO-FILOZOFICĂ – Cartea pare una de filozofie, dar e mai curând o carte de morală, sau poate gândurile unui om apăsat de secolul din care face parte: de ce uităm experienţa înaintaşilor, de ce reluăm iluzia de la început, au existat alţii înaintea noastră care au definit o modalitatea de a convieţui unii cu alţii.

O EPITOLĂ DESPRE TOLERANŢĂ

Citind cartea „POLITICĂ, RELIGIE ŞI MORALĂ” de Ştefan Nemecsek, Editura „REALITATEA ROMÂNEASCĂ” – Vulcan, 2008, ai mereu impresia că există un personaj apropiat care lipseşte din carte, dar, invizibil cum este, e prezent prin întrebarea care o suspendă deasupra cuvintelor, e mereu întrebarea: de ce filozofie în vremuri triste?
Cartea pare una nebună, nu are legătură cu pragmatismul de tarabă a vremii sau cu dansul pe manea, e puţin rece, dar necesară, pune pe tapet- toleranţa. Cartea are mai multe fascicole tratând subiectul, politica, religia, morala ca dimensiuni ale existenţei umane, atingând sfera de gândire a unor filozofi cunoscuţi, dar parcă uitaţi.
Cartea pare una de filozofie, dar e mai curând o carte de morală, sau poate gândurile unui om apăsat de secolul din care face parte: de ce uităm experienţa înaintaşilor, de ce reluăm iluzia de la început, au existat alţii înaintea noastră care au definit o modalitatea de a convieţui unii cu alţii.
Scrierea începe în mod clasic, aducând în atenţie conceptul modern de toleranţă ca unul actual, apoi firul este dirijat spre reforma lutherană, momentul Machiaveli, ajungând la concepţia politică a lui John Locke, la iluminismul francez reprezentat de Rousseau, pentru a culmina pragmatic cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Morala abordează gândirea lui Platon sau Aritosteles, ori Socrates, idei care înviorează omul modern.
De profesie jurnalist, Ştefan Nemecsek face un reportaj în istoria filozofiei pentru a ne demonstra că avem resursele spirituale necesare pentru a găsi soluţiile la problemele noastre, evenimente, întâmplări, oameni au mai existat şi omenirea şi-a găsit făgaşul de a rezista. E acolo calea, doar să fi atent …
Subiectul scrierilor lui Ştefan Nemecsek e bazat pe Scrisoare despre toleranţă scrisă de filozoful John Locke, dedicată atât politicului cât şi structurilor religioase ale lumii.
Autorul cărţii se îndreaptă spre o epistolă scrisă de părintele fondator al liberalismului modern, cu dimensiuni umaniste evidente. Ceea ce am câştigat s-a obţinut foarte greu în timp, libertatea noastră are un preţ evident, zbuciumul gândirii oamenilor de a găsi calea …
Dar John Locke nu a fost singur. Martin Luther a desenat sensul credinţei bazată pe raţiune, pe toleranţă, pe teze clare, menite să spargă blocada la care a intrat omenirea, folosindu-se de religie ca instrument de exercitarea puterii, deşi credinţa dădea şansa la libertate …
Despre momentul Machiaveli autorul scrie, reamintindu-ne că dacă scopul unei persoane e bun, ea merită să lupte pentru a birui, dovedind că are mai multă putere decât restul … Într-un fel Nemecsek revalorifică ideea marelui gânditor şi atrage atenţia asupra ideilor filozofice populare care s-au depărat de origine …
Au existat ferestre în cursul istoriei care au permis schimbarea mentalităţii, crearea unei dimensiuni sociale în care democraţia să poată redimensiona societatea apăsată de teroarea evului mediu fals religios …
Ştefan Nemecsek aprofundează concepţia politică a lui John Locke, prezentându-i gândirea, viaţa, frământările sale despre toleranţă sub două aspecte: în cadrul bisericii şi în cadrul guvernării civile. Autorul a pus degetul pe rană: soluţia pentru existenţa noastră vine şi din aceste zone sensibile ale societăţii, în plină mişcare, necesare omului, dar mereu alunecoase, scăpând ceva insului în căutarea vieţii sale …
Iată ce reţine Ştefan Nemecsek: „Orice creştin, afirmă Locke, trebuie înainte de toate să ducă o luptă împotriva propriilor pofte şi vicii, căci ar fi absurd ca cineva să se numească creştin fără a poseda calităţi precum virtutea, bunătatea sau sfinţenia vieţii: „Să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului.”
Analiza lui John Locke, subliniază autorul, e una necesară în aceste vremuri, ideile care au frământat Europa a făcut ca Europa să atingă soluţia democraţiei prin toleranţă, dar să simtă şi teroarea războiului din când în când, ca avertisment … Avem încă de învăţat din experienţa celor de dinaintea noastră, libertatea şi democraţia au un preţ …
Despre societatea civilă autorul remarcă, plecând de la scrierile lui John Locke: „Chiar dacă prin forţa legilor şi tăria pedepsei magistratul ar putea să convingă sau să schimbe judecata oamenilor, acest lucru nu ar ajuta în schimb la mântuirea sufletelor lor. Numai urmându-l pe Dumnezeu putem găsi fundamentele datoriilor noastre.”
Analiza operei marelui filozof englez deschide lumea într-un sens actual pentru societatea românească, gânduri cumva pierdute la metrou sau la intersecţia marilor bulevarde, revin cu acuitate şi demonstrează că uneori românul, ca individ, refuză harul şi nu a cunoscut reforma spirituală prin care a trecut Europa cu mult înainte …De aici actualitatea cărţii, Ştefan Nemecsek reţine şi o rugăciune a filozofului, rugăciune care sintetizează întreaga operă, interesantă şi necesară ca legătură cu voinţa divină la modul practic, de fiecare zi.
Da la filozof la Declaraţia de Independenţă a SUA, la viaţa lui Jefferson care a pus în aplicare ideile curajoase ale vremii.
Inserarea în paginile cărţii a declaraţiei americane, paralela dintre scrierile filozofice şi acest act politic ne determină să înţelegem că numai prin înţelepciune putem să asigurăm viitorul omenirii, că toleranţa e necesară ca soluţie de a exista la modul sublim: libertatea, iar dacă astăzi cetăţeanul român călătoreşte şi are acces la secretele societăţii libere, cu slăbiciunile ei evidente, se datorează efortului ca ideea cea bună să biruie întunericul urii. Filozofia are, deci, o dimensiune pragmatică, oferă soluţii …
Analizând morala ca latură a existenţei umane, autorul, jurnalist, moralist şi liber cugetător, arată că morala deşi în aparenţă alunecoasă, principiile morale pot fi comparate cu axiomele matematice.
De la morala în filozofia orientală la doctrina morală a lui Socrates, filozoful care a trăit toată viaţa sărac, dar a fost în relaţii cu cei mai importanţi oameni ai timpului său. Viaţa lui Socrates, gândirea lui ne arată că viaţa poate fi frumoasă.
Iată ce reţine autorul cărţii scriind despre filozoful antic: „Virtutea, prin excelenţă este înţelepciunea, ştiinţa generală a binelui.”
Citind cartea putem reţine teme interesante: raportul dintre virtute şi fericire, teoria virtuţii, morala plăcerii celei mai intense, ca eşec a modului de viaţă bazat pe plăcere. Autorul reţine parcă o temă modernă scriind despre filozofii antici: „Este ştiut faptul că nimeni nu ia hotărârea de a se sinucide pentru că este nefericit, ci pentru că fiind prea preocupat de fericire nu îi mai rămâne nimic de ce să-şi lege viaţa …”
Temele sunt continuate analizând plăcerile corpului şi spiritului, morala stoicilor, de faptul că fericirea depinde nu de împrejurările exterioare, ci de o atitudine morală interioară …iar înţeleptul are întotdeauna ceva de învăţat …iar virtuţile se raportează la relaţiile sociale în cuvinte şi fapte …, omul trebuie să rămână aşa cum este …
Autorul a înţeles să insereze în carte aprecieri ale contemporanilor săi despre aceasta carte dedicată filozofiei, moralei, politicii, arătând traseul ideii de la Petroşani la Parlamentul European …
Deci legile umane se vor adăpa din Scriptura păcii indiferent de sistem …
Iată un fragment din rugăciunea lui John Locke, aşa cum l-a reţinut Ştefan Nemecsek: „ Mă rog din tot sufletul Domnului Atotputernic ca Scriptura păcii să poată fi propovăduită şi ca magistraţii civili să dorească mai mult să-şi conformeze propriile conştiinţe legii lui Dumnezeu şi să fie mai puţin îngrijoraţi de supunea conştiinţei celorlalţi prin legi omeneşti …”
Citind cartea lui Nemecsek Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu mai pare aridă şi o normă juridică bună pentru diplomaţi, ci o necesitate a vieţii.
Din ideile cărţi reţinem, în final, că individul are dreptul la o sferă privată asigurată asupra căreia ceilalţi să nu poată interveni.
Pe ultima copertă, inspirat autorul inserează câteva citate importante pentru individul liber şi pentru cel care se doreşte liber şi pentru cel care visează la libertate, gânduri filozofice aparent, dar practice, din care cităm: „Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi. Construieşte, oricum!”
Pe viitor autorul, poate, ar putea aborda o construcţie literară mai profundă pentru ca ideile sale să ajungă şi la mai mulţi cititori, iar cartea „Lumea Sofiei” a lui Jostein Gaarder ar putea oferi o sugestie, pentru că un roman de ficţiune ca mod de iniţiere în marea filozofie a lumii, prin dialoguri, limbaj accesibil şi fir narativ interesant poate face din ideile lui Ştefan Nemecsek suportul pentru un roman sau o scriere de referinţă universală …
Dar exemple în literatură există …

Constantin Stancu
Iulie 2010

LUCRURI ŞI LIMBAJE DE MIRCEA STÂNCEL: “Privind în jur Mircea Stâncel îşi defineşte spaţiul şi timpul în care trăieşte, secolul e strivit de maşini, locuirea în cărţi e fatală, femeia de serviciu vine şi face curăţenie peste tot, dragostea dilată epoca, pereţii casei absorb limba aspră a istoriei, soldatul este aşteptat de femeia sa în fânul uscat, distanţele blochează relaţiile, viitorul pare scurt şi fără aur, bărbatul nu crede că rochia femeii iubite va rezista în livada cu vişini, e undeva un paradis terestru, concret, real în care locuieşte sebastian. “

LUCRURI ŞI LIMBAJE

Poezia ca stare, provocarea lucrurilor la viaţă, limbajul care creează sensul, iată semnele sub care Mircea Stâncel şi-a elaborat volumul de versuri. „LUCRURI ŞI LIMBAJE” , apărut la Editura „LIMES” Cluj-Napoca, 2009 cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba, în colecţia MAGISTER, sub coordonarea lui Mircea Petean.
În mod cert Mircea Stâncel are experienţa poeziei bune spre care se îndreaptă cu detentă, are vocaţia discreţiei de a fi poet şi de a trăi starea poeziei proprii.
Deşi poetul se disimulează sub aparenţa lucrurilor zilnice şi a limbajului care ne macină existenţa, poezia este acolo, în versul durut, revelat şi memorat. Există în acest volum amprenta spirituală a poeziei ardelene influenţate de Lucian Blaga, accentul poeziei realiste de tip Walt Whitman, suprapuse peste un orizont de aşteptare, aşteptarea fericirii, explicabilă la nivel uman şi motivantă, sau la poezia lui Baconschi, poetul Cadavrelor în vid, sau a Corabiei lui Sebastian, volume pline de greutate în anii şaptezeci, când poezia bună era o experienţă aproape religioasă.
Volumul are trei dimensiuni: „week-end la ţară”, „intermezzo cu balade”, „câteva nopţi & zile cu sebastian” – toate unitare, legate de temele principale ale poetului: întoarcerea la natură, echilibru vetrei eterne, casa la ţară, lucrurile care ne răpesc timpul, limbajele care ne agresează sau care vin să aducă exilul la ţară, departe de ruina oraşului.
Foamea autorului după certitudine vine din glifele discrete ale eternităţii, simboluri ale credinţei care ne îndeamnă să privim spre minunile zilnice şi să ne asigure de protecţia divină într-o vreme când lucrurile sunt în schimbare şi limbajele ating fiinţele, deviind de la rolul de comunicare şi zidire.
Retragerea în mediul poetic, fuga de realitatea imediată îl provocă pe poet, fiinţa este afectată, amintirile sunt distorsionate, lumea e pusă în mişcare de maşinării erotice, se aude un cântec de început de secol în fundal, imposibilul zbor, chemarea naturii, iarba care vibrează, spectacolul ultim, prezenta celuilalt ego sugerat de sebastian, imagine în schimbare pe un fond albastru la liziera pădurii, melancolia clipei eterne în mişcarea anotimpului, casa cu o mie de crăpături ce rezistă, singurătatea între cer şi pământ, visul care nu se împlineşte.
Veşnicia este prezentă în poeme prin temele biblice expuse discret ca în poemul „o sută cincizeci şi trei de peşti” amintind de episodul de la Marea Tiberiadei privitor la pescuirea minunată din Evanghelia după Ioan, sugerând prezenţa lui Iisus: „cineva mă îndeamnă să pescuiesc/să arunc năvodul, eu mă imaginez că sunt pe o corabie,/stau legat de catarg,/cineva ar putea da drumul cântecului spre mine;/ cineva ar putea să mă îmbete/cu sunetele unui pian dezacordat,/cineva ar putea să cânte din corn, dar atunci se schimbă totul;//oricum, sunt îndemnat să arunc năvodul/mi se spune intens că voi prinde peşte/mi se atrage atenţia cu toată puterea că plasele mele/sunt suficient de rezistente.”
Meritul autorului e că pune în lumină acţiunea divină şi nu este ostentativ prin persuasiunea mundană.
Privind în jur Mircea Stâncel îşi defineşte spaţiul şi timpul în care trăieşte, secolul e strivit de maşini, locuirea în cărţi e fatală, femeia de serviciu vine şi face curăţenie peste tot, dragostea dilată epoca, pereţii casei absorb limba aspră a istoriei, soldatul este aşteptat de femeia sa în fânul uscat, distanţele blochează relaţiile, viitorul pare scurt şi fără aur, bărbatul nu crede că rochia femeii iubite va rezista în livada cu vişini, e undeva un paradis terestru, concret, real în care locuieşte sebastian.
Pentru Mircea Stâncel universul apropiat devine definitoriu, casa se menţine şi îl menţine în starea de stabilitate universală într-o lume particulară deşi cimentul nu este indestructibil şi femeia nu se aşează precum Ana lui Manole între cărămizile zidurilor, cărămizi roşii ca sângele.
Poemul „poveste scurtă fără sebastian” pune în lumină existenţa multiplă a omului, există un alter ego ce umple spaţiul prin spiritualitatea lui, acel altcineva care este mai mult decât prietenul dar care dă echilibru lumii, iar lipsa lui dezechilibrează lumea, femeile cad în minciunile estetice ale bordelului, iar femeia păcătoasă ne spală cu lacrimile ei, poate e moartea simbolizată de această prezenţă feminină, afectată de păcatul lumii. În mod cert poetului îi lipseşte îngerul în momentele absenţei, o simte, se înfioră de prezenţa păcatului care îi poate afecta fiinţa.
În fascicolul întitulat intermezzo, poetul cântă viaţa la modul simplu, intensitatea clipei îl copleşeşte: „el este poetul ce mai speră în tine/femeie brună, ce ai vrea să pleci,/cu toate frumuseţile în geanta de umăr,/pe bulevarde sau chiar pe poteci;/”
Versul lui Mircea Stâncel vădeşte urme vechi de lecturi din marile opere literare sau culturale ale lumii, simboluri fundamentale, reluări de teme importante pentru literatura română prezentă, gânduri profunde despre viaţă compuse din lucruri şi limbaje comune, accesibile, cantabile, echilibrate, într-un peisaj real pe care îl vedem zilnic în fuga noastră prin univers.
Deşi poetul este atent la cuvintele sale, la vers, la construcţia poemului, se simte o uşoară tristeţe în care lucrurile scapă de sub control, uneori îşi aparţin şi cad în banal, dar rămân importante prin forţa pe care o dau stării poetice.
„nu sunt atât de pur ca porumbelul la streaşină,/nu sunt aşa de demn ca vulturul de pe bedeleu,/privindu-mă mereu cu îngăduinţă,/nu pot să fiu aşa de bucuros ca nepoţii mei în ziua salariului,/şi nici nu pot zbura ca îngerii, nu mă pot teleporta./ (nu pot zbura ca îngerii)
Versurile şi titlurile poemelor sunt scrise cu literă mică, poetul îşi asumă banalul cotidian şi poezia lui, limitele şi dorul după altceva, crede în visuri şi fiecare poem e un semn al speranţei că viaţa biruie prin puterea ei, că oamenii mai pot iubi, că mai pot avea prieteni şi că există pentru fiecare o casă şi un timp special în care se pot ivi miracole …
„niciodată nu m-am spălat ca aici, în vâltoarea de clorofilă născută ca din întâmplare/pe tărâm, aici în plai, fără nici o schiţă prealabilă/de pe valea ce vine direct din inima unui ţinut liber urcător/şi coborâtor până la sfârşit.”(vâltoarea de clorofilă)

Constantin Stancu
Iulie, 2010

PRIMIM DE LA ADRIAN BOTEZ: BEŢIA DE TIMP

CEL CE NE-NCETAT ALEARGĂ PRIN SINE: „BEŢIA DE TIMP”, de Eugen EVU

A mai apărut un volum de versuri, semnat EUGEN EVU . Ne este greu să zicem, „pe nerăsuflate”, al câtelea…Ceea ce este important: Eugen EVU scrie, scrie într-una – şi nu oricum, ci oferind lecţii de orfism.
Volumul (în cele 89 de pagini ale sale) conţine 59 de poeme care, de data aceasta, alcătuiesc o masă de lavă curgând continuu, iar nu poticnită în cicluri…Totul este curgere spre „necuvântul”-Mit (mioritico-tracic, cum altfel?! – întru nuntirea cu uranicul deschis trancensei-supraindividualei existenţe umane, întru Kogaionul Sacru – Sinea noiciană, ca Munte nuntit cu Steaua Bethlehemică!) – Mit al Existenţei întru Neam Metafizic Românesc, spre muzica-viersuire, adică, împlinire a Logos-ului Românesc ( a se observa alunecarea de la conştiinţa multiplului „comuniune” VOI, la conştiinţa EULUI REFLEXIV-TRANSCENS!): „Şi leroi-ler şi aina daina da/Eu v-am cântat şi povestit aşa/ Audă luna, soarele şi-o stea,/Audă luna, soarele şi-o stea! (…) Au leroi-ler şi aina daina da/Eu m-am cântat şi povestit aşa” etc.(cf. Balada la Kogaion, p. 83).
…Poezia evuiană este o continuă „alergare prin Sine”, prin ipostazele Sinelui, întru Căutarea de Sine… – unele dintre aceste ipostaze fiind exhibate în Istorie-a-Fiinţei, altele rămânând mistice…doar intuibile (şi Poetul le caută/ascunde, întru jocul/agonia versului, în elementarităţi, în „mumele” Pietrelor şi Apelor, dar şi în Treimea/Întreita Cale Dumnezeiască, revelată întru Mântuire!): „Pe dealuri nu departe-n sus pe Strei/Bătrân cu Gândul, tot copil cu Starea/Caut cuibul de genunchi păscut de miei/În piatra ce desparte-n trei Cărarea” (cf. Am fost, p. 7).
…Aşadar, „beţia de timp” este, de fapt, Revelaţia de Sine, prin evadarea din istorie şi penetrarea în trans-istoria-mit/”Poveste”: „Şi beat de timp aştept îngenuncheat/Cu fruntea-n sanctuarul de Poveste” (cf. idem).
…Dar orice Revelaţie presupune anterioritatea Ştiinţei de Sine, procesualitate a dizolvării egotismului în Sfera Androginică, lupta lui Iacob cu Îngerul Timpului, pentru a-i inversa/IN-VERS-A (precum Emil Botta, în poemul Fachir – …ca şi mult mai celebrul Ion Barbu, în poemul-artă poetică Joc secund – şi Eugen Evu are conştiinţa identităţii luptei existenţiale, pentru Intrarea în Mit – cu Demersul Viersuirii/Poeziei-ca-Orfism!) sensul zborului, spre eternitate: „Vezi sferic! Ochiul gemelar/Orizontul nadir, clepsidră! – cântă/ Inversul timp duratelor de har/În naosul de tâmple te cuvântă” (cf. Arta poetică, p. 9). Tâmplă şi Templu, Eu şi Non-Eul /Supra-Eul Divin – „se-ngână şi-şi răspund”, din nişte etimologii mistice, cu totul străine lingviştilor de meserie.
…Deci, prin Evadarea din Sinele uman, către Căutarea Supra-Eului Divin…prin Vers, spre Viers (orfismul re-armonizator al Cosmosului, întru Paradis!) – de la cărţile scrise, la : Cartea Meditată/Imaterial-Transcensă: Byblos! Către Iubirea ca tânjire şi ocultare a androginizării, către Cântarea Cântărilor (ca descântec contra rupturilor/alungări din Identitatea Absolută! – starea de Nedrept/ Nedreptate fiind tocmai Zorii Dreptăţii/Îndreptăţirii/Îndreptării spre El-cel-Absolut-Neutral, adică Zori-Început ai/al „părţii nedespărţite”, Adam Protogonos-ul, aseic precum Sfânta Treime !): „Imploră-te: în mine stai!/A câta alungare pe nedrept împărţim, dimpreună?” (cf. Cântarea cântărilor, p. 47).
…Mărgăritarul devine, astfel, ca în basmele bătrâne ale Eurasiei, simbolul Revelaţiei întru Iubire şi, simultan, Orbire-Viziune Sacră, pentru descoperirea identităţii/coincidenţei Opuşilor Cosmici ai Facerii (Apă-Foc): „Şi-mi podideşte-n ochi mărgăritarul/Acelei bucurii de ne-nţeles/Pe luciul apei scutură-se jarul/Amanţilor bolnavi – dumnezeiesc” (cf. Imortele, p. 44). Amantul Bolnav este Omul care intuieşte Starea de Înviere/Imortalitate întru Duh Paradisiaco-Androginic, intuieşte Hristosul din el…
…Eugen Evu a început descântecul pentru întoarcerea oamenilor în Om. A Lui Dumnezeu în Conştiinţa Dumnezeiască, de dincolo de orice Limite şi Creaţii – a Gottheit-ului eckhart-ian „luptător-lucrător”, în eliberatul absolut, Gott. Lupta cu Îngerul Timpului-Fiinţare, pentru Des-Fiinţarea Extatică. Deci, să ne retragem, pe tăcute…
…Faceţi linişte! Magul Kogaionului şi-a început lucrarea…Să căutăm efectele acestei lucrări, pe măsură ce ea se desfăşoară în Carte… – să le aflăm în Sinele/Duhul nostru, gata de Zborul spre Sinea Paradisiac-Neutrală!
Adrian Botez

LECTURI: RITUALUL BESTIEI

RITUALUL BESTIEI

Un om în vârstă, la şaptezeci de ani, stă în şezlongul albastru şi rememorează împreună cu nepoata viaţa sa ce a fost, ce este şi ce ar fi putut fi, o poveste care se suprapune peste povestea ţării sale, peste povestea unor oameni la fel ca el, peste povestea Bestiei.
Pompiliu Dascălu are puterea de a privi cumva detaşat istoria ultimilor cincizeci de ani în care a suferit transformarea sa nedorită în mod brutal, dar a reuşit să supravieţuiască, este un biruitor într-un fel anume, e biruinţa martorului care povestind acuză şi, în acelaşi timp, se purifică depunând efortul de a purifica memoria colectivă a românilor, reuşind să rămână cumva detaşat de drama proprie.
„ RITUALUL BESTIEI „ este romanul lui Cornel Nistea, un roman dens şi exact, un roman ca un strigăt şi ca un poem epic care se opune ritualului bestiei, apărut în anul 2008 la Editura „ Teognost „.
Autorul a reuşit să valorifice memoria colectivă a românilor despre perioada comunistă dintr-un unghi etern, cel al credinţei trăite, pornind de la valorile creştine profunde în aşa fel încât judecata, cu o sentinţă nepronunţată, încă, vine de la sine, e judecata timpului care nu a mai avut răbdare, după cum scria Marin Preda.
Cornel Nistea urmăreşte viaţa eroului principal, Pompiliu Dascălu , cercetător la un institut românesc având ca temă rezistenţa celulei mormolocului de broască împotriva factorilor nocivi de mediu, temă necesară şi simbolică implicit, un ins ce dorea să fugă de politică şi să rămână omul de ştiinţă preocupat de studiul său, în ciuda vârtejului în care au fost prinşi cei mai mulţi români.
Dar Bestia îşi face apariţia în România după anul 1945, începe ritualul, un ritual asemenea celui religios, o religie a necredincioşilor care doresc puterea cu orice preţ, acea putere care putea trimite la moarte orice om, chiar şi nevinovat, la moarte doar pentru că nu accepta ritualul. Ritualul declanşat de Bestie este necesar pentru că individul prins în hora acestea nu mai putea scăpa, era prins cum scria Petre Popescu, un alt scriitor român important.
Citind romanul asistăm pe rând, imaginar pentru cititor, dar real şi tragic pentru mulţi români, la îmbolnăvirea spirituală şi fizică a omului, români care au trăit în acele vremuri au simţi pe pielea lor ce înseamnă dansul Bestiei pe spatele lor.
Dumnezeu este înlocuit de noul crez, apostolii creştini de „ marii dascăli ai omenirii „ , credinciosul obişnuit devine activist de partid, Scriptura este înlocuită cu broşura de partid, psalmul credinţei de poezia patriotică, proprietatea individului devine proprietatea poporului, dar în fapt e a celor care în mod cinic o gestionează fără urmă de milă sau morală, biblioteca e un loc al pierzării, etc. Totul este bine pus la punct şi ritualul este susţinut de oamenii căzuţi, fără idealuri care, brusc îşi redescoperă idealul acela de a pune mâna pe lucrurile altuia, de fura într-un fel sau altul, a fura viaţa altora, dar inconştienţi, ei nu există de fapt, sunt în afara istoriei.
Bestia îşi susţine ritualul fără pic de milă, omul va trebui să înţeleagă că e mai uşor fără de Dumnezeu, iar poporul să trăiască în modul acesta, la limita existenţei, vegetând, fără ideal, fără scop personal şi social totodată, e viaţa în afara istoriei.
Pompiliu Dascălu devine treptat captiv al sistemului din care încearcă să evadeze ţinând un jurnal ale întâmplărilor acestea triste, un jurnal secret şi public, indirect, în acelaşi timp, cu întâmplări ştiute de toţi. A ţine un jurnal pe vremuri grele, în prezenţa Bestiei era un motiv de condamnare la moarte pentru cel ce scria şi pentru personajele jurnalului, dar efortul, mai ales spiritual, trebuia făcut: o naţiune are nevoie de adevăr pentru a se elibera, un adevăr care poate să vină la timp şi la netimp. Era în joc, de fapt, memoria unui popor care trebuia să ştie şi să nu repete.
Lângă personajul principal îşi trăieşte drama Matei Petric, coleg la institutul de cercetare, drama sa este în sens invers, ca fost legionar, căutând sprijin într-o doctrină specifică perioadei dintre cele două războaie mondiale, doctrină antagonică şi totuşi având puncte comune triste şi reci cu ritualul, care au măcinat generaţia aceea de oameni.
Dintr-un alt punct de vedere epoca este străbătută de către Dorel Gozarul, fiul unui procuror de temut în acei ani, cu avantajele materiale şi dezavantajele vieţii personale.
Peisajul uman este completat de Sorana Lăpădatu, o femeie simplă care primeşte mai multă putere decât poate duce, dar are origine sănătoasă în viziunea sistemului şi a marilor dascăli, de la cartea de rugăciuni ajunge la cărticica de propagandă, apoi Zina Stricatu – Eleftea, femeia tânără şi plină de călduri care caută un loc comod în partid şi în societate, prin prezenţa ei fizică şi prin pofta de viaţă simplă la nivelul simţurilor comune, ca etalon în epocă, gată să participe la o masă bună şi la o partidă de sex cu detaşare şi hărnicie specifică oamenilor rudimentari care nu puteau să înţeleagă.
O prezenţă interesantă pe paginile scrierii este Luisa Tisoveanu, cercetătoare, colegă cu Dascălu, o femeie care aspiră la o viaţă luminoasă, la dragoste şi la vremuri mai bune, totul în mod inutil, încercând să salveze ce se mai poate salva din vremurile de libertate.
Personajele sunt mai multe, fiecare are un traseu specific în viaţă şi asta dă culoare unui fundal trist în care viaţa pare absorbită de evenimente străine. Fiecare individ prezent pe filele cărţii este un tipar uman asemenea mormolocului de broască, trebuind să reziste factorilor nocivi de mediu. Tiparul este emblematic şi exemplificator până la strigăt. Scena scriitorilor care îşi abandonează crezul pentru un altul, întâlnire de propagandă şi de bocet este o scenă care pune în lumină cedarea şi celor mai buni în faţa Bestiei.
Personajul principal se leagă de trecut prin amintirile sale despre unchiul Lionel, fost avocat care a decis să fugă din ţară dar care lasă în urmă cărţi, un apartament, câteva valori specifice lumii libere în care omul putea să vieţuiască aproape normal, legătura e de natură spirituală şi nu de sânge cum ar fi fost firesc, memoria conservă speranţa după cum şi lasă să se înţeleagă ultimul capitol al romanului, Pompiliu locuieşte pe strada Speranţei nr. 13 bis, ca un fel de reluare a ritualului, pe un alt plan, al amintirii şi al posibilităţii de reînviere a bestiei într-un alt context.
Vremurile fac imposibilă iubirea dintre cei doi colegi Pompiliu şi Luisa, iubirea este exclusă din ecuaţia vremii, rămâne animalul care îşi caută loc la căldura bestiei. Eforturile personajelor de a realiza o relaţie bună de iubire, o relaţie sănătoasă şi necesară la nivel uman sunt inutile, vremurile sunt altele şi condiţiile sociale duc în ruină sufletul.
Căderea omului este redată de scriitorul Cornel Nistea prin întâlnirea dintre eroul principal şi pictorul Mavros, e o întâlnire cu artistul care şi-a pierdut ţelul, se refugiază în credinţă, renunţă la marile teme ale artei pentru a picta îngeri, îşi ascunde opera pentru a o ferit de distrugere, dar icoanele sale sunt împuşcate simbolic de oamenii vremii, biserica rezistă la nivelul cuvântului rostit, semnele creştine sunt „ omorâte „ de noii ucenici ai comunismului, ai Anticristului.
Teroarea este şi ea menţinută de tancuri şi armată, de abordarea brutală a individului de civili fără de identitate care fac propagandă, rezistenţa umană e la nivel de zvonuri, percheziţia este iminentă la serviciu, acasă, la vecin, atmosfera este la nivel de bileţele, la nivel de fasole cu ciolan servită la restaurantul partidului, totul făcând parte din ritual.
O prezenţă copleşitoare în acţiunea romanului sunt papagalii, singurii care mai pot duce un „ dialog „ normal cu personajul principal, mimează libertatea de gândire, dar, brusc, totul cade, papagalii preiau lozincile utilizate de Bestie, „ învaţă „ repede noua ideologie pe care o strigă cu fervoare indiferent de personaj. Prezenţa papagalului în filmul acţiunii este unul necesar şi lasă deschisă povestea, Bestia poate reveni, ei anticipează papagalii de astăzi de la televiziunile „ libere „, prinse în colivia unui capitalism original românesc. De reţinut prezenţa acestora ca un fel de taină a cărţii.
Evadarea eroului din real în jurnalul pe care îl ţine este singura posibilitate de a rezista vremii, cuvântul care deschide limite, care trimite spre credinţa, la triumful binelui asupra răului, ca metodă de luptă a lui Dumnezeu cu Bestia.
Filmul povestirii rămâne deschis şi autorul sugerează acest lucru prin frazele utilizate de personaje, prin speranţă, prin finalul cu şezlong albastru, prin legătura personajului cu nepoata, prin concluziile sale detaşate, concluziile celui condamnat care are capacitatea de a ierta, dar nu poate uita, memoria devine bun personal şi naţional.
Cornel Nistea a reuşit să scrie un roman solid, bazat pe o povestire exactă, ce trezeşte interesul, cu un limbaj echilibrat ce ţine în frâu sloganele trecute, prezente şi viitoare, cu detaşarea celui care ştiu unde este puterea adevărată şi de ce Bestia poate fi învinsă.
Valorificare pe alt plan a spiritului unic românesc din romanele lui Liviu Rebreanu, sau a mesajului din scrierile lui Marin Preda, toate conduc spre un roman important al literaturii române care avea nevoie de o scriere aşezată, despre pericolul de a trăi cu Bestia în casă.
Autorul scrie: „ Dar ciudăţenia cea mai mare era că un pictor de avangardă cum era Mavros renunţase instantaneu la viziunile sale moderniste şi începuse să picteze dumnezei, sfinţi şi îngeri. „
Iar în alt loc scrie: „ A coborât agale scara. Curând, în faţa mea am văzut alt Mavros decât cel din urmă cu câţiva ani, un bătrân numai piele şi os, cu barba albă şi faţa tristă de sfânt, de parcă atunci ar fi coborât de pe perete. „
Structura romanului are ca esenţă mesajul din ultima cartea a Bibliei, Apocalipsa, acolo unde Sfintei Treimi i se opune o altă treime diabolică: Satana, Bestia, duhurile răutăţii şi, apoi, predicatorii răului, e tensiune specifică la sfârşit de epocă, lupta dintre bine şi rău, analizată la modul concret istoric …
Şi totuşi romanul se termină optimist: castanii de pe alee înfloresc a doua doară în acea toamnă de după retragerea Bestiei …, acolo pe strada Speranţei nr. 13 bis …

Constantin Stancu

O CĂLĂTORIE CU PAULINA POPA, SAU DESPRE SAREA CUVINTELOR

ÎN ŢINUTUL POEMULUI, SAREA CUVINTELOR

O călătorie poate fi reală, dar şi spirituală, dureroasă, dar şi un vis trecător.
În volumul de versuri „ CARTEA IORDANIA” ( Editura Emia, Deva – 2008 ) poeta Paulina Popa îşi lasă fiinţa să călătorească în timp şi anotimp, în Iordania. Întâlnirea cu istoria şi cu locurile pe care s-a modelat credinţa omului şi credinţa creştină aşa cum o ştim astăzi, este şocantă pentru femeia Paulina Popa şi pentru poetă, totodată, dar e vremea recuperărilor … Impactul este puternic, limitele timpului prezent se îngustează şi tind spre un prezent continuu, aparent posibil …
Titlul volumului este unul simplu şi, poate, nerelevant, dar pare ales cu grijă de autoare, e un fel de incrustare în marile cărţi ale lumii, un fel de cuprindere a poeziei în tema majoră a credinţei care schimbă sufletele. În fond suntem călători pe acest pământ, călătorim cu pământul în univers, cu gândul o iluzie, iluzia deşertului fertil …
Volumul de versuri are mai multe părţi: Cartea lui Adam sau Grădina Raiului/ Cartea lui Lot/ Cartea lui Moise, Cartea Iordanului. Pământul sfânt face fiinţa să vibreze, locurile au ceva magnetic care atinge inimile, locurile atrag alte locuri, alte fiinţe, sunt teme fundamentale care intră în versurile poeziei lui Paulina Popa precum: alegerea, prezenţa îngerilor, poemul ca fiinţă vie magmatică, Marea Moartă, prezenţa divină, izvorul nesfârşit, imaginea crudă a locurilor unde au trăit, au vorbit, au murit personajele biblice, dreptatea invizibilă care frânge fiinţele, porţile raiului, potirul, tăcerea, plânsul, ţinutul promis, versul ca un fir subţire de aur ce leagă lumile …
În carte sunt inserate imagini color din zonele alese, mirajul este prezent, minunea se presupune, dragostea leagă poemele, locurile, oamenii, trecutul de viitor, atinge prezentul, nisipul cântă …
Sentimentul acut al călătoriei se transformă în sentimentul regăsirii fiinţei spirituale pierdute de autoare, se suprapune peste fiinţa reală o altă fiinţă, cumva pierdută în timp şi regăsită în locurile Iordanului, e o trecere a râului şi pentru Paulina Popa, e ridicare din nisipuri cântătoare la patria supremă. Elanul există … Poemele încep cu ultimul verset al poemului care a murit în cuibul lui de cuvinte, pare un singur poem cartea, frânt de „amin-ul” necesar, de psalmul care se presupune şi răsare, de apa ce umezeşte vocalele.
„ AMIN/ am strigat atunci când am auzit glas. Ne chema să ne spălăm aripile/înaintea zborului nostru/ peste grădinile Raiului./ „
Intrarea în Grădina Raiului este impulsul poeziei din Cartea Iordania, acolo sunt flori cum nu s-au mai văzut, orele sunt de extaz, timpul nu mai e timp, întâlnirea dintre fiinţa femeii şi fiinţa bărbatului reface lumile, totul e aşa cum trebuie să fie, iubirea e atât de intensă încât pare de nedefinit, este iubirea mamei pentru pruncul ce se naşte, densă, cosmică …Ochii lăcrimează în Grădina Raiului, cresc aripi pe umerii fiinţei, infinitul, simbolizat prin albastru originar, cheamă cu tărie, sunt poeme care nu se pot scrie, psalmul matrice care rămâne în fiinţă şi scrie pe carnea femeii, ca un miracol …
În călătoria prin deşert, apare imaginea lui Lot, păcatul sparge grădina, scrisul pare unul din păcatele care apasă umerii ca o mantie umedă, iar prezentul e atins de sângele asfaltului, sarea e reală, o entitate aparte, simbol al păcatului prim, pământul e un descântec, semnul unei întoarceri la ţărm …
Salvarea lui Lot personajul biblic e prilej de cântec. „ Şi azi un Lot mai află scăpare / în braţele Domnului, când hăul se cască/şi, dezmăţată, o lume dănţuie goală, purtând pe faţă mâncată de molii/o mască./” Urmele sării vor fi purtate multă vreme, clipa – un timp ce moare, Îngerul Domnului păzeşte totul …
Călătoria se schimbă, prezenţa lui Moise este ieşirea din netimp, îngerul însoţeşte fiinţele, scheletul incendiar al zilei e acolo, fotografie eternă …
„ Pe muntele Nebo am poposit şi eu/cu rochia mea de carne, încinsă./ Am dansat în faldurile ei,/m-a dansat pe flacără, cândva anume/acum tremurând se-aşeză/pe oasele mele învinsă/”
În biserica de pe Muntele Nebo, sufletul dă muguri, înfloreşte, lăstarii creşteau, mozaicul podelei pare de neatins, acolo e locul curat unde Moise, personaj biblic şi emblematic, a fost chemat la Domnul …
Bucuria e un sentiment nou, irezistibil, meritoriu pentru cel ce scoate apă din stâncă, pentru cel ce a băut apă din stâncă, pentru că cel bucuros poate trece pe unde vrea, poate să dea nume, cuvintele au aripi, bucuria nu are formulă pentru a fi prinsă de omul trecător, e un sentiment adânc …” În lacrimile bucuriei/stau cele mai curate gânduri,/fiinţele din vitraliile de aur ale sufletului./În lacrimile bucuriei se aude cântecul: …”
Călătoria e cu adevărat spirituală, dimensiunea pare să cuprindă trupul muritor: „Urcăm în spirit/aşa cum urcă timpul pe trupul istoriei,/îl cuprinde ca-ntr-un cleşte,/apoi tace … tace…devine amintire/”
Ioan Botezătorul, botezul lui Iisus, Glasul care atinge istoria: „Deasupra capetelor noastre/nu zboară decât pasărea Domnului,/porumbeii vieţii şi ai morţii,/descifrând lacrimile, starea sinelui,/strălucirea porţilor atingând cu grijă pământul/pietrele, nisipul fin al Iordanului./”
Toate acestea, lucrarea divină, sentimentul veşniciei, par a nu da dreptul omului la cuvinte, în prezenţa lui Dumnezeu tăcerea e starea de graţie, starea corectă, arborele cosmic leagă fiinţa de cer …Glasul divin acoperă totul, eu-ul nu se regăseşte …
Poemele curg în sensuri diamantine, clepsidra marchează viaţa, în creierul omului e un înger, limita la care se poate trăi lângă Iordan e întinsă la maxim, copilăria trece prin fiinţa celui matur, miracolul istoriei unui individ pare a nu putea fi prins în cuvinte …Dar în burta existenţei Salomeea cere capul lui Ioan Botezătorul, pe buze se simte gustul sării …Ziua de 29 august pare a fi una tainică, cântecul unduia ziua, lupul poemului e prezent …
„ Un poem care ne conţine în el,/ne acoperă gura/să nu vorbim mai multe decât ne e permis,/aşa prăpădiţi cum suntem/pe urmele Domnului,/la apa Iordanului./”
Iar pânza de aramă se topeşte în rugăciunile poetei, călătoria pare a se sfârşi cumva în miracolul sfânt, carnea tânjeşte după acest miracol, simbolurile creştine sunt atrase în vers, apa Iordanului e un cântec, o liturghie, tot ceea ce s-ar fi putut vedea s-a văzut în acel ţinut al Moabului, iar, la sfârşit, singurătatea pare a fi locul unde începe un alt ţinut …
Poemul a intrat în intimitatea poetei, prezenţă divină, modalitatea de a rămâne în Grădinile Raiului, cumva, depăşind timpul …
În acest volum poemele sunt cam lungi, e un aer sentimental în versuri, specific scrierilor feministe, sentimentul e acut, un sunet de fond învăluie temele, scrisul curge firesc, dintr-o zonă carnală, iar ideea este copleşită de geografia momentului trăit, de fapt Paulina Popa nu urmăreşte firul logic al versului, ci cântecul inimii. Volumul nu abordează temele moderne, nu se refugiază în teme clasice, e tema căutării sinelui într-o călătorie care pare exterioară, dar ţinutul este estompat de lacrima sărată a tristeţii, a depărtării, a însingurării. Căutarea sinelui e o temă modernă mereu, e căutarea punctului central de unde lumea se vede altfel, e unghiul potrivit, care mereu ne scapă …

„ Pe o cruce în Iudeea,/Ai murit Iisuse!/Tu păzeşti cerul şi pământul/Cu sângele Tău./

Cartea Iordania e o călătorie neterminată, autoarea a dorit să fie una elegantă, dar gustul sării pe buze i-a adus aminte de moartea celui care a salvat-o, ieşirea în lume iveşte aripi, atrage îngeri, durerea de a fi scris când crezi că tu scrii un cântec, psalmul care nu poate fi oprit, apoi sarea cuvintelor purtată multă vreme, după ce călătoria a luat sfârşit …

Constantin Stancu

TABLOU DE FAMILIE

MEMORIA CLIPEI

Un tablou de familie care poate străbate vremurile, blând ca o prezenţă venită de Sus, aşa ne redă Artur Silvestri imaginea unei familii care poate rezista la căderea în ruină a trupului.
După cum singur mărturiseşte în cartea „ MEMORIA CA UN CONCERT BAROC „ VOL.III – Tablou imaginar de familie „, Editura „ Carpathia Press „ – 2005, autorul scrie de frica morţii, deşi a început prin a scrie ca să nu moară, o lecţie de conştiinţă, dar şi de viaţă, când constanţi că viaţa nici nu-ţi aparţine, că doar Isus poate fi viaţă, că eşti doar martor în timpul vieţii tale, un martor care mai poate rămâne în nerisipire, sub blînda aripă de lumină …Să nu uiţi, să nu uiţi, pare a fi strîns totul într-o rugăciune a scrisului…
A scrie despre mesager, despre aducătorul de apă, sau despre un grădinar, despre „ doamna ambasador „ , despre enigmă, a scrie ca şi cum ţi-ai aduna familia sub umbrela Cuvântului, căci vine vremea să te strângi în mare mişcare din cer şi de pe pământ din circuitul sufletelor în natură şi-n creaţie.
Când familia de sânge îl căuta pe Isus deşi nu –L înţelegea, nu-L accepta ca fiind ceeea ce ESTE, acesta a răspuns, pe pământ fiind, dar cu ecou şi-n cer, că familia sa sunt cei care fac voia Celui de Sus, stabilind o regulă trainică – legătura spirituală nevăzută, dar prezentă, după cum gândul în mintea prizonierului.
Deşi om al cetăţii, implicat în lucrări de mare tensiune socială- în renaşterea memoriei la români, în fenomenul imobiliar ca mod de a trăi fără bani, într-un mediu al banilor, de a trăi prin valori spirituale într-un mediu al valorilor patrimoniale, Artur Silvestri simte sindromul singurătăţii şi asta pentru că relaţia cu divinul este una care ţine de individ şi cu cât de maturizezi prin har, cu atât devi tot mai singur în relaţia ta cu Tatăl …
Poţi reţine din acest concert baroc faptul că întodeauna casa autorului a fost o bibleotecă, că există o limbă a îngerilor care nu ne aparţine, dar foarte intimă, că în tabolul de familie este o altă realitate, că în faţa acestei realităţi, omul se face tot mai mic, descreşte pentru ca ceva impercetibil să crească …
Scriind despre familia sa, despre cei care sunt legaţi prin sângele memoriei, prin focul care ne arde fără să ne mistuie, Artur Silvestri redă imponderabilul din fiecare personaj despre care scrie, acel ceva transparent şi uşor care vine de sus şi care marchează fiecare fiinţă. Trebuie reţinut acest efort de captarea esenţelor pe vârful inimii, acest efort de a uni omul real cu cel spiritual, etern…
Dspre Mitropulitul Tit Simedrea şi aminteşte ca despre un om care clădise biserici şi fântâni, şi care la un moment dat dispare din zona vizibilă a lumii pentru a trăi într-o zonă unde ESTE contemporan cu cei dinaintea sa, cu strămoşii, într-un spaţiu fără lume, fără timp, doar spirit, până ce chilia unde trăieşte se luminează…
Despre Francis Dessart citeşti că este mesagerul unor stări care înseamnă viaţa, în căutarea cheii de boltă a stinţelor şi artelor, pătrunzând în cauza cauzelor, sub un suflu divin, trecând dincolo de frontieră, dar care scrie lămurit, pătrunzător în zona lumii ca şi creaţie în mişcare înspre Dumnezeu …
Artur Silvestri scrie despre cei care scriu, despre cei care se roagă scriind şi laudă scriind, cu uşurinţa de a exprima inexprimabilul, despre cei care ţin limba română vie prin ceva nedefinit, dar care rezistă ruginei din vremuri, despre înţelepciunea pur şi simplu, despre cei care tăiesc simplu, fără o biografie de zbucium prin vremuri care ard precum acidul, în final, despre iniţiaţii care trăiesc cu Dumnezeu într-o relaţie care zideşte înlăuntrul, despre cei care scriu mereu câte o scrisoare precum apostolii altădată epistole care menţin timpul în starea lui pură de timp dăruit şi nu de unul fabricat.
Să fii solomonar în vremea marilor descoperiri ale lumii, să-şi fie frică de Dumnezeu, ca să capeţi înţelepciune, iată un secret ce vine din Munţii Apuseni de la oameni care se lasă locuiţi de cuvânt, cum ar fi Tofil Răchiţeanu care se lasă modelaţi de anotimpuri la timp şi nelatimp …
Să redai lumii spiritul care dă tăriei inimii, despre Mariana Brăescu fiinţa ce a ivit o revistă şi care dăduse şi ideea tainică ce susţine scrisul, totul devenind fenomen într-un spaţiu românesc în care există mult infinit, „ fenomenul Casa Lux „, ce şi-a făct loc prin profesiuni, cutumă, specializare şi literatură. Este un model de viaţă care dă respect cuvântului, trăind frumos ….
Scrisul şi stilul cărţii, acest portret de familie, este unul al iluminării prin suferinţă, al căutării şi al găsirii, un scris în căutarea numelui de înger care călăuzeşte, în scrierea cu sânge a cărţii enigmatice, o sângerare invizibilă care se face vizibilă prin singurătate …
Împreună cu omul de munte, cu omul scrisului, cu omul oraşului invizibil trăieşte omul astral, proiectat în infinit dar atât de specific încât prezenţa lui doare, este o rană a vremurilor ….
„ Era o atitudine ce întâlnisem foarte rar, aproape niciodată, un amestec de solidaritate fără cuvânt şi necondiţionată, de loialitate şi spirit confratern; şi, în toate, un aer de nobleţe care trebuie să aparţină –şi aparţinea – doar celor care vin de demult şi depăşesc clipa prin însuşi faptul că există. „
Am rememorat acest fragment de text pentru a simţi modul cum Artur Silvestri pune în tabloul de familie „ memoria clipei „ sau infinitatea clipei ….
Constantin Stancu

AMANŢI DE TRANZIŢIE

AMANŢI DE TRANZIŢIE
( ATENŢIE SE FILMEAZĂ )

La Editura „ eubeea „ – Timişoara, 2008, Dumitru Hurubă ne propune un roman scurt despre o lume în tranziţie într-o Românie aproximativ contemporană, cu un titlu insolit, cum îi place să afirme: „ AMANŢII GAIŢELOR CU CAP DE STRUŢ „. Titlul pare ciudat pentru scrierile actuale, dar lămuritor pentru cititorul dornic de umor şi de întâmplări demne de o telenovelă, cu fraze puse cu şurubelniţa şi „ cheia franceză „ pe buzele personajelor care îşi cerşesc identitatea de la autor şi de la cititor, în acelaşi timp.
Viaţa unei familii care îşi caută celebritatea în lumea mare a blocului comunist, cu mai multe etaje, care nu ajung la cer, sugerând familii peste familii, familia Călindrosu, dominată de Bunica Parmenia, un personaj scos din arhivele bune ale societăţii româneşti de tranziţie de la comunismul de piaţă la capitalismul de bloc, din buna tradiţie care începe cu Anton Pann, trece pe la Caragiale şi pe la Tudor Muşatescu şi pe la ceilalţi umorişti de calitate, emblematici pentru literatura română din toate timpurile.
În mod intenţionat autorul îşi „ închide „ personajele într-un imobil cu mai multe etaje pentru a opera asupra secvenţei de viaţă la românul uitat de marea privatizare, de fondurile europene, de ingineria financiară, un individ împins la o viaţă compusă metodic şi insistent de emisiunile de televiziune, zvon, bârfă, povestirile necesare, şmen, trădări mari din dragoste, copii în căutarea părinţilor, primari uitaţi pe scara blocului, artişti de ocazie şi activişti de sindicat în locul activiştilor de partid de altă dată …
E blocul construit în vremea comunismului, cu etaj şi bacon, cu şifonierul în baie, cu debaraua în bucătărie, cu bucătăria în care învaţă copii – elevi, din care evadarea este imposibilă, afară e capitalismul sălbatic, condus din umbră de marii amanţi ai politichiei …
Romanul ne redă lumea văzut prin ochii unui adolescent intrat în viaţa adevărată cu diplomă de liceu – Iozof Beldiţă şi a surori sale, Claudiţa, crescuţi în umbra bunicii care s-a sacrificat pentru viitorul lor, dar care, culmea, avea amant, aşa cum o bârfea şefa bârfelor de pe scara de bloc, pentru a împlini un destin desenat la o cafea de văduvele de profesie ale tranziţiei, pentru că bărbaţii erau plecaţi la birtul din colţ, ocupaţi cu problemele mari ale vieţii: paharul de alcool şi cărţile, mita şi traficul de influenţă, ei care li se pare că fac în felul acesta lumea ca lume.
Indivizi formaţi de ideologia comunistă pedalând în gol într-o lume capitalistă, fără orizont, pregătind generaţia de adolescenţi care vor să devină medici, profesori, oameni cu facultate, bazându-se pe sacrificiul celor în vârstă, o generaţie a doua oară sacrificată de urmaşi …
Trădările din dragoste fac deliciul romanului, amorul de telenovelă, dragostea de vodevil ca ieşire la marea civilizaţie, sunt motive pentru aceşti oameni de a evada din monotonia existenţei, amanţii sunt la orice etaj al blocului, pentru orice vârstă, familia pare în derivă, fără credinţă, îmbogăţindu-se din furtul zilnic de la serviciu, din reţetele ieftine ale gospodinelor trădate, din economiile bunicilor, din norocul devenit mod de viaţă, din credinţa înlocuită de mit …
Dumitru Hurubă are puterea de a vedea dincolo de fapte, de oameni, de personaje tristeţea unei vieţi în derivă, fără identitate, refuzând cultura, bazându-se pe circ, pâine şi circ, o reţetă preluată din programele politice de tranziţie, de orice fel, uzuale la români. În fapt, personajele de la bloc imită personajele din parlament, din minister, de la primărie, din emisiunile de televiziune şi duc o viaţă de împrumut, dar frumoasă pentru că aşa doresc vecinii de apartament, şeful de scară sau şeful de sindicat.
Fraza autorului e fină, atinsă de piperul umorului, lăsând prin sugestie loc la marile drame şi comedii ale vieţii: „ În orice caz, aşa linişte bruscă n-a mai fost pe palierul nostru exact de la inundaţia de la parter când Neagrancerugurii a fost găsită dormind jos lângă recamier, îmbrăţişată cu vecinul – preot de la etajul patru pe care nevastă-sa îl dăduse dispărut cu trei zile înainte. „
Scriitorul analizează atent fenomenul bârfei ca fenomen de viaţă la români, zvonul care devine realitate şi care marchează destine prin lipsa vieţii adevărate, care pune în mişcare familii întregi, apoi oraşul, care afectează pe tineri sau bătrâni, care devine un mod de viaţă „ civilizat „ ca la televizor, ca în lumea bună, fără modele viabile.
Este analizat procesul de învăţământ cu adolescenţi iubind ca în filme, cu profesori care au nevoie de dragoste şi cuceresc adolescente, cu un eros de duzină care ţine loc de maturitate, dar aşa e frumos, lacrimogen, ca în serialele bune de mii de episoade care au marcat viaţa unor generaţii după anul de graţie 1989, telenovela de serviciu care a luat locul propagandei, telenovela ca loc de respiraţie zilnică, un fel de propagandă de doi lei, studiu ştiinţific de mâna a doua.
„ Ce notă ? În primul rând noi nu prea aveam habar de chestiunea în cauză. Răspunsese bine ? Spusese o tâmpenie ? Însă, fiind uniţi la greu, ca întotdeauna şi exemplu de solidaritate pe tot liceul, am strigat în cor:
- Unsprezece ! Unsprezece, dom. Profesor, cu felicitări …
- Bine, mă domnilor elevi, aveţi dreptate: merită nota maximă … Da, spune, domnişoară elevă: de unde ai ştiut ?
- De la Bunica, a răspuns ea cu hotărâre şi seninătate …”
Frământările personajelor se rezolvă într-un mod ciudat, destinul lor pare atins de umor şi dramă în acelaşi timp, bunicul evadează în SUA, colonelul este descoperit colaborator al securităţii, dar fapta e ambiguă, pictorul ajunge în Veneţia, singur, fără Bunica Parmenia, bârfitoarea se retrage la ţară pentru a continua povestea de amor cu un preot, Bunica s-a mutat la amant, la o vârstă la care aşa ceva nu există, cei doi adolescenţi se realizează frumos ca în telenovelă, numele personajelor atrage atenţia asupra vieţii lor de tranziţie, iar orice asemănare cu personaje reale a celor din romanul lui Dumitru Hurubă este absolut întâmplătoare, cum, de altfel, susţine şi scriitorul …
Autorul începe aşa:
„ Mă gândesc să scriu o poveste frumoasă, romantică, lacrimogen –siropoasă, precum o telenovelă sud – americană, în care majoritatea membrilor familiei noastre plâng, în frunte cu Bunica Parmenia. „
Iată esenţa: publicul vrea un personaj central, Bunica, care dă putere povestirii, farmec şi dragoste de viaţă, lumea vrea ceva frumos, aşa ca în filme, vrea un final bun şi mult zâmbet, pentru că România, nu-i aşa, munceşte şi are nevoie de distracţie, de amanţi, de struţi, de gaiţe, de fraze inventate şi de trădări, multe trădări: telenovela e o dragoste care doare, dar pe care nu o poţi abandona pentru că doare şi mai mult …, după cum o defineşte Dumitru Hurubă.
Romanul face parte din categoria celor de umor, un umor de calitate, care atinge fenomenul social în România, pune în evidenţă maturitatea scriitorului şi tristeţea sa, în acelaşi timp, parodia este evidentă, zâmbetul luminează fraza, dincolo de întâmplări scriitorul aşteptă o nouă ocazie să ne atragă într-o lume din care fuga înseamnă trădare, lipsă de patriotism, după modul de a gândi al amanţilor, aducându-ne aminte de celelalte scrieri ale lui Dumitru Hurubă: Carte de colorat mintea, Un scorpion pe contrasens, Scuzaţi că ne-am cunoscut, Balamucul, dragostea mea, Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie …

Constantin Stancu

MIRCEA CIOBANU – O CRONICĂ DE EUGEN DORCESCU

MIRCEA CIOBANU

Descris ca relief, în ceea ce are, deci, perceptibil, spaţiul poeziei lui Mircea Ciobanu (Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, 1966; Patimile, 1967; Etica, 1971; Cele ce sunt, 1974) se constituie din opoziţia deal – vale, realizată (ontologic) prin retragerea apelor mării: „Ştiind că o mare retrasă-şi/ Lăsă moştenire – a val – /Ritmata ei verde minune/ Undind între vale şi deal,/ Mă cred pe un fund de acvariu…” (Imnuri, p. 23). Valea e acoperită de nisip şi de blocuri de piatră; dealul (malul) – la fel. Iar dedesubt, drept sprijin, e numai piatră dură (bazalt) (Ibidem, p. 51). Peisaj arid, sub ger sau arşiţă, cu vegetaţie săracă (spini, tufe, iarbă arsă, pomi rari).
În esenţă, aşadar, substanţa este piatră. O spune, explicit, autorul însuşi: „Cele ce sunt şi la malul avar (unde lemnul/ tufelor seacă la vânt) se arată ca pietre…” (Cele ce sunt, p. 37).
Peisajul nu este nelimitat. Materia (roca) îşi circumscrie aparenţa în inelul zării (Imnuri, p. 113; passim), avântul pe verticală fiindu-i oprit de cer. Substanţei (în diferitele ei înfăţişări) îi este proprie o formă (inteligibilă) – sfera: „În ţăndări învelişurile sar/ Şi dau mirat de sfere-n alte sfere…” (Imnuri, 12). Vom constata, apoi, că – în interiorul sferei – se întretaie planurile orizontale sol şi cer cu planurile verticale corespunzătoare (Imnuri, p. 16, 24 etc.). Spaţiul matrice este, aşadar, un cub înscris în sferă (sugestia, chiar dacă deturnată, a celebrei cvadraturi a cercului, cu ipostazierea iraţionalităţii ei, nu poate fi, oricât am încerca şi, eventual, oricât am dori, alungată, indiferent dacă poetul a avut-o sau nu în vedere). Cubul rămâne, totuşi, o formă tranzitorie, el evoluând, necontenit, între punct şi sferă (după cum sferele însele sunt generate, mereu, de undele care umplu spaţiul) (Patimile, p. 10, 33, 95, 101 etc.) (1).
Pe orizontală, sus şi jos, avem a face, în consecinţă, cu două platouri circulare (cercuri), în interiorul cărora este trasat câte un pătrat (Patimile, p. 48, 100; Etica, p. 19, 29 etc.). (Se menţine, deci, şi se întăreşte misterul străvechi, şi perpetuu, al cvadraturii cercului).
Izomorfismul planurilor este cvasi-total: cerul e o mare, marea e un cer (Patimile, p. 56). Ni se vorbeşte de râpa seninului (Imnuri, p. 102), se postulează egalitatea cer = pământ (Patimile, p. 32) etc.
În sfârşit, nu doar deasupra planului celest se află un soare, ci şi dedesubtul celui teluric (dedesubtul arenei, cadranului, câmpului, ariei): „Terestrul soare din adânc mă ţine/ din mine să nu pot să mă desplânt…” (Imnuri, p. 63).
Cât priveşte timpul, ni se propune o viziune ciclică (Imnuri, p. 45), o desfăşurare de „unde temporale”, o rotire-n loc, un şir ritmic de ore stagnante (Imnuri, p. 49), ba chiar echivalenţa timp – umbră (Ibidem, p. 50) (să se vadă şi Imnuri, 87, 100 sau Patimile, 89, Etica, 39 etc.).
Un asemenea timp măsoară două tipuri de mişcare: una pe orizontală (spre margini, cf. Cele ce sunt, p. 31), având aspectul unor unde concentrice; cealaltă, pe verticală (între cele două cadrane), urmând traseul dublu al spiralei (urcuş – coborâş). Numai vântul se angajează, nestingherit, în cunoscutele sale rotiri interferente, aproape haotice (sau doar aparent haotice), oricum misterioase, imprevizibile (2). Pentru spirală – coloană, vezi Imnuri, p. 52 etc.
Fiind o urcare şi o coborâre neîntrerupte, deplasarea pe verticală este, de fapt, şi ea, o rotire, descrie şi ea un cerc – perpendicular pe cercul deplasării orizontale. Permanenta revenire a mobilului în acelaşi punct schimbă mişcarea în nemişcare: „alerg de ieri în ţara răsturnată/ şi-acelaşi cer mă vede stând pe loc” (Patimile, p. 126).
În centrul pătratului de jos e locul individului uman. Acesta nu se lasă definit după analogiile curente (florale, astrale, acvatice etc.), fapt ce reprezintă una din notele cu totul originale, cu totul aparte ale acestei poezii. Reţinem câteva de-personificări, mai degrabă abstracte, contaminate de spaţiul analizat mai sus: verigă (Imnuri, p. 26), cub, piatră, osie de cerc, stâlp, cerc, limbă de clopot (Patimile, p. 10, 41, 43, 49, 79, 118).
Vom remarca, prin urmare, că – în contrast cu precizia spaţio-temporală a mediului – individul se arată a fi lipsit de formă. El şi-o caută mereu, cu deosebire în oglinda apei şi a cristalului, apa şi nisipul (materii amorfe) fiind elementele din care încearcă să-şi plămădească (prin mijlocirea unui liant) chipul: simplă corporalizare a arhetipului, a unimei (Imnuri, p. 26, 52; Cele ce sunt, p. 37).
Definiţia insului o va face simbolul. Tipologia stilistică, adică, în mare, încadrarea în una din cele două direcţii definitorii – eminesciană sau macedonskiană – ale liricii noastre (tipologie de un eleatism emblematic, în cazul lui Mircea Ciobanu) se completează cu una din cele mai complexe tipologii estetice ale poeziei de azi (situare pe scara valorilor) (3). Mircea Ciobanu izbuteşte trei poeme simbolice pregătite de întregul corpus de texte care le precedă şi impregnate în tot ce le-a urmat.
E vorba de Oaspetele cu spadă, Armură şi Augur.
Cea dintâi dintre aceste trei poezii transcrie sinteza ins/ alter-ego (daimon) – tipul Faunul, deci. În Armură, tipul Faunul şi tipul Hyperion se întrepătrund; realitatea de-personificatoare (şi, concomitent, personificată) e găsită în cultură, nu în natură. Anticipări: statuia (Imnuri, p. 31), tiparul de ceară (Ibidem, p. 35). Augur (4) definitivează confruntarea cu lucrurile (să se vadă şi romanul Martorii al aceluiaşi).
Aşadar, pe de o parte, ins; pe de alta, lucruri (= câini, dulăi, nori) = lupi (Imnuri, p. 11, 31, 44, 108; Patimile, p. 60).
Un model al spaţiului construit de creaţia lui Mircea Ciobanu este cetatea („crenelele zării”, Imnuri, p. 101; „Zarea cu pieptul apăs”, Cele ce sunt, p. 31 etc.). Volumele Etica şi Cele ce sunt dezvoltă cadrul simbolurilor din Armură şi Oaspetele cu spadă.
Reproducem Armură, text prelungit, din păcate, dincolo de limita sa aşa-zicând organică (limită situată, credem, imediat după primele două strofe), dar unde, totuşi, profunzimea şi claritatea îşi sunt – una, celeilalte – revers şi garanţie: „Îmi voi lăsa sudoarea pe un mal/ Şi-i voi privi statura călătoare/ Rămasă-n urmă cu un gest final/ De-a mă primi în straiul ei de sare.// O vreme şi-altă vreme va pluti/ Prin treceri grave-n rază şi căldură/ Va rătăci pe diguri cenuşii/ Insinuând contururi de armură…”
Am putea re-afirma, schematizând, oarecum, lucrurile, că nivelul senzorial, cel afectiv şi cel al raţiunii adaptative (altfel spus, nivelul contactului cu imanenţa) generează epicitate (text epic) şi dramatism (mai exact: text dramatic). Sau, eventual, generează poezie minoră, descriptiv-confesiv-sentimentală. Sufletul este, prin definiţie, liric. Iar spiritul, lume a transcendenţei şi cale spre transcendenţă, este extatic. Către acesta din urmă tinde poezia lui Mircea Ciobanu (5).

Orizont, 38/1978

NOTE

1. După convingerea noastră, nici clasica sferă, nici modernul (dar şi străvechiul)
cub, în idealitatea lor strict intelectuală, nu pot asigura, fie singure, fie – cu atât mai puţin – în coliziune, o formulă (şi o soluţie) de echilibru al lumii (al lumilor). Numai Crucea, model metafizic, sinteză a orizontalităţii şi a verticalităţii, este în măsură să împace lumea cu sine însăşi. „Crucea este în inima relaţiilor dintre noi – ea este structurată în lucruri. Este ‚temelia universală’ „ (E. Stanley Jones, Viaţă din abundenţă, The Bible League, Bucureşti, 2002, p. 369). Pe de altă parte, în Apocalipsa 21, 16 citim: „Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă”. Acestui enunţ, Părintele Bartolomeu Valeriu Anania îi dedică, în josul paginii, un scurt comentariu: „Ceea ce înseamnă un cub, simbol al perfecţiunii”. Cf. şi The New Study Bible, Zondervan Publishing House, 1995, p. 1948, glosa referitoare la Revelation 21, 16: length…wide…high. Thus a perfect cube, as was the Most Holy Place of the tabernacle and the temple”.
2. Adăugăm, acum, nu atât în completarea vechiului nostru comentariu, cât spre a da glas unui gând înduioşat, unor amintiri, legate de omul profund religios, care a fost Mircea Ciobanu, următorul verset din Scriptură: „Vântul suflă unde vrea şi tu îi auzi glasul, dar nu ştii de unde vine şi nici unde se duce. Aşa este cu tot cel ce este născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Gr. pneuma şi ebr. ruah înseamnă, ambele, şi „vânt” şi „duh”. De fapt: „La foi n’est-elle pas une révélation?” (Marek Halter, La mémoire d’Abraham, Robert Laffont, Paris, 1983, p. 110).
3. Cf., pentru detalierea acestor concepte (tipologie stilistică, tipologie estetică), Eugen Dorcescu, Proiect de istorie a poeziei române contemporane, Preliminarii, „Orizont”, 19/1978; Tipologia stilistică, Ibidem, 23/1978; Tipologia estetică, Ibidem, 26/1978.
4. Vezi Eugen Dorcescu, Analiza stilistică a textului poetic modern, în „Filologie XX”, II, Universitatea din Timişoara, 1978, p. 129 – 135.
5. Acest ultim pasaj nu figurează în textul publicat cu aproape trei decenii în urmă.

EUGEN DORCESCU

CĂLĂTORIA DUPĂ CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAŃEZ

CĂLĂTORIA

Prin volumul de versuri intitulat simplu, dar pătrunzător, CĂLĂTORIA, CORIOLANO GONZÁLEZ MONTAŃEZ, poet spaniol, este prezent şi în spaţiul poeziei din România datorită traducerii făcute de Eugen Dorcescu, poet şi el, cu simţul abisului. Volumul a apărut la Editura MIRTON, Timişoara – 2010 şi este o mărturie despre destinul omului în univers şi în locul în care l-a pus Dumnezeu pentru o vreme.
Versurile poetului spaniol sunt de obicei lungi, curgând tainic şi după o logică poetică proprie, reflectă umbrele unor civilizaţii pierdute, uşoare atingeri de altă dată, într-un peisaj vast, întrerupt de evenimente aparent banale, dar care sunt importante pentru sufletul omului.
Poezia aceasta vine dintr-un alt spaţiu, diferit de spaţiul mioritic şi este captivă omului de carne, neputincios, limitat, rămas atârnând între iluzia unui eden oricum pierdut şi iluzia eliberării, un om venind din măruntaiele pământului, cu tot ceea ce presupune aceasta: tristeţea, durerea, singurătatea, sentimentul alungării, o lungă şi apăsătoare călătorie, deci. Toate sunt ilustrate de imaginea pietrei, a muntelui, a eremitului, a digului, a nopţii şi zilei, a anotimpului, a frigului, ori temelor uitate de civilizaţia actuală. Oameni care au fost cândva zei în memoria prietenilor muritori, oameni singuri, paradisul pierdut, câmpiile deşertului în care timpul nu are sens, cuvintele vechi ale strămoşilor, memoria care încearcă să prindă esenţa. Apoi soarele, eroii, sunetul tamburinelor, ca o inimă ce bate, chiar tablouri simple, ori plaja ca loc de trecere, din această călătorie în alta …
Fraza lungă, poemul venind din infinitul deşertului, este întrerupt de haiku, scurt, fulgerat, de parcă fericirea nu poate dura, este aproape un păcat să fii fericit. Călătoria în tăcere are un final dorit, celălalt ţărm, timpul se poate opri, durerea este veche şi lentă.
Despre literatură poetul spaniol scrie: „ CUM SĂ AFLI CÂTĂ memorie este în spatele unui cuvânt, în spatele unui vers? Cum să înţelegi câtă durere este în cuvântul ce o numeşte? Literatura nu este locul memoriei, nu este calea comuniunii cu celălalt, nici măcar cu noi înşine. Literatura nu este salvarea. Stihul este singurătate şi abandon.”
Din această perspectivă poezia lui MONTAŃEZ exprimă o singurătate dusă la limită, deşi salvarea este posibilă prin Iisus, dar parcă tradiţia îl împinge pe poet la limita existenţei, imaginea pietrei.
„ PE PIATRA ACEASTA este scris numele nostru. / Pe această piatră se iveşte cuvântul vulcanilor./
Pe această piatră am fost creaţi/şi acesta este cuvântul pietrei de foc:/Fiindcă suntem foc şi la foc ne întoarcem,/fiindcă pământul se naşte pământului şi omul se naşte morţii,/durerea şi teama ne întunecă ochii/şi nopţile fără lună sunt mai lungi/decât zilele cu soare./”
Haiku, loc de popas al luminii:” lumină, plajă şi cer:/unde rezidă totul/şi eu te rechem”
Ori tablourile care, deşi statice, par să prindă clipa trecătoare, să o fixeze în carnea omului singur:
„ O MARE ESTIVALĂ nepăsătoare turcoaz/ce eliberează de memorie şi de durere./O mare antică./”
Concluzia: peisajul vine de altă dată, precum păcatul moştenit prin naturala naştere, prin codul genetic, imposibil de ocolit.
Finalul volumului aduce cumva eliberarea, kaiku luminos, ieşire din logica călătoriei ca destin: „ pe nisip/patru urme de picior:/două sunt de copil/”
În traducerea meşteşugită de Eugen Dorcescu avem echivalenţa unei poezii cu nuanţe spaniole, eşantioane dintr-o operă mai vastă, gândul care se poate simţi dincolo de cuvinte, paradoxul care dă soluţia, iubirea care va nimici singurătatea, eliberarea prin iubire, gând care stă în spatele versurilor, translucid, imposibil de zis până la capăt, dintr-o mistică închisă în ritual. Există şansa ca fiecare să fie fericit, dar asta pare un păcat, o conspiraţie împotriva sensului real al vieţii.
Sentimentul sfârşitului călătoriei pare prezent în poemele lui MONTAŃEZ: „ AM STRĂBĂTUT TOATE drumurile ce duceau/la toţi munţii,/observând cum cerurile trasau nori noi,/repetând toate numele mele pentru ca nici tu nici zeii/să nu mă uite când focul va consuma amintirile./”
Amintirile par greu de biruit, e o povară care marchează omul de pământ.
Sunt, desigur, legături între poezia lui MONTAŃEZ şi poezia lui Eugen Dorcescu, locuri cumva comune, ca motivul eremitului şi al edenului, dar asta face parte din destinul omului, din mişcarea sa pe elipsa eternităţii, lucruri neînţelese care provocă frumuseţea şi asta înseamnă prezenţa lui Dumnezeu, împotriva singurătăţii este cuvântul, peisajul, natura, spaţiul şi timpul, viziunea …
„ EREMITUL APARE şi dispare/aidoma dunelor./Nimeni nu i-a văzut chipul,/dar legendele spun că el este alb/precum stelele,/orb ca durerea,/tăcut ca oamenii deşertului./Călătoreşte între pelerini,vagabonzi, războinici;/şi, fără ca nimeni să-l asculte,/vorbeşte ca un profet/şi recită, ca şi când l-ar avea scris/în palma mâinilor sale,/destinul lumii, de la începutul/până la sfârşitul timpurilor.”

Constantin Stancu
Aprilie, 2010

PROFESOR DE ADMITERE

„ ARTA IASTE UN TEMPLU ”

„ PROFESOR DE ADMITERE „, este piesa de teatru care aduce cititorului şi a adus spectatorului un buchet de viaţă, dramaturgul Mariana Brăescu probând cu multă maturitate că o naţiune sănătoasă îşi menţine rădăcinile, că acestea sunt puternice şi strălucirea aparentă nu poate modifica planul adânc al lumii, că cei cuprinşi în viţa de vie, asemenea omului sincer, deschis vieţii, au rod şi asta fără să ţină seama de noţiunile filozofice, de actul artistic, de modele de moment.
Dincolo de sclipirile vieţii este chiar viaţa, cu forţa ei de neoprit, cu „ beţia „ destinului care vine de departe, cu umbra umorului de bună calitate ….
Acţiunea piesei de teatru se petrece într-o podgorie, acolo unde Tudor Neamţu este şeful şi chiar artistul viticultor şi unde vin în documentare mai multe personaje care dau culoare acţiunii şi care tind să ducă sensul mai sus de semnele zilei: Criticul de artă, Cântăreţul, Actriţa, arhetipuri simbol. Dar tot acolo se mişcă sub haloul unui aer al speranţei fiul şefului: Tudorel, aflat la vârsta treptelor: examenul la facultate.
Cele trei personaje ale artei modele ale lumii, sunt dispuse să-l pregătească pe fiu pentru o carieră plină de strălucire, pentru altceva, poate mai înalt, poate mai interesant, dar examenul de admitere cel mai bun pentru tânăr este chiar profesia de inginer viticultor pentru care şi optează, continuând tradiţia familiei. Lecţiile de pregătire, meditaţiile, celor trei personaje sunt pline de viaţă, scenele se mişcă spre un plan al suspansului şi al umorului cu sensul spre elitele sterile.
La aceste lecţii participă şi Moş Costică- viticultor şi el, om apropiat familiei Tudor, un înger al podgoriei şi al fiului, pregătit mereu cu o vorbă plină de bunătate, apropiat de idealul vieţii simple şi directe.
În final Moş Costică este cel care prinde lecţiile de artă şi se metamorfozează, comportamentul său devine altul, mentalitatea, vorbirea, ideile sunt ale unui ins din tagma elitelor, deşi este prea târziu pentru el, aerul firelor cărunte îl marchează prin vorbe şi acţiuni. Cele trei personaje părăsesc scena şi podgoria iritaţi de eşecul în faţa tânărului care promitea atâtea. Moş Costică este şi el indignat, fiul nu a optat pentru a fi critic de artă, cântăreţ sau artist, el s-a vrut doar trăitor al vieţii sale.
Subiectul piesei de teatru este un prilej pentru Mariana Brăescu de a pune faţă în faţă mai multe planuri: viaţa reală şi arta ca viaţă, triumful gloriei pământeşti şi triumful vieţii pur şi simplu, omul din popor cu elitele, viitorul ca element de siguranţă sau viitorul ca posibilitate, limbajul de zi cu zi şi limbajul artei pentru artă, seriozitatea personajelor cu umorul necesar, etc.
Fundalul este şi el simbolic deşi la prima vedere nu pare aşa: acţiunea se petrece într-o vie, ca semn al unui popor al încercărilor, ispititorii sunt cele trei persoanje emblemă, vinul ca motiv estetic, scenele din opere celebre jucate de persoane obişnuite. Toate se leagă prin Moş Costică un personaj plin de viaţă arătându-ne că viaţa este un dar care trebuie primit şi că băutura cea mai bună este chiar timpul vieţii tale. Personajul acesta dă farmec scenelor, vorbele sale sunt pline de duh, de umor şi vin din experienţa omul care a trăit toate acestea, care ştie pe fiinţa proprie că esenţa vieţii este să spui da oportunităţilor şi să nu-ţi fie teamă de schimbare.
Sunt câteva teme care dau dinamism piesei: tradiţia, modelul vechi românesc, gazda primitoare de oaspeţi, relaţia părinte copil şi copil părinte, lumina discretă a familiei formată din cei legaţi spiritual, ideea de templu de fiecare zi, cartea biruind farmecul vinului bun, satisfacţia petrecerii simple, valori reale creştine, de altfel…
Toate vin de departe, din conştiinţa poporului român şi trimit spre pragul unei admiteri. Dacă scenele încep liniştit, viaţa din podgorie pare a nu fi fost atinsă de mult de evenimente importante, ulterior scenele piesei prind viteză şi viaţa se degradează treptat sub presiunea celor trei personaje care vor ceva ce nu se poate, cu tot arsenalul de argumente, vorbe, idei. Intrarea celor trei în peisaj la începutul piesei, simultan, cu bucuria în fiinţe, tulbură viitorul, dar asta aparent, pentru că în adânc lumea din podgorie îşi păstrează ritmul şi rădăcinile dau vlăstar, pe Tudorel, fiul care reuşeşte.
Piesa de teatru a fost relansată de Editura Carpathia Press – Bucureşti în anul 2005 şi merită citită şi poate jucată din nou pentru că este una plină de acţiune, frazele şi dialogurile rostite de personaje sunt vii, nu au nimic fals, personajele trăiesc momentul şi au căpătat ceva din vinul vechi: sunt ameţitoare prin culoare lor de oameni reali, care trec examenul de admitere.
Este arta un Templu ? Întrebare de început şi de sfârşit de piesă, de viaţă, de mileniu şi poate că arta de a trăi viaţa ca pe un dar este adevărata artă şi nu una doar de dragul artei în sine, ci una cu sens, cu deschidere.
Personajul lui Moş Costică are curajul să redeschidă rana lumii, iar umorul său deschide viaţa în ciuda presiunilor de tot felul care vin din lume, din ispită, din carnea omului limitat la vremurile istoriei.
Ediţia din 2005 redă câteva din declaraţiile actorilor care au jucat piesa, vorbele Marianei Brăescu într-un interviu, scurte note critice şi poate esenţa unei opere, a unei piese de teatru: viaţa în plină mişcare de la nesiguranţă la siguranţă.
Autoarea a ştiut întotdeauna că va scrie teatru, a ştiu că scrisul va fi arma ca va rezista timpului. Având în minte persoana actorului Mihai Mereuţă, pornind de la scenă spre viaţă a reuşit un personaj de excepţie… Modelul real există, trebuie să-l vedem dincolo de vremuri …

Constantin Stancu

UMOR DIN HUNEDOARA

CAPCANE PENTRU INTECTUAL

O antologie de umor vine spre cititorul aflat în criză de timp şi de voie bună, este antologia semnată de Dumitru Hurubă şi Doina Bălţat, o carte veselă pentru zile triste de tranziţie şi economie de piaţă, sub umbrela de soare în stil european, publicată de autori la Editura „ eubeea” – Timişoara, 2008, consilier editorial Nina Ceranu şi lector Ilie Chelariu. Cartea poartă un titlu simplu pentru ca oricine să înţeleagă că râsul poate fi un stil de viaţă la români: „ O ANTOLOGIE DE UMOR ROMÂNESC „ şi începe cu o lămurire din partea celor care au scris pentru ca cititorul să înţeleagă că totul a pornit de la o discuţie obişnuită despre literatura de umor, apoi a trecut printr-o revoluţie şi prin deces, adică să mori de râs dacă citeşti. Autorii şi-au adus aminte de lecturile din scrierile românilor de bun simţ şi de umor, pornind de la o idee banală: găina poate sări gardul raţiunii şi că există o nevoie acută la români: nevoia de a fi minţiţi frumos, pe timpul zilei, în plină economie de piaţetă …
De la început Dumitru Hurubă şi compania ţin să ne avertizeze: fără Caragiale, cu toţi ştim că românul are simţul umorului, mai ales dacă de numeşti: Ion Băieşu, Viorel Cacoveanu, Laurenţiu Cerneţ, Ion Cristoiu, Paul Everac, Teodor Mazilu, Tudor Muşatescu, Valentin Silvestru, … Dumitru Hurubă şi alţi scriitori de umor, amuzaţi că viaţa este frumoasă şi noi aşteptăm ca plopul să facă mere …
Cititorul poate evada din viaţa de zi cu zi şi poate descoperi unele idei ciudate şi un mod viaţă interesant savurând scrierile autorilor de umor, e un îndemn la preocupările de bază ale vieţii, pentru că prea ne lăsăm duşi de nas de unii dintre falşii indivizi de omenie, cu obraz gros şi pantofi cu număr mare – de senator, de ministru sau de bancher …
Selecţia şi neselecţia aparţine celor doi autori de antologie, este riscul lor, şi-l asumă, dar oricum, scrierile au ceva deosebit. Te fac să râzi, să zâmbeşti, să fii nostalgic deşi nu ştii de ce, să plângi după epoca de aur a râsului, să fii de râsul … lumii, ca să parafrazăm titlul unei reviste de umor la care a lucrat şi domnul Hurubă în vremuri mai bune pentru umorişti. Cartea este puţin tristă pentru că pune în lumină lipsa de cultură, mârlănia, mândria nejustificată, limbajul de manea, gestul care distruge fiinţa, cuvântul cu sare şi piper, privirea rătăcitoare a celui înşelat, privirea mândră a şefului care ştie că nu ştie ceea ce ar trebui să ştie, oricum politicienii trec dar umorul rămâne …cu noi …
Cartea abordează scrierile simple, dar nu simpliste, cele cu morală la butonieră, în spatele titlului se află o dramă, drama de a fi pe lângă viaţă, pe bază de zâmbet şi voie bună, adică sunt lucruri foarte serioase: puterea dragostei, iubirea de gumilastic, horoscop de estival, necesar în orice împrejurare în concediu, dacă îl ai, al dracului femeie, adică, faptul divers care te arde, condica de sugestii şi reclamaţii, minciuna care ne manipulează frumos, mititei cu cimbru, gemeni iubind gemene… O carte despre proprietărese grase şi jocuri de societate, despre lingvistica şi jocul de societate, despre nevroză, sau despre cum de prepară gloria prin gări şi bineînţeles, când vrea Dumnezeu …agonie şi extaz la români şi nu numai …
Dacă citeşti scrierile autorilor români de umor descoperi esenţa vieţii autorii de umor plecând de la scrieri obişnuite de la fapte aparent banale, dar care au în spatele lor tâlcul, cheia şi şperaclul faptelor zilnice. Astfel celor amatori de horoscop vor descoperi, dacă sunt din zodia balanţei, adevărul pur: „ Condiţia dvs. financiară este precum cea fizică, iar condiţia dvs. fizică este precară. Faceţi jogging de-a lungul litoralului, uimind cunoscuţii de pe plajă, care vor comenta la modul: „ Uite că mai mişcă ! „( Ananie Gagniuc – horoscop estival ) … Este un semn că lucrurile mai mişcă la români …
Sunt dialoguri necesare într-o zi din viaţa unui personaj :
„ – Tăticule, contele de Monte Cristo a existat ?
Iustin tuşi ca să câştige timp.
- Nu cred … Sau poate …” ( Laurenţiu Cerneţ – Aşteptare )
Viaţa poate fi un joc frumos, iar Cornel Udrea, umorist de profesie, ştie acest lucru, fiind atent mai ales la jocurile de societate: „ Având nespusa plăcere de a primi musafiri, pe nepusă masă ( o puneţi ulterior pe balcon ) trebuie să trecem rapid de la bucuria prost mascată la fericirea vecină cu extazul. După ce scoateţi exclamaţiile de rigoare, ajutat de soţia care intervine şi ea cu interjecţiile drăguţe, poftiţi-i în sufragerie şi faceţi-vă că nu vedeţi mica dezordine existentă, lăsaţi haina de pijama pe televizor şi haina de pe canapea la vedere …” Urmează un adevărat ghid al jocurilor de societate între oameni maturi şi serioşi, preocupaţi de o viaţă super: telefonul fără fir, ţurca de salon, lapte gros, bâza cu obiecte, bârfa, alte metode bune pentru o vizită după ora 23 …
Dumitru Hurubă ne reaminteşte că este şi el autor de umor, în buna condiţie necesară de antologie de bun gust, propunându-ne un iubit şi palpitant concediu: „ Era în a doua jumătate a lunii iulie, o căldură sahariană şi călătoream spre Constanţa – nouă inşi într-un compartiment de opt locuri, privindu-ne pe furiş să vedem care va leşina primul şi astfel să ne mai descongestionăm spaţiul. „
Concediul este palpitant şi face parte din viaţa noastră cea de toate zilele: „ În rest, totul a decurs normal, respectiv, în camera de hotel eram cazaţi şapte inşi în două paturi. Singurul lucru care ne cam deranja, era acela că sforăiam toţi formidabil, motiv pentru care stăteam mai mult pe balcon în bătaia ţânţarilor înjurându-ne cu patimă. În şoaptă. Alte evenimente nu au mai avut loc. „
Poate că în unele perioade ale vieţii noastre suntem afectaţi de criză, de afaceri în stil european în economia noastră paralelă, de vecina de la fereastra cu termopan sau de stologenit pe burta goală în stil piţurchist, dar tratamentul este la îndemână: umorul de bună calitate sugerat de autorii acestei antologii simple cu cimbru şi clienţi serioşi, o carte bună pentru zile grele, în concediu sau dacă, din accident, ajungem primari de municipiu cu ieşire la Marea Neagră pe vreme de revelion de vis şi cu capcane pentru bărbaţii culţi, pentru că oricum intelectualii sunt întotdeauna de parte preşedintelui …

Constantin Stancu

EUGEN DORCESCU: DESPRE POEZIA LUI CONSTANTIN STANCU

Eugen Dorcescu

Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenţă

Poezia lui Constantin Stancu, bine reprezentată, în întregul ei, de volumul antologic Pomul cu scribi, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, are, drept strat semnificativ şi generativ bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului (şi devine, pentru cititor, la contactul atent cu textul) altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului, care, în fond, dezvăluie profunzimile existentului, transformând ceea ce este imediat perceptibil (lumea fizică) în semnificant al marelui şi misteriosului semnificat metafizic :

Legănătoare placentă între două lumi,
una care există, reală şi dureroasă,
legănătoare placentă care-mi primeşte fiinţa,
pot atinge viitorul cu tălpile,
primitoare cu trupul ce mi s-a dat,
unde mă obişnuiesc cu flacăra lui,
cu uitarea, cu fragilitatea lui, cu adevărul lui,
cu moartea lui în timp ce aflu acest adevăr…

Universul, viaţa se preschimbă, astfel, într-un metafizic semn, într-un infinit plin de substanţa divinului, a Divinităţii, infinit pe care eul cunoscător, iniţiat, trezit la Realitate (căci, aşa cum ni se spune în Exodul 3, 14, există o singură Realitate : « Eu sunt Cel ce sunt » sau : « Eu sunt Cel ce este » – versiunea Anania), începe, treptat, a-l contempla, a-l citi, al rosti, a-l tăcea, a-l scrie, a-l trăi :

Ai ales pentru mine ceea ce nu este de parcă ar fi,
mă ajuţi să văd clar cu trupul
ceea ce prin vederea cu ochiul nu se poate vedea,
mi-ai atins obrazul cu nevăzutul aer mişcător,
strig apoi şoptesc şi nevăzutul îmi răspunde
şi tu zâmbeşti, îmi atingi umerii
şi încep să merg între aceste două stări:
una văzută şi alta nevăzută…

Locul unde se află eul liric, acest areal interferent, această concomitenţă ontologică aici-acolo, acest teritoriu ce se găseşte între profan şi sacru, dar, de fapt, palpită în miezul lucrurilor (lucrurile, asemenea oamenilor, sunt transparente, 10, 18, 30 etc.) şi în intimitatea sinelui, poate fi numit, cred, trans-imanenţă:

…dar noi ne vedeam de-ale noastre, vorbeam într-o
limbă neştiută la serbarea poetului, schimbam
imperii pe o boabă de piper,
nici nu observam cum îngerul prefăcea apa din
paharele de sărbătoare în vin,
nici nu observam,
totul se-ntâmpla
dincolo…

Ori:

Ninge peste câmpia română,
sângele tânăr saltă spre cer,
ninge cu furie, totul devine alb,
e un fel de împăcare cu bunul Dumnezeu,
anotimpul îngheaţă în guşa păsării…

Sub aripa ei albă infinitul ca o posibilitate finită…(subl. n., E.D.)

Aici, în acest “infinit ca o posibilitate finită” (sintagmă memorabilă, ce dă măsura adâncimii, şi altitudinii, la care se situează meditaţia estetică a poetului), stăpânesc lumina, albul imaculat al zăpezii (ce transfigurează totul), tăcerea (formă privilegiată de comunicare, de supra-comunicare, cu sacrul, cu “cele ce sunt”, după spusa iubitului meu prieten, mutat la Domnul, Mircea Ciobanu):

Nevoia de a sta zilnic de vorbă cu Dumnezeu,
dincolo de hărmălaia lumii,
oameni care se salută dar care nu se mai pot
cunoaşte,
vezi, din farurile autovehicului radiază
în acelaşi timp lumina şi întunericul…

Dincolo, oamenii vorbesc,
dincolo, El tace…

sau:

Se strigă unii pe alţii,
de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte…

Din stratul germinativ al transfigurării şi din arhitema trans-imanenţei, se desprind, ca într-o inflorescenţă mistică, o seamă de teme şi motive, pe care , aici şi acum, le menţionez doar, alăturându-le câteva succinte comentarii. Mai întâi, vom observa că, în poezia lui Constantin Stancu, străvechea, statornica luptă dintre carne şi spirit (consubstanţială omului duhovnicesc) pare a fi dispărut, ori, măcar, pare a fi fost depăşită, fiind înlocuită chiar – fapt remarcabil, dar ne-explicit – cu pacea dintre carne şi duh. Niciunde în text nu se poate găsi ecoul limpede al unei asemenea confruntări, cu tensiuniea ei subiacentă. Poate doar în aceste trei stihuri, intitulate Potopul, care evocă, indiferent de pretext, o dedublare tragică:

Plouă, plouă, apa intră în gândurile statuilor,
refuzul tău face din mine un sunet magic,
refuzul tău face din mine două fiinţe care se urăsc…

În genere, însă, sufletul (psyhe) (sinonim, poate, în viziunea autorului, cu duhul) rămâne într-o stare de blândă şi grea iluminare, într-un extaz al neîntreruptei aşteptări:

E târziu, prea târziu,
lucrurile dorm, se visează bărbaţi,
poate copii sau fecioare,
sufletul mă părăseşte ca un fruct copt prematur,
se aşează pe cheia de la intrare,
lângă mâna ta pregătită să bată la uşă…(Iisus)

Trebuie reţinută, apoi, recuperarea (reabilitarea) metafizică a trupului (passim), care, teologic vorbind, cum bine se ştie, nici nu e tot una cu carnea:

…mă ajuţi să văd clar cu trupul
ceea ce prin vederea cu ochiul nu se poate vedea…

Trupul (soma) este forma organizată a cărnii (sarx) (ca materie) şi sediu (cort, templu) al duhului (pneuma). Iar duhul este partea cea mai fină a sufletului (ceea ce justifică posibila sinonimie suflet – duh, pomenită mai sus).
O dihotomie există, totuşi, însă nu antagonică – anume cea dintre trup şi gând (nous, adică zona superioară a lui pneuma, care, la rându-i, cum spuneam, este partea cea mai epurată a lui psyhe):

Poate a fost cineva după arborii aceia,
sau poate eşti tu în partea nevăzută a lucrurilor,
acolo unde nu putrezeşte carnea şi
unde nu se pun margini între lumi,

iar dincolo
cauţi izvorul de început,
cauţi un răspuns deşi nu ştii întrebările,
priveşti peştele, piatra, apa,
strigi şi deodată ţi se răspunde:

“Gândul nu putrezeşte în creierul tău
aşa cum creierul putrezeşte
în timp ce gândeşti totul…” (Totul)

S-ar putea continua (şi ar trebui să se continue, şi, sunt sigur, se va continua, mai devreme sau mai târziu) explorarea acestei lumi artistice originale, bine articulate, armonios clădite. Deocamdată, eu am încercat să schiţez numai câţiva din pilonii ei, numai punctele de sprijin şi, eventual, aura unui univers liric, fascinat de “cubul acesta perfect unde ne-am întâlnit” (143) – cum numeşte poetul ambianţa trans-imanenţei sale. Să nu uităm că, în Apocalipsa 21, 16, Ierusalimul ceresc are înfăţişarea unui cub – “simbol al perfecţiunii” (Părintele Bartolomeu Anania).

19 aprilie 2010

FOTO: CONSTANTIN STANCU, CĂLĂTOR

RENAŞTEREA POEŢILOR: DIMITRIE ANGHEL – SCRIERE DE EUGEN DORCESCU

DIMITRIE ANGHEL

Examinată cu atenţie şi empatie critică, dincolo de componenta ei descriptivă şi retoric-melancolică, poezia lui Dimitrie Anghel ni se pare a fi, în ceea ce are cu adevărat proaspăt şi durabil, o încercare de pătrundere spre o altă ordine a conştiinţei, spre etapele revolute ale biografiei, mai mult, spre ceea ce Baudelaire numea „une vie antérieure”. Ţelul este, deci, reanimarea imenselor depuneri de uitare ce zac în suflet, regăsirea antecedentelor, altfel spus: recuperarea avatarului. Numeroase enunţuri deconspiră acest impuls: „Visam privind în fundul paharului cu ceai/ Şi-n sticla străvezie, ca-ntr-o metempsihoză,/ Eu m-am văzut pe gânduri, ţinând în mână-o roză,/ Sub un portic de aur cu bolta de email…” (vezi şi Scrisoare, Omul din lună, Umbre etc.).
Căci sufletul însuşi nu uită. El este o spaţiozitate intens populată (o latenţă), în care coboară, din când în când, „magul amintirii”: „Ce stranii lucruri dorm în suflet şi cum nu uită el nimică/ Din câte le închizi într-însul, ca într-o urnă funerară:/ E iarnă azi şi, fără voie, eu văd o zi de primăvară,/ Şi mă simt iarăşi lângă tine, pierduta, dulcea mea amică…”
Cuvintele însele sunt semne (sau semnale) ale unei (unor) realităţi halucinatorii: „Cuvinte, juvaere, ecouri depărtate/ A altor suferinţe şi bucurii – cuvinte./ Cu voi trăiesc trecutul, şi clipa care bate,/ Şi viaţa care-ncepe dincolo de morminte”.
Tematic, aşadar, lirismul lui Dimitrie Anghel se ataşează, prin cea mai profundă din pulsaţiile sale, uneia din direcţiile importante ale literaturii române (Edgar Papu), direcţie pe care o ilustrează, însă, timid, într-un registru mai degrabă minor. De ce? Fiindcă motivul şi procedeele nu par a fi fost conştientizate (şi, ca atare, subordonate unui proiect), ci lăsate exclusiv în seama spontaneităţii elegiace (uneori conjuncturale). Şi asta, în ciuda faptului că amplitudinea balansului ontologic este, adesea, prodigioasă (uman – vegetal, cum se va vedea mai departe).
Oricum, fiind vorba de recuperarea unei anteriorităţi existenţiale, întreaga energie lăuntrică se orientează către profunzimile memoriei. Eul se aseamănă unui scafandru („Dară pe celălalt tărâm când ochiul meu orb se deprinse/ Cu întunericul său plin de fantastice lucruri,/ Scumpe comori am cules din adâncuri de nimeni umblate:/ Scufundător fericit nu mai ştiam ce s-aleg…”), iar textul este consemnarea nu doar a unor descoperiri, ci şi a unei proceduri, a unei anamneze: „Voind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii…/ Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:/ Eram şi eu un crin ca dânşii, şi-n dezmierdările luminii/ Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă…”
La rându-i, anamneza cunoaşte trei momente (trepte), clar delimitate în discurs. Prima treaptă este reveria (în genere, nocturnă). Refugiat între flori, în lumea de miresme a grădinii, sau sub fascinaţia unor obiecte vag hipnotice (luna, paharul), insul rupe contactul imediat cu mediul şi lunecă spre propria realitate fundamentală. Iată câteva detalii ale acestei mnemotehnii, ce reconstituie, în eternitate, avatarurile unui individ şi ale unui cuplu: „Privesc o semuire de om în discul lunii,/ Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul…// E-un om de bună seamă, e-un cap de om – o mască./ …Şi totuşi chipul acesta îl ştiu de nu ştiu unde…// L-am mai văzut desigur, şi-l ştiu – dar tu, iubită,/ Ce te-ai deprins să judeci cuminţii şi nebunii,/ Când stai privind pe geamuri cu faţa liniştită,/ Cunoşti tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?”
Procesul mnemonic este încă mai intens (deşi, poate, mai confuz) pe cea de a doua treaptă – somnul. Ajuns aici, sinele se mişcă dezinvolt, în abisurile interioare, abolind determinările spaţio – temporale. Poetul laudă necontenit atotputernicia somnului (Dragoste, Amintire, Melancolie, Metamorfoză etc.), o bănuieşte, dar n-o exploatează aşa cum s-ar cuveni. După cum doar schiţează „fiziologia” celei de a treia trepte: agonia. Dar cât de modernă şi de originală este această intuiţie! Dimitrie Anghel se dovedeşte, într-adevăr, un Narcis agonic, un ins suspendat între două prăpăstii: „Grele aripile însă deodată stătură inerte/ Şi cătră mine şi-a-ntors Pajura ciocul flămând:/ Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,/ Ameninţat să recad dacă nu am ce-i jertfi”. Să se vadă şi Dureri ascunse, În furtună, Moartea Narcisului etc.
Ce ne dezvăluie, deci, anamneza? Re-gresând, pe căile reveriei şi ale somnului (visului), sub atracţia agoniei narcisiace („moartea narcisului” poate fi, în fond, în mod obscur, „moartea lui Narcis”, adică (auto)excluderea eului din existenţă), întâlnim un avatar uman (în Paharul fermecat, de pildă, dar nu numai acolo) şi un avatar floral (Crinul din Metamorfoză; eventual, Narcisul, evocat mai sus). Avatarul floral, plasat în punctul cel mai îndepărtat al biografiei globale (altfel spus, plasat, deopotrivă, în ante-biografie, în biografie şi în post-biografie), este suportul unui anthropos – ergon arhetipal, completat cu sintezele uranice şi acvatice, exprimate discursiv în altă parte (Marină).
Cum se explică, totuşi, dincolo de simţământul acestei înrudiri obscure, lototropismul poetului? De ce sunt atât de prezente florile în poezia sa? Ce semnificaţie are grădina? Florile şi grădina, pe care, într-un anume fel, el le-a inventat în literatura română? Cărora, altfel spus, le-a dăruit un vocabular şi, prin acesta, mijlocul de a supravieţui artistic? Încercând să răspundem, vom observa, mai întâi, că sânziana, sulcina, garoafele, trandafirii, crinii etc. nu se impun atât prin graţie şi colorit, cât prin miresmele lor ameţitoare. Florile sunt căutate pentru parfumul lor adormitor, pseudo-ucigaş, ele asigură narcoza, lansarea în hăurile memorie: „Te cheamă, te îmbie şi te duce,/ Fără să vrei al florilor parfum…” etc. etc.; semnalăm, prezenţa, reiterată, în asemenea contexte, a micro-enunţurilor modale: „fără voie”, „fără să vrei”, sugerând forţa de nestăvilit a narcozei florale. Remarcăm, apoi, un fapt şi mai interesant, anume că virtuţile soporifice ale miresmelor se bizuie pe consubstanţialitatea dintre ele şi eul profund. Aromele ce bântuie grădina nu sunt decât sufletele unor flori maladive sau defuncte (de altfel, niciodată elementul floral nu este la Dimitrie Anghel exuberant, vital; el se arată, dimpotrivă, mereu, debil, tânjitor, agonic) (cf., între altele, Moartea Narcisului). De aici, lotomahia imaginară din După ploaie, de aici abandonul eului thanatofil în ambianţa grădinii, ca într-un paradis sui-generis („În raiu-acesta-atâta de frumos…”), unde duhul florilor rătăceşte liber, sprijinind şi protejând dulcea reverie (vis, agonie) a celui ce-şi aminteşte de sine…E straniu! Pornind de la asemenea enunţuri, am putea crede că în acest chip îşi dorea (şi îşi vedea) extincţia Dimitrie Anghel: blândă, durativă. Or, cum se ştie, ea a fost momentană şi violentă. S-ar zice că izbitoarea observaţie a lui Bernanos („Si je savais bien lire mes livres, j’y trouverais probablement la préfiguration de tout ce qui m’arrive, ou m’arrivera”) nu este pertinentă în ce priveşte destinul poetului român. Opera sa ar exprima numai o manieră de-a trăi, nu şi de-a muri. În ultima clipă, pare a se fi ivit un alt avatar, sumbru şi nemilos, bine disimulat până atunci, chiar în persoana celuilalt, a visătorului iubitor de flori ce expiră, comandând gestul fatal, definitiv, al eului empiric…
Şi totuşi, iată această strofă, cu accentul semantic plasat integral, acum, pe cel de al treilea stih: „E-un om de bună seamă, e-un cap de om, – o mască,/ Dar după ironia acestei măşti s-ascunde/ cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărtăşească:/ Şi totuşi chipul ăsta îl ştiu de nu ştiu unde…”
Chiar dacă n-o explică, viaţa confirmă opera.

Orizont, 8/1988

O CRONICA DE ADRIAN BOTEZ LA CARTEA LUI ION URDA

UN NEO-ROMANTICO-EXPRESIONIST  HUNEDOREAN: ION URDĂ[1] 

Un volum parţial bilingv (prima parte este tradusă în limba maghiară, de doamna Sarolta Kapiller), cu un titlu de rafinată frumuseţe: Solie cu pană de înger – postfaţat de un mare poet – Eugen EVU.

Volumul (având 130 de pagini) are patru părţi: 1- Poeme bilingve (estetico-valoric, sunt vădit superioare celorlalte) – 20 de poeme; 2- Alte poeme – 7 poeme; Poeme pentru semeni dragi – 4 poeme; 4- Delincvent de opinie (conţine cronici, eseuri, publicistică – 10 articole, majoritatea culese din revista ctitorită şi coordonată de Eugen Evu, Provincia Corvina/Nova Provincia Corvina).

De la început menţionăm că poezia cu vers liber este, aproape mereu, înfrântă, la Ion Urdă, de cea având metrică (armonizatoare şi disciplinantă spiritual) clasică. Ceea ce domină, însă, deasupra formelor, este viziunea sincer (nu şi puternic…) religioasă, a Poetului Ion Urdă, asupra lumii şi destinului ei – este prezenţa neîntreruptă a Lui Dumnezeu, în istorie – este prezenţa unui Dumnezeu care este exasperat (manifestându-se precum un bocet infinit-cosmic, deasupra/asupra Creaţiei) de tot mai proastele, ba chiar autodistructivele alegeri ontologice ale omului: „Şi peste toate / imaginea lui Dumnezeu/lăcrimând…”(Postapocaliptică 1, p. 36).  

Câtă este poezie, în acest volum – este a unui om care se străduieşte, din răsputeri, să trăiască în mijlocul acestor vremi, dar sentimentul rătăcirii existenţiale (pustiitoare de Duh) şi al unei (parţial) asumate singurătăţi dar, mai ales, cel exasperant, al răcelii părăsirii, care îl domină şi-l face pradă Iluziei/Auto-Iluziei (visul nu e, ca la romantici, semnul Revelaţiei!), pe Poet, în cele din urmă:  „Tot rătăcind prin stele cu sufletul pustiu/(…) Şi-aştepţi cu-nfrigurare o rază, o clipire/Dar steaua-i tot mai rece şi tot mai depărtată/Iar tu, asteroidul de piatră îngheţată,/Tot rătăceşti prin stele visând la nemurire” (cf. Pelerin, p. 7). „Pelerinajul” prin stele, ca şi „visul nemuririi”(cu valenţe, însă, expresioniste!) şi „steaua” singurătăţii – sunt motive romantic-eminesciene evidente (amintind, îndepărtat, dar insistent, de Povestea magului călător în stele…). Ion Urdă – un neo-romantic/neo-eminescian, rătăcit într-o lume apocaliptic de mercantilă. Un elegiac tot mai rar tandru şi idilic („dar nu vei greşi mult/ dacă vei răspunde:/-Să iubim florile!” – cf. Remarcă, p. 27) – dar tot mai des şi cumplit năpădit de exasperări ale limitei, un romantic tot mai adânc „infectat” de expresionism: „…La marginea lumii / iubirea/ e tot mai tentată/ de gânduri sinucigaşe…” (cf. Preapocaliptică, p. 15).

Şi „apocalipsele”-viziunile terminale ale acestui cosmos, abundă, cu destulă vigoare a imaginii, în acest volum – fie că se numesc Preapocaliptică, fie Postapocaliptică  ( 1 şi 2): „…Sfere buimace dansau printre valuri/pe nisipul de la marginea mării/Din când în când/câte o trombă de apă / se ridica, stâlp argintiu,/către ceruri, zvârlind /peste plajă fosilele/zilei tunetului (…) Tot mai adesea stihiile/îşi dezlănţuie puteri/bestiale/ sub aripa preaîntunecatului/arhistrateg al haosului” (cf. Preapocaliptică, p. 15); „Era mult după vremea/când răgetul fiarei/cuprinsese pământul//Trecuseră ani/ de la ziua ne-ziuă/înflorită din mugurii/nopţii în care//trilul privighetorii/încremenise în umbra/ încrustată în stâncă…” (cf. Postapocaliptică 1, p. 35). De la Dumnezeu-Bocitorul-Doinitorul, se ajunge la exasperarea sugestiei înfrângerii Planului Divin, al acceptării Morţii-consecinţă-a-Păcatului – şi sugestie a confuziei (din pricina oboselii monstruoase a luptei metafizice), dintre conştientizarea  soteriologică a păcatului – şi acceptarea Păcatului, ca…”binecuvântare” a unei false şi întru dezertarea Duhului – linişti-liniştiri:

„La fereastra sufletului,/ca o binecuvântare,/rânjetul morţii…” (Postapocaliptică 2, p. 39). De aceea, afirmăm că lipseşte (sau sunt momente când se diminuează drastic forţa poetică vaticinară), din „panoplia” romantică a poetului Ion Urdă, autenticul vizionarism (de tip „chateaubriand”-ist, „hugo”-lian sau chiar eminescian), cel al „nebuniei întru Hristos” – singurul care ar asigura constanţa metafizică a ritmului luptei Duhului cu lumea. Scăzând  „fanatismul” romantic, îşi face loc sumbrul disperării/nebuniei terne, fără soluţii ontologice, sumbrul de tip expresionist, care nu mai atribuie funcţii soteriologice Artei: „…ochiul cu-ncetul adună/O fixă putere nebună/Şi totul e negru, pustiu/Când, singur, în noapte, mai scriu…” (cf. Disperare, p. 43); „O anticameră goală/pe unde, cândva,/forfoteau speranţe…” (cf. Mi-e sufletul o anticameră, p. 47).Urmează, firesc, schizofrenia-frângerea „între durere şi-adevăr” (Stau frânt…, p. 55).Cvasi-aleatoriu, în condiţii stabilite „de dincolo”, revine puritatea soteriologică, „clinchetul de clopoţel” al speranţei (cf. Colecţionarul de suflete, p. 57). Dar până şi îngerii nu sunt fideli şi constanţi în misiunea divină… – nu sunt ”correctness political”, faţă de Dumnezeu şi de om (îl „sapă”, la rădăcina-Creaţie!):  „-De ce nu vezi, Doamne,/cum te sapă la rădăcină îngerii?” (cf. De ce nu vrei să vezi, Doamne…, p. 61).

Poetul, în genere, are facultăţile extrasenzoriale de excepţie, prin care să simtă trepidaţiile luptei spirituale cosmice, pentru a impune victoria Iubirii şi a alunga demonii lumii interioare, care subminează serafii – zâmbetul, cu valenţe duble, demoniace şi serafice, fiind întru lucrare a confuziei Duhului – singura metodă eficace de exorcizare a  Iubitei-Iubirii, convulsionată între demoniacele confuzii fiind, conform Poetului (de-acum!), Versul-Arta (uneori…nu mereu! – poate că şi patima – marcă a infernalizării, şi giulgiul/îngropăciunea/zidirea, dau un semn anti-manolic, în sensul „soluţiei/soluţionării ILUZORII” – real-deconstructive, inhibitorii de lume!): „Sub chipul cast, serafic de-angelică făptură/stă zâmbetul demonic, al patimei izvor./(…) Cu pagina pe care îmi încrustez cuvântul/drept giulgi de-ngropăciune te voi zidi în vers” (cf. Exorcizare – elegie romantică, p. 29).

Cu excepţia izbutitei (din punct de vedere estetic şi vizionar) şi frumoasei balade „doinaşiene”, Legenda corvină – şi a 1-2 „cugetări” ( „Căutăm mereu/în viaţă/fericirea/şi abia la sfârşit,/ ne dăm seama/ că ea a stat, cuminte,/în cel mai ascuns/cotlon al inimii,/ aşteptând/să fie băgată în seamă…” – cf. Pseudo cugetări, p. 71), părţile a II-a şi a III-a, Alte poeme şi Poeme pentru cei dragi, sunt dovada unui om de mare caracter şi prieten admirabil – dar au o dominantă prea personal-intimistă, encomiastică, pentru a dezvolta şi suficiente valenţe estetice, spre a le face remarcabile.

În schimb, articolele din secţiunea/partea a IV-a (Delincvent de opinie – cronici, eseuri, publicistică) sunt vii, abordând domenii ale contemporanului, în care noi am înlocuit existenţa reală cu şabloanele – ba chiar sunt, pe alocuri, strălucitoare, prin ideatică, bun-simţ şi logică panoramico-istoricizantă. De o generozitate rarissimă, în Revelaţia  Ideii. Chiar de n-om fi toţi de acord cu ele toate, trebuie să fim de acord cu noi înşine, că aceste frânturi de magmă spirituală ne incită la viaţa-retrezirea Duhului – Prezentului şi Veşniciei, egal! „Ne putem purifica mistuind în arderea creaţei orgolii şi vanităţi, dăruind fără a cere nimic în schimb” (cf. Atunci vom fi flacără…, p. 91); „Este evident că, prin pierderea limbajului universal, oamenii au pierdut mai mult decât posibilitatea de a se înţelege, şi-au pierdut aspiraţia spre divinitate (…) Iată de ce turnul Babel poate fi interpretat drept punctul de plecare a tot ce înseamnă egoism, orgoliu şi individualism, pierderea contactului cu semenii, atrofierea simţului colectivităţii ” (Despre „babilonie”, p. 100); „Orice extensie prin atribuirea de semnificaţii acestei sărbători (n.n.: 1 Mai) o va denatura, aruncând-o în arena propagandei şi disputelor politice, aservund-o <<internaţionalismului>>, doctrină care a făcut destul rău în lume şi care, paradoxal, din forma sa proletară, acum, cu o altă semnificaţie, <<globalizarea>>, tinde să devină financiară, economică, militară, cu efectele cunoscute deja în lume, de subjugare totală a naţiunilor mici şi sărace” (cf. Substituirea simbolurilor şi pericolul semnificaţiilor, p. 115).  Şi, apoteotic, secţiunea a IV-a se încheie cu definirea AUTENTICULUI intelectual al zilelor noastre, în care se afirmă, răspicat, că misiunea şi responsabilitatea/responsabilizarea „intelighenţiei” şi elitelor spirituale, peste tot în lume, ar trebui să crească (în rang spiritual) – de-a dreptul exponenţial: „Pentru că un adevărat intelectual de elită trebuie, în opinia mea, să constituie, pentru societate, un real model de comportament social şi un catalizator al reacţiilor de dezinfecţie şi dezintoxicare socială” (cf. Despre intelectuali).

Din punctul nostru de vedere, şansele ca poezia lui Ion Urdă să se impună, în lumea contemporană, dominată de grosolănie, indiferenţă, iresponsabilitate şi laşitate – nu sunt prea mari: este o poezie prea delicată, dar şi suficient de instabilă-„dezaxată”, la nivelul forţei trăirii religioase şi a vaticinarului-vizionarismului poetic, pentru ca să…”viieze”, printre brutele şi monştrii sociali. În schimb, „proza” sa eseistico-jurnalistică, atât de tăioasă, atât de decis şi expresiv-ideatică, are toate şansele să facă chiar…”şcoală”, să coaguleze „ucenici-cetăţeni/oameni ai Cetăţii”, cu care Ion Urdă să împărtăşească, precum Hristos la Cina de Taină, armele de combatere a şabloanelor (de gândire, de simţire-amintire-anamneză), deci de combatere a morţii spirirtuale.

                                                                                                                       Adrian Botez

 

---

[1] – Ion Urdă, Solie cu pană de înger, Editura Corvin, Deva, 2008.

CRONICA LA OCHIUL SĂGEŢII

SEMINŢELE ASTRALE ALE LUI EUGEN EVU

Într-un format de lux, dar şi cu un conţinut de lux, a mai apărut un volum de poezie al lui Eugen Evu – Poetul Ardealului: Ochiul săgeţii. Nu mai ştim al câtelea – am pierdut şirul reuşitelor lirice evuiene…Pe copertă este reprodusă o sculptură a Maestrului, alcătuită în stil arhetipalo-brâncuşian: „Gemenii”.
Volumul (de 148 de pagini) este structurat bipartit – părţile fiind inegale, ca număr de poeme: I- Preludii şi idile (îngânând, simfonic, un titlu de peste veac, al altui ardelean-Poet: Coşbuc – Balade şi idile…) – 77 de poeme; II- Poemele Adoraţiei (…parcă şi aici auzim un ecou al unui alt arhetip ardelean – Arhetipul Blaga: Poemele luminii…) – 28 de poeme.
De ce, oare, „ochiul săgeţii”? Ne lămureşte, încă de la pagina 10, însuşi Poetul: Ochiul din vârful săgeţii – la un tablou de Simona Gabriela L. „Gândul meu poetic/Are ochiul compus”, „Eu sunt ochiul/ din vârful săgeţii (…) pădurea din povestea mea / a fost adusă ca ghindă/ în guşa unei păsări/imemorabile/ e o pădure zburată / strigă-mi numele şi se va întoarce/ bucuros ca regăsirea unei iubiri/ nemaisperate”. Săgeata, dintotdeauna, a fost simbol al Revelaţiei Solare, precum şi (logic!) al aflării de divinitate. Drumul Cel Drept – DAO! … – desfiinţarea spaţio-temporalităţii istorice, deci, des-fiinţarea Păcatului… – deci, demascarea Iluziei-Moarte! Ochiul este expresia simbolică a dorinţei-voinţei de Duh a cunoaşterii-„nimeririi de Dumnezeu”! Deci, identificarea eului cu „ochiul din vârful săgeţii”, adică, cu râvna ultimă a aflării Sinei Cosmice, este semn că Poetul, în regim discret şi mistic, A AFLAT . Ce trebuie să afle Poetul, primordial? De fapt, întrebarea trebuie începută „de la izvor”: prin ce este Dumnezeu – Dumnezeu, şi prin ce este Poetul – Poet? Dumnezeu este Dumnezeu prin Sămânţa Eternă a Creaţiei, iar Poetul fiind Regele Logos-ului Înfiinţător/Cartea/Byblos, Trimisul Lui Dumnezeu pe Pământ – este Poet când descoperă asemănarea Chipului Său de Râvnă – cu Chipul Lui Dumnezeu/Creaţia. Cu Dumnezeu-Regele Seminţelor Astrale. „Pădurea zburată” este, de fapt, Paradisul-Grădină Mistică – iar „ghinda”, ca nucleu al Logos-ului-Poveste, nu e decât Arhetipul Creaţiei Poetice: Creaţia Rezumată a Logos-ului Ioanic.
Şi pentru că Dumnezeu a creat lumea „din preaplinul Iubirii Sale” – şi Femeia-Evă este binecuvântată, mângâiere şi stimulare, spre Creaţie (împlinirea Misiunii!) a Bărbatului-Poet. Ochi al Ochiului Săgeţii! „Femeie, dacă exişti/Să îmi alungi urâtul din mine” – iată definită, clar, nu doar funcţia exorcizatoare a Femeii Marianice, cât, mai ales, funcţia ei soteriologică şi stimulatoare către Râvna de Paradis-Revelaţie.
Femeia Stimulatoare de Seminţe-Revelaţii ale Divinei Creaţii este, în acelaşi timp, Paznica Seminţelor Astrale („Tu eşti drumul meu/înspre mine./ …Seceriş nevăzut al aurelor: / Cu fiecare sămânţă/ sieşi primită” – cf. Promisiunea, p. 30 – sugerându-se clar că orice Pro-Misiune este Confirmare a Misiunii Cosmico-Astrale!) , laolaltă cu Poetul-Stăpânul şi Robul Logos-ului Demiurgic şi, deci, al Cunoaşterii : „De-aş fi poet (dar uite că nu sânt!)/Eu v-aş iubi-n Cunoaştere,/pe toate” (cf. De-aş fi poet, p. 17) – şi aflarea-cunoaşterea trebuie pusă în act, fie şi prin aspectul Trădării Mistice-Re-întemeietoare: „Îngreunându-ne fiinţele/ Poate voi afla de unde am venit/Sau am fost adus/ Poate mă voi consola/Retrăind partea trădată de cineva” (cf. Scrisoarea netrimisă atunci, p. 13).

Femeie şi Cuvânt – iată cele Două Hierofanii Supreme ale Creaţiei, deci ale Seminţei Astrale, în această lume: „Întocmai seminţelor cuvintele/Migrează în halou nevăzut” – cf. Întocmai seminţelor…, p. 33. A-ţi revela Femeia este identic cu a te „prăbuşi în sus”, Bărbatul intrând în raport de re-androginizare, cu Femeia Cosmică – re-androginizare însemnând şi Creaţia-Carte: „Mă prăbuşesc în sus, ca Noaptea-n mare/ Cerul căzut în mine ca-ntr-o Carte” – cf. Femeia mea, p. 83.
Mitul şi Visul, de la romantici încoace, sunt stimulatoarele şi vehiculele Revelaţiei: „Odată ca niciodată îmi visam poezia (…)/ Iradiind arta scrisului,/jertfirea de har” (cf. Basm, p. 39). Iar uitarea, moartea / „crima mistico-mioritică-iniţiatică”, umbra şi zeii nu sunt decât forme ale Anamnezei Paradisului, regăsirea sinelui întru Sinea Cosmică („Poemul să nu mintă/Ucide-l tu, uitând!…” (cf. Afară-i vântul, prăbuşirea-n mine, p. 45) – sau: „Că într-o zi te voi alunga/Din mine/Zeitate, tu, / Ecou al Umbrei Luminii!” – cf. Speranţa, p. 79 –, identificarea omului cu Îngerul/Vestitorul Umano-Divin Cel de Deasupra Omului : „Mie mă rog…uitării că am trăit murind” (cf. Înger rebel, p. 41). Parcă remantrizăm, prin Eugen Evu, acel celebru „pe mine / Mie redă-mă”…
Să ne-ndreptăm, cu toţii, deci, spre Copacul Lumii, Copacul păzit de Femeia Cosmică Păzitoare a Misticelor Seminţe Astrale, Copacul Cosmic al Veşnicei Re-Învieri, întru Sămânţa Astrală a Nemuririi, pe care, toţi, o purtăm în noi – spre Nucul Lumii de unde „ca şi frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit” (…au pierit, pentru ca, în Primăvara Noului Ierusalim, să învie!): „Strânge-mă-n braţe ca pe-un nuc rămas/Nejefuit la capăt de livadă” – adică, în Veşnicul Răsărit al Paradisului…
…Eugen Evu iar ne-a-nvăţat să nu murim/SĂ NEMURIM…! – doar că vom uita, mult prea repede, atât de logica lui demonstraţie, preocupaţi fiind noi, nepermis de mult, cu… Moartea „de rangul doi”, adică…făcându-ne de lucru cu Ne-Credinţa!
…Dar, în definitiv, cine ne opreşte/împiedică să intrăm în Templul Re-Iniţierii/Cartea Poetului?! Lenea/lenevirea noastră de Duh… – doar ea, pârdalnica!
Adrian Botez

ABISUL DE LÂNGĂ NOI

ABIS LÂNGĂ ABIS

ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT, este volumul de versuri – testament de zile bune şi de zile rele, testament continuare din cuvintele poetului amestecate cu vorbele oamenilor, purificate de zicerile lui Dumnezeu. Este o antologie de autor, a fost făcută public la Editura online „ Semănătorul” – Martie, 2009, deşi editorii adevăraţi ar fi trebuit să facă tot posibilul pentru a lansa cartea şi în format clasic, pe suport de hârtie, accesibilă publicului din oricare zonă a iubitorului de frumos.
Totul se adună în jurul temei, se coagulează pe firul poveştii de a fii om şi de a crede în Cel de Sus, în Yah Elohim în împletirea aceea de dor, uitare şi vinovăţie, poveste a unei vieţii simţind absenţa- prezenţei lui Dumnezeu, sunt poeme din scrierile mai vechi ale lui Eugen Dorcescu: Omul de cenuşă (antologie 1972 – 2001), 2002; Biblice, 2003 ; Elegii, 2003; Moartea tatălui, 2005; În Piaţa Centrală, 2007, Omul din oglindă (antologie 2003 – 2008), 2008. Excepţie face Rugăciunea regelui Manase, plasată în final, înainte de Epilog, dar apărută încă în 2001 (în volumul Exodul) şi preluată de Biblice.
Deci, Eugen Dorcescu îşi propune o carte de aducere aminte a scrierilor sale cele mai adânci, mai abisale, privind în oglinda poemelor care sunt aduse în prim plan de îngăduinţa divină.
Relaţia om-poet-artist-eremit-Dumnezeu- singurătatea ca prezenţă absolută a luminii, abisul în care fiecare poate cădea fie în sus, în Dumnezeu, fie jos, în omul de pământ amintind de Adam cel care a fost întâiul.
Se poate observa în acest volum evoluţia psalmului scris de Eugen Dorcescu de la simple consideraţii şi observaţii ale celui care crede, pe seama poveştii zilnice, la consideraţii înalte. Poemele au numere în locul titlului, e aici şi o taină a celui care îşi cântă credinţa ca relaţie pură şi intensă, abisală, numerele fiind o legătură directă cu acele cuvinte unice venite de Sus. La vechii evrei alfabetul era mult mai deschis, fiecare cifră avea şi o valoare numerică, de aici esenţa zicerii exacte, în stilul ştiinţei de a ţine universul în echilibru în faţa abisului de din Dumnezeu şi a abisului din om.
Prologul volumului este intens şi deschide perspectiva scrierilor ce urmează: ” N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu./Aseară am vorbit cu Dumnezeu./La fel de clar, de simplu, de senin,/Cum ai tăifăsui cu un vecin…/E drept că El tăcea. Sau, mai curând,/Iradia în fiecare gând,/În fiecare şoaptă şi impuls,/În fiecare zbatere de puls./Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/Discursul în tăcere s-a mutat,/Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,/Tăcerea era drumul către El./Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,/Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis./”
Prezenţa Celui Divin nu poate fi evitată de psalmistul poet, în orice fapt a zilei este prezent, în oamenii care au căzut, într-o clădire în ruină, într-o zi de iarnă dificilă, ca lepra, toate trimit la evenimentele unice ala cititorului de cuvinte divine, ale martorului Scripturii, căci asta este Eugen Dorcescu, martorul, prin poezia sa.
Natura relevă prezenţa Divinităţii prin frumuseţea absoltă: „Şi totuşi, în străvechea primăvară,/Mă pierd. Şi-s fericit. Un altul sunt./Ins de ţărână, sânge şi Cuvânt,/Ce vede pomi şi flori întâia oară./
În scrierile sale Eugen Dorcescu priveşte tragedia umană din perspectivă Biblică, este viziunea sa profundă despre toate, o viziunea pe care nu o tăgăduieşte şi de care nu fuge, o viziune care îi dă energie şi fură energia într-un sens pozitiv: „ Modelu-nfăţişat de Marea Carte/Ne e tot mai abstract şi mai străin./Fiinţe purtătoare de venin,/Murim încet şi reproducem moarte./”
Poetul psalmist preia din stilul celor care au scris şi copiat Scriptura, şi-a asumat rolul de a primi veşti din abisul perfect la modul delicat al scribului care scrie pur şi simplu adevărurile prin Ochii lui Dumnezeu, e aici un model specific Vechiului Testament din Scriptură împletit cu memoria scriitorului modern care a cunoscut frământările vremurilor din urmă. Unori poetul trăieşte la intensitate maximă relaţia specifică doar creştinilor practicanţi, este epuizat, dorind să se sfârşească totul, ca o eliberare, dar de fapt versul reîncepe lumea de la început cu fiecare poem numerotat riguros, pentru a nu scăpa evidenţei divine, trimitând spre eternitate.
Prezenţa omului afectat de păcat este insuportabilă Eremitului: „ Azi-noapte, printre blocuri, un beţiv/Râdea strident, striga, sporovăia./Şi-un grup de-aceeaşi teapă-l însoţea,/Încurajând delirul lui tardiv./”Este imaginea căderii totale a omului, iadul care începe de aici.
Singura şansă pentru cel lucid, pentru cel care veghează, martorul liniştit este lauda: „Lăudat să fii, Doamne,/pentru lumină şi soare,/lăudat pentru alba ninsoare,/lăudat pentru ploi, pentru grâne,/lăudat pentru luna şi stelele, ce
clipesc primăvara în râu şi-n fântâne./Lăudat pentru bucata de pâine,/şi pentru paharul de apă, date mie ieri,/date azi, date mâine./Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti/fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând./Fiindcă eşti./Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/frunze şi flori./Lăudat că-n final mă omori…/.”
Finalul psalmului nu este unul trist sau pesimit, este chiar eliberarea de trup, ieşirea spre cer, lauda nu este zaranică, se simte aici una din dimensiunile credinţei: nădejdea, apoi moştenirea vieţii veşnice, într-o altă dimensiune, tensiune poemului se rezolvă mai mult prin ceea ce nu spune, prin tăcere în sensul marilor profeţi, revelaţi în Scriptură.
Unitatea de măsură a zilei este dată de prezenţa lui Dumnezeu: „ Faptul că eşti şi nu eşti/e o zi./”
Suferinţa este modul de cunoaştere al credinciosului: „Lacrima chiar, căzută pe piatră,/are formă de cruce./”
Deschiderea spre eternitate dă poetului psalmist emoţia adâncă a celui care vede dincolo de semnele zilei, emoţia care afectează trupul prin puterea ei de a veni din altă dimensiune:” înfiorat până-n măduvă, deasupra negurii ultime,/deasupra negurii primordiale./”
Raportul om –Dumnezeu este tranşat clar, fără speculaţiile intelectualului fermecat de abisul propriu: Aceasta e desăvârşirea/nimicului./Tatăl poate exista/fără lume./Dar lumea/nu poate/exista/fără Tatăl./”
Asumarea destinului propriu aşa cum a fost proiectat de Dumnezeu pentru fiecare, în mod specific, fără generalizările mundane este dimensiunea memoriei de artist şi de om: „Atunci, mă ridic,/şi Domnul, zâmbindu-mi,/mă ducepe drumul ştiut,/în calvarul ştiut:/un om şi o cruce./”
Dreptatea lui Dumnezeu se vede în fiecare vers, Eugen Dorecescu nu speculează, lasă vederea spre viaţă nealterată de viclenia umană: „Plouă peste biserica veche, de/lemn, plouă peste ierburi şi cruci,/ peste scheletele celor vii, plouă/după o misterioasă măsură./”
Sunt versuri în acest volum care tranşează speculaţiile poetice, apelând la revelaţia divină: „/Lumina –/substanţă/a eternităţii./”
Prin cuvinte omeneşti, poetice, evident, poetul pslamist evocă raiul, viaţa de dincolo, cu mijloacele care ne sunt puse la îndemână în această dimensiune: „ Stele şi constelaţii nu sunt/decât schelete de sfinţi, risipite/în lutul văzduhului./”
Mesajul divin este scris în noi, nu-l putem evita, este clar şi trebuie astfel asumat, Dumnezeu şi-a făcut partea, e rândul nostru: „Oamenii doar,covârşiţi de lumină,/par gârbove semne,/hieroglife de tină./”
Există şansa ca cei care sunt aleşi şi acceptă această alegere să vadă ceva din lumea de dincolo: „Domnul arată celor/aleşi/un mic paradis,/un eden virtual,/înainte de stingere./”
Această privire descoperă eremitului sensul morţii, ca legătură a omului de trup şi despărţire de Dumnezeu, pentru o clipă, apoi totul se întregeşte: „Toate cele ce sunt/se împart, ne-mpăcat,/între cer şi/pământ,/între lut şi văzduh./Moartea doar mediază/între carne şi duh./”
În poemul 90 există definiţia stărilor prin care trece fiinţa umană, posibile stări, accesibile prin voia divină, trei stări, trei ceruri, unul jos, altul sus, revelaţia ca certitudine a ceea ce încă nu este, esenţa credinţei depline, mărturia celui condamnat la moarte: „Al treilea şi ultimul nivel,/Cel revelat, e mai presus de-aceste/Închipuiri şi-nspăimântări terestre./Doar duhul se încumetă spre el,/Doar duhu-n zboru-i liber către El,/Şoptind, ca ucenicul: Domnul este!/ De fapt prin mărturia aceasta omul îl strigă pe nume pe Dumnezeu, acest este numele Lui, aşa cum şi l-a spus lui Moise, la zis omului, deci. Copilul îşi cheamă tatăl.
Volumul se încheie cu o rugăciune, este umilinţa celui care ştie dimensiune abisului, încheind cercul cunoşterii prin psalmul poem, este exemplul celui care ajuns în locul ultim al existenţei face legătura, în trup fiind, cu Dumnezeu, e Rugăciunea Regelui Manse, după Scriptură, o rugăciune sinceră, a celui descoperit în faţa lui Dumnezeu, a celui, încă, rob în carnea limitată: „Căci pe Tine Te laudă toate puterile cerului,/şi a Ta este slava, în vecie. Amin !” E o traducere de text biblic, simplu, etern.
Cartea se încheie cu un prolog, încheierea care denotă revenire lui Iisus, apocalipsa, descoperirea ultimă: Crezând şi totuşi nu. Căci, mai presus/De vorba noastră vană şi firavă,/Resimt Cuvântul răstignit în slavă/Şi-mpurpurat pe crucea lui Iisus./”
Efortul spiritual, bătălia omului cu sine, cu neştiinţa sa, cu limitarea sa, efortul de cunoaştere prin psalm, după modelul scribului din vechime, măsurat cu viaţa sa, este cuprins în această carte semnată de Eugen Dorcescu, eremitul prins în poemele sale, prin care a murit, a înviat şi s-a salvat de la uitare …
Volumul nu este unul comod, autorul a folosit teme, idei, cuvinte, imagini, trimiteri care au importanţă doar pentru cel iniţiat cu abisul, la limita dintre poet, teolog şi eremit, păşind peste marginea abisului, cu toate consecinţele.
Cititorul va trebui să-şi asume responsabilitatea cunoaşterii în momentul în care abordează volumul, pentru a înţelege discuţia această simplă, dar necesară şi de a accepta transformarea sa pe timpul discuţiei cu vecinul său, de partea cealaltă a abisului, Dumnezeu …

Constantin Stancu
August, 2009.

O ISTORIE SECRETĂ

ÎNTRE MIRACOL ŞI BLESTEM

ISTORIA SECRETĂ A SĂTMARULUI, o carte apărută la Editura „Citadela”, Satu Mare – 2010, scrisă de Felician Pop şi Robert Laszlo, o carte necesară şi pătrunzătoare despre un ţinut de excepţie a României, pe care am primit-o de la scriitorul Aurel Pop, merită citită.
Deşi titlul pare a trimite la ceva secret, în realitate autorii şi-au propus şi au reuşit să fixeze în imagini clare timpul real al zonei Sătmarului. Sunt povestiri aparent simple, dar care au rămas agăţate în memoria noastră de rezervă, într-un loc unde ne este teamă să privim cu ochii minţii pentru că, iată, nu avem timp. Dar Felician Pop şi Robert Laszlo tocmai asta fac, ne redau timpul nostru pierdut iremediabil în povestiri fără sens, în bârfă şi umor de Dâmboviţa.
Da, sunt zone în ţară care au ceva miraculos, nu le dăm, uneori, atenţie şi istoria se răzbună. Cartea este necesară pentru că acoperă lipsa de memorie a românului care priveşte şi se priveşte în vitrine. Sunt douăzeci şi cinci de povestiri, mai exact ceva între eseu, jurnal de provincie şi poem epic, un fel de imn pe ritmuri moderne despre Sătmar.
Filmul cărţii este unitar, istoria locului şi istoria Europei se întâlnesc în culori româneşti, e un fel de curcubeu între timp şi netimp, între oameni şi umbrele acestora, între cuvinte şi lacrimi, între miracole şi trădări. Povestirile au ceva care le uneşte, ideea că minunile au fost posibile şi că viaţa în sine, ca viaţă, nu are limite, iar culoarea vieţii vine de la anotimpuri şi de la gând. Autorii au o scurtă motivaţie pentru povestirile aduse la cunoştinţa publicului, au simţit nevoia să provoace omul care mai citeşte, să atragă atenţia şi să ne avertizeze că prea repede trecem peste lucrurile esenţiale.
Istoria locului este marcată de legenda cavalerilor roşii, o imagine tulburătoare despre apariţia unor cavaleri îmbrăcaţi în roşu în iarna anului 1603, având coroane pe cap şi trăgeau după ei steaguri uriaşe pe care erau inserate două cruci, cavalerii trec Someşul de parcă ar fi îngheţat, apoi, brusc, dispar. Imaginea a rămas în memoria locuitorilor cetăţii, a făcut înconjurul Europei, s-a fixat în arta medievală. Apariţia şi dispariţia celor doi cavaleri a stârnit frică, mirare şi a fost mai mult decât reală, timpul s-a frânt ca o fotografie şi în spărtură a apărut realitatea, brutală, miraculoasă.
Apoi, cartea fixează portretul unui evreu important care a ştiut să vadă în istorie şi care a lăsat o idee importantă pentru cei care cred în Dumnezeu. Rabinul Joel Teitelbaum a fost artizanul unei mişcări semnificative în viaţa poporului evreu, a fost un recunoscut Haredi, forma cea mai conservatoare a iudaismului ortodox şi s-a opus sionismului. Ideea de bază este aceea că statul Israel a fost edificat de persoane nealese în spiritul credinţei specifice, ci de persoane obişnuite, încălcându-se tradiţia. Această credinţă poartă denumirea de „hasidimi Satmar” de la rabinul din Sătmar, curentul are şi în prezent adepţi şi se pare că Joel a avut o viziune interesantă care se poate mereu reevalua dacă privim adânc în Scriptură. Rabinul din Sătmar a considerat că întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă înainte de venirea lui Mesia va fi urmată de conflicte cu efecte neprevăzute.
Fără a intra in detalii arătăm că rabinul din Sătmar a murit la 92 de ani în USA şi că la înmormântarea sa au participat peste 100.000 de evrei.
Astfel numele Sătmarului s-a făcut cunoscut în întreaga lume datorită lui Satmar Rav ( Rabinul din Satu Mare ).
Cartea ne provoacă la o călătorie interesantă unde descoperim Dacidava – o mare cetate dacică, Arcăşul cu zidurile sub tencuiala istoriei, conacul de la Pir, Cripta de la Căpleni, mănăstirea de la Cuţa, cu misterele ei care au punctat istoria locului.
Sunt prezentate, evident, importante personalităţi care au influenţat oamenii, vremurile şi care au lăsat legende, astfel, satul Hodişa a fost întemeiat de nepotul lui Ştefan cel Mare, Nicolae Milescu a fost fugar în oraşul de pe Someş. Descoperim momente din procesul lui Pintea şi a haiducilor săi, că Eminescu a avut prieteni la Sătmar, că pentru Ioan Slavici a fost un bacalaureat întârziat aici din motive care relevă tensiunile epocii, că a avut loc un holocaust al evreimii sătmărene şi părintele Lucaciu, personalitate emblematică a românilor, a avut un sfârşit tragic.
Din toate acestea descoperi surprins, că în această parte a României s-a dus o luptă importantă pentru limpezirea limbii române şi că au fost profesori care au avut curajul să predea limba română în vremuri în care a vorbi româneşte era un delict. Petru Bran, profesor care a suferit şi a sperat pentru români, a fost un exemplu, iar spiritul său bătăios şi curajos este emblematic.
Autorii au avut curajul să prezinte destine interesante, unele aflate sub influenţa răului sau care au fost modelate de interese contrarii interesului naţional. Dar au rezistat şi au focalizat în jurul lor enigme. Doar o lectură atentă şi interesată va putea releva cititorului miracolul şi luminile locului.
Carte are o prefaţă de Profesor Univ. Dr. Călin Felezeu, istoric, Decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care subliniază: „ Da, ţinutul Sătmarului este un ţinut impregnat de istorie, cu un trecut excepţional şi cu personalităţi de anvergură naţională şi internaţională.„
Autorii mărturisesc în scurta lor motivaţie: „ Cartea aceasta s-a scris extrem de greu, mult mai greu decât ne-am putut imagina atunci când ne-am hotărât să intrăm în această aventură – pentru că a trebuit să facem o uriaşă muncă de cercetare, având în vedere că avem aproape 25 de capitole care abordează teme şi perioade istorice diferite. „
Cartea este, desigur, o aventură a cunoaşterii şi a autocunoaşterii, o aventură care este asumată şi la sfârşitul ei rămânem satisfăcuţi pentru că istoria noastră nu ne este străină, ci pare mai a noastră.
La Cuţa e nevoie să se desluşească blestemul care a nimicit două biserici de lemn care au fost ridicate din trupul mănăstirii vechi, atât de tainică pentru că a atras şi atrage turişti din SUA, China, Japonia, iar locul este îmbibat de istorie, se aude pământul gemând ca un om suferind. Dispariţia locaşului de cult este ciudată, miraculoasă şi interesantă, parcă Dumnezeu are judecata sa cu oamenii locului, cu atât mai mult cu cât sub locul mănăstirii s-a descoperit şi un cap de lut ars provenind din vremuri de demult, de dinaintea creştinismului.
Între miracol şi blestem stă ţinutul Sătmarului, iar cartea te îndeamnă să alegi, să iei decizia corectă în lumina trecutului, cu un gând prezent ce deschide ferestre spre viitor …

Constantin Stancu
8 martie 2010

CUNOAŞTEREA POETICĂ LA EUGEN EVU

Constantin STANCU
SEMINŢE DE DUMINICA

Cartea: GNOZE ŞI DESCOPERIRI , 2010, colecţia Noua Provincia Corvina.
Autorul: Eugen Evu.
Editura: Pro-Isis – Asociaţie, cu sediul în Orăştie.
Moto-ul cărţii: „Dacă nu ar fi fost dictatură, multă lume şi multe biografii nu ar fi fost atât de nenorocite şi toată ţara asta n-ar fi fost aşa de nenorocită cum este …” – Herta Muller, Premiul Nobel pentru literatură, 2009.
Scriitorul Eugen Evu înţelege să se identifice cu mărturia Hertei Muller pentru că destinele par a fi fost aceleaşi, destine de scriitor într-o lume în mişcare, acidă, care fuge de cultură şi tânjeşte după cultură la modul inconştient, are nevoie de cultură pentru a ieşi la loc larg.
În mod cert, cartea are ca temă cunoaşterea şi autocunoaşterea, scriitorul ca antenă, ca instrument de sondare aruncat în valurile lumii, ale creaţiei.
Creaţia reflectă divinitatea şi de aici importanţa temei. Tensiunea temei. Misterul temei.
Eugen Evu a scris eseuri în care a căutat să-şi depăşească limitele scrierilor sale. A luat în serios rolul de scrib la Castel. Castelul Hunedoarei. Scrib în căutarea unei patrii care să-l accepte şi să-l creadă. Ajuns la vârsta matură a creaţiei, retras la Hunedoara între cei patru pereţi, cu fereastră şi uşă, cu tablouri şi cărţi, cu acces la internet şi la prieteni şi duşmani, el s-a lăsat cucerit de idee. De gând. De obsesie. De revelaţia limitată a omului dar ancorată în revelaţia nelimitată a divinităţii.
E multă seriozitate în aceste poeseuri. E şi umor, puţină tristeţe şi forţa de a depăşi barierele lumii care l-au prins ca într-o scoică ce îşi iveşte perla în carnea ei translucidă – scribul de serviciu în plină trecere de la un ev la altul.
Format să scrie pe hârtia albă, un pericol pentru societatea ceauşistă, Evu s-a trezit brusc în talazul informaţional generat de internet, de presă, de televiziune, de zvon, de propagandă, de manipulare.
Poetul rezistă manipulării. Se luptă cu manipularea, tânjeşte după libertate. Trupul nu-l lasă, are tendinţa degradării, dar poartă între petalele de carne spiritul.
Scrierile sunt la limita eseului, a poeziei, a poveştii, a zicerii, vers retezat, vers elaborat, cunoaştere de zi şi de noapte. Această posibilitate nelimitată pentru scriitor l-a făcut să creadă că orice temă este accesibilă poeseului. Nu are complexul temei.
Deci, Eugen Evu scrie poeseuri. Citind cartea descoperi definiţia, e stilul său de singuratic. De om care aparent s-a ratat datorită manipulărilor fostei securităţi ceauşiste care i-a instrumentat dosar de duşman al sistemului pentru că scriitorul nu a putut fi şi duşman al neamului său.
Nu ar fi putut să se autorateze. De aici identificarea cu Herta Muller, scriitor de origine română. Destinul însă l-a închis la Hunedoara şi l-a deschis spre opera sa. L-a împins să scrie. Până la boală. Până la obsesie. Preocuparea de bază a poetului este relaţia sa cu Dumnezeu. Încearcă să lupte, să se revolte, se vrea liber. Poeseurile îi dau ocazia să-i ia revanşa, se consideră doar o sursă melodioasă, spic a luminii, unda, arma care taie necunoaşterea.
Eugen Evu îşi ia libertatea de a începe cu o pagină din cele 500 ale dosarului său instrumentat de securitate. I se pare relevant să sublinieze că suferinţa l-a copleşit. Suferinţa i-a pus temele pe tavă.
Suferinţa la purificat şi l-a îmbolnăvit.
Presiunea i-a adus revelaţia. L-a obligat să cunoască adevărul din spatele sângelui.
Autorul se revoltă pe scriitorul de Bucureşti, de Dâmboviţa, care se joacă de-a temele în timp de viaţa e tema principală. Aparent izolat în provincie, ca modă la români, Eugen Evu reuşeşte să se detaşeze de modele trecătoare ale celor de la centru. Acceptă să fie el centru, acceptă cunoaştere crudă, dureroasă. „ Lumea e un bordel” – definiţia aceasta îl revoltă pe scriitorul de la Hunedoara, dar e o definiţie uzitată de oamenii la modă, de la centru. Ei nu văd, nu suferă.
Lecturile zilnice îi oferă temea: ateism vs. teism, adică poţi zice om fără Dumnezeu, dar asta înseamnă şi Dumnezeu fără om.
Globalizarea e o temă abruptă, e cu ighemonikon, numele românilor au ceva din suferinţa ocupaţiei, cuvintele limbii române par a o lua razna sub fostele ocupaţii, scriitorul e îndulcit cu dor de moarte, iar actul scrierii zilnice e un ritual de purificare.
Dincolo de simpla zicere, cuvintele au sensuri adânci, rezonează în sufletul autorului, îl scriu cu fiecare literă. Cunoaşterea de fiecare zi îi permite omului să devină ceva multa mai adânc, universul este plurivers, apar marile spaime, alienările.
Eugen Evu scrie: „ Inteligenţa umanului pare a fi reminiscenţă telepatică, eventual a unei specii antediluviene, a omului adamic, despre care mitologia afirmă că avea o durată de viaţă şi capacitate înnăscute, mult superioare. „ În acele vremuri vechi, scrierea era apanajul doar a iniţiaţilor, aceasta pare rădăcina scrisului la adevăratul scriitor.
O temă importantă pentru autor este cunoaşterea prin poezie. Şi-o asumă. O aplică. Devine prin poezie. Viaţa e un fenomen deoprezent. În noi pulsează holograma eternităţii. Problemele miturilor nedezlegate devin presante în contemporan sub impresia imediată a filozofiei moderne ajutată de ştiinţă. Sinapsele se dezvoltă, reflectă interconexiunile existente în lumea reală. E un Cod a lui Dumnezeu – codul Fiului Omului …
Poeseurile au titluri care devin idee sub ger, idee care arde în ger: Lumea ca Om şi Omul ca Lume. Omul care scrie. Răspunsuri fulgurate. Adaos, ca naos. Vânătorul vânat. Sezonul de vânătoare la umbre colorate. Continua înnoire. Epidemia de subcultură. Jurnalul fractaliei. Matricea.
Autorul se redescoperă în alţi scriitori şi este apreciat în Italia unde a fost publicat intens şi premiat. Mai mult decât în România. E un fel de recompensă a fostului imperiu pentru coloniile care dau culoare Europei. Prezenţa scrierilor lui Eugen Evu în Germania e o realitate, cultura europeană îi asimilează ca făcând parte din sistemul de valori a celor care cunosc. Au revelaţii, suferă. Destinul unui poet ca Cezar Ivănescu îl intrigă şi îl afectează la modul personal. Se simte dator celor care l-au tradus precum poetei Elena Daniela Sgondea din Orăştie, sau Mariana Zavati Gardner din UK. Se întoarce la cântec şi redescoperă că în tinereţe a cântat în trupa Canon de Hunedoara, a scris versuri, a pus pasiune. Tinereţea era un fel de cunoaştere prin orbirea ei.
Temele poeseurilor sunt temele veacului în care trăim: „A suporta/că frumuseţea ta/Este comoara unor orbi/”
Prin această carte poetul Eugen Evu îşi devoalează armătura care stă în spatele poemelor sale, a cărţilor sale. Armătura care ţine zidirea să nu cadă. Cititorul leneş şi comod nu va avea răbdare cu poeseurile. Cel care vrea să cunoască va dori să ştie în ce măsură amprenta divină s-a lăsat în opera unui scriitor, redactor la o revistă zbuciumată, cu titlu relevant: „ Nova Provincia Corvina”.
Cine va citit cartea va descoperi un autor puţin comod, dar proaspăt, deşi uneori se joacă de-a ideea şi este empiric, brutal şi franc, dar corect cu destinul său. Nu iartă dacă gândul îi dă dreptate. Uneori greşeşte deoarece nu tot ce poate scrie un poet este opera sa, dar are dreptate când lumea are nevoie să citească, iar cineva să scrie, chiar cu unele cuvinte inventate, născute, dincolo de dicţionar, pentru a lărgi viziunea.
Eseul dedicat celor care trăiesc ceea ce scriu, este unul care justifică scrisul la Castel ca arta de a rezista eternităţii.
„ Cuvintele sunt seminţe. Memorie. Avem trei memorii: aţi observat cum omul bătrân începe să uite pe unda scurtă, cea dobândită, cea învăţată …Dar îşi aduce aminte pe memoria undei lungi, a copilăriei şi o viaţă pe care o credea uitată. Apoi trece vama şi spiritul se resoarbe, trece în altă dimensiune. „
Acesta este secretul şi misterul scrisului, să trăieşti ceea ce scrii. Să cunoşti. Să ai descoperiri, să laşi semne şi seminţe pentru ceilalţi, pentru a le da o şansă: fractalia fractaliei …

O ISTORIE NECESARĂ DESPRE LITERATURA HUNEDOREANĂ

O ISTORIE CU SCRIBI

O carte densă despre zona judeţului Hunedoara a scris Ştefan Nemecsek, o carte ambiţioasă despre oameni, locuri, scrierile lor zburătoare, despre speranţă şi tristeţe, despre uitare şi despre unitate şi ruptură în acelaşi timp.
Cartea se intitulează simplu „ LITERATURA HUNEDOREANĂ ( de la începuturi până în prezent ) şi a fost girată de Editura „ Realitatea Românească, Vulcan, România – 2008. E o carte mesaj şi antologie, o carte ambiţioasă şi structurată pe ideea de religie a scrisului la români, o carte în trei volume :
- Analiza şi clasificarea activităţii literare – vol. I;
- Scriitori din Valea Jiului – vol. II;
- Scriitori hunedoreni – vol. III.
Autorul a avut ambiţia de a sonda spaţiul acesta în care au avut loc înfrângeri sau victorii, de a culege date despre fenomen, de a pipăi cu degetele minţii istoria şi de a lăsa deschisă această panoramă a literaturii speciale din zonă. Cuprinsul este unul stufos, dar clar ordonat, pe autori în ordine alfabetică pentru a împiedica războiul scriitorilor cu scriitorii, pentru a da linişte într-un loc în care nu există linişte, pentru că acolo unde sunt furtuni apar şi lumina fulgerului şi …invidioşii …
O enumerare a tuturor autorilor este imposibilă într-un spaţiu atât de mic de cronică de suflet, dar sunt mulţi autori care sunt nominalizaţi în antologie, unii membri ai Uniunii Scriitorilor, alţii membri a istoriei româneşti, alţii membrii ai Cetăţii lui Dumnezeu, alţii scribi de serviciu într-o lume în care subiectul este puternic zguduit de orgolii greu de înţeles.
Valeriu Butulescu, scriitor şi el, are un cuvânt înainte, un fel de introducere în atmosferă, iar remarca sa este una pertinentă: „ singura înviere accesibilă omului rămâne istoria „, iar istoria este o ştiinţă inexactă în sensul că recompunerea faptelor în papirus se face într-un fel superficial, dar ceva rămâne: amprenta oamenilor pe timpul Hunedoarei, ca zonă transparentă şi rezistentă la moarte … o zonă mişcătoare între aur şi munte, între adâncul subteranului şi vârful bradului, pendulând între cer şi pământ, măsurată de timp şi de vers.
Poate că remarca din cuvântul acesta de întâmpinare este una importantă:
„ Ei bine, acei anonimi mărunţi, care se hărăneau uneori cu ovăzul cailor, au pus şi ei virgule colective în cartea încă nescrisă a istoriei. „
Totul începe simplu, dar se dovedeşte a fi foarte complicat pentru că definiţia scriitorului este greu de fixat în termeni agreaţi de toată lumea şi de curentele literare, şi cu mult mai greu pentru ideologiile de toate culorile, de toate experienţele şi ratările posibile în istoria lumii şi a judeţului Hunedoara. Poate va fi foarte greu de înţeles demersul autorului, când România se va reorganiza altfel, pe regiuni, când Europa va dori să ne deseneze altfel în numele democraţiei şi a liniştii, vom privi cu alţi ochi pasajul de pietoni numit literatură hunedoreană … Din cauza aceasta cartea scrisă de Ştefan Nemecsek e o carte care prinde între coperte istoria unei zone aşa cum a fost, istoria scrisă pe riscul artiştilor şi trăită în mod miraculos între credinţă şi necredinţă, începând cu Palia de la Orăştie, semn al credinţei pentru urmaşi …
Ştefan Nemecsek notează scurt: „ Cum era şi firesc, în perioada cercetărilor făcute şi a documentării materialului prezentat am pătruns mai mult, mai adânc, mai profund în „ atmosfera scriitoricească „, pe care mi-o închipuiam că o cunosc. Nu mi-a plăcut deloc ce am descoperit. Multe orgolii, multe ambiţii personale, multe judecăţi pe care nu le-am putut înţelege. „
Depăşind orizontul acesta îngust autorul a constituit antologia ca pe o poveste despre fenomenul scriitor care s-a manifestat în viaţa celor care au avut curajul şi laşitatea de a scrie şi a pătruns în viaţa scribului care scrie cuminte, fără reguli anume la marea carte a lumii, la marea poveste a lumii, continuând adevărul cuprins în cuvintele care se leagă cumva în vers, în schiţă, în roman, în scenariu, în studiu despre limba română de totdeauna şi de oricând, scribul care nu cârteşte la Dumnezeu când i se cere să scrie ceva cu adevărat important: orice om e o valoare în sine, mai presus de regulile dregătorului de moment.
Meritul autorului este acela de a pleca de la povestea scriitorului de hunedoara de la istoria locului, de prezenta mirajul aurului şi a cărbunelui în Ţara Zarandului şi a Văii Jiului, de a schiţa pe scurt fenomenul social, economic, politic şi religios a ţinuturilor care compun arealul numit Hunedoara. În acest areal sunt mai multe ţări care trebuie luate în considerare ca leagăn, ca picior de plai, ca gură de rai, ca miracol.
Mirajul aurului a dat valoare zonei Brad, puterea neagră a cărbunelui a dat valoare Văii Jiului, pomii din zona montană au scris pe cer istoria, curgerea Mureşului sau a Streiului au caligrafiat destinul omului, nimic nu a fost la întâmplare, scriitori au existat pentru că au existat lucruri minunate care trebuiau descrise cumva, iar cuvântul este semn şi armă, apărător al sufletului prin simpla scriere, rostire sau bâlbâire.
Sunt prezentaţi poeţi ai muntelui şi a subteranei, poeţi obiectivi, livreşti, cei care rămân singuri sau abordează miracolul, cei care au scris amar sau care văd lumina, ironici sau boemi, poţi religioşi sau metafizici, poeţi ai timpului lor în stil hunedorean.
Sunt poeţi adică fabuloşi, clasici, tradiţionali, sentimentali, prinşi în valul optzecist, poeţi discreţi care se văd în transparenţa istoriei.
Sunt romancieri sau personalităţi preocupate de teorie şi critică literară, oameni care au tradus sau au scris istorie, sunt cei care au scris pentru copii sau au scris scenarii pentru filme, scribi ai istoriei, adică.
Citind antologia descoperi pe Valeriu Butulescu folosind cuvinte puţine dar profunde, la limita iresponsabilităţii în timp şi la limita responsabilităţii în faţa istoriei. Dumitru Velea declară că între timp a murit dar că iubeşte paradoxismul şi viaţa luminoasă din haiku, ca semn şi nod în Valea Jiului, dar că preferă să fie prezent la banchetul lui Platon.
Descoperi pe Nicolae Uţică între zori şi amurg, câştigător al concursului de poezie internaţională, că poate ivi o asimptotă la eternitate, sau este pasionat de nedeile momârlanilor ori că e nevoie de o memorie de rezervă pentru a rezista în Valea Jiului, în Vale, adică.
Citind antologia înţelegi că există Apocalipsa după Valeriu sau că e un alfabet straniu în care Valeriu Bârgău a vorbit şi continuă să vorbească, că acest poet aparent fragil a pus pe picioare o editură şi a rezistat în jurnalism exact aşa cum şi-a propus să fie: călăuza.
Povestea este interesantă când înţelegi că Mariana Pândaru face un salt mortal, lacrima i se pare amară, ori e ceva miraculos după căderea nopţii, sau poate ambiţia Paulinei Popa care vine spre noi cu mâinile în flăcări, ne invită la nunta cuvintelor şi este atentă la ghilotina sinelui, îmbrăcând rochia nesupunerii. Este un efort pentru o femeie să ţină în fiinţă o editură aşa cum fac Mariana Pândaru sau Paulina Popa, pentru că trebuie să găseşti soluţii să vezi „ piaţa „ literaturii şi să ai o inimă bună pentru a scrie copiilor la modul serios sau matur.
Înţelegi că Eugen Evu a ieşi în lume, a fost premiat dar se reîntoarce mereu în apartamentul său din Hunedoara pentru a scrie, a descoperit tineri care scriu, a inventa o operă importantă şi a alcătui antologii specifice zonei, pentru că este pregătit pentru toate iubirile, stă cu faţa spre stea, că a descoperit amarul mierii sau şi-a amintit că plângea să nu se nască, dar ne transmite sărutul cu privirea şi poartă rănile altuia, propunându-şi să fie stăpânul jocului deşi are temeri că există o purpură iarna. Se regăseşte în cartea întâlnirilor, acolo unde a pregătit banchetul lui Eugen Evu.
Citind antologia tresari când vezi că unii au trecut dincolo, în zona nedefinită pentru a o defini, că Ionel Amăriuţei când trăia a privit printr-un ochean întors şi s-a simţit vinovat de plecarea cocorilor.
Înţelegi frământarea lui Miron Ţic şi pasiunea sa pentru scris, pregătit pentru miracolul zăpezilor şi are curajul de a face o invitaţie la dragoste la o vârstă matură, pasionat de călătoria spre izvoare, ca simplu martor insolit.
Dumitru Hurubă e pe contrasens şi ca scriitor de umor a nimerit în rezervaţia de zăpăciţi pregătind pentru contemporani o carte de colorat mintea în timpul insomniilor sale binefăcătoare în care a descoperit că … bunica are un amant.
Reflectezi la viaţa de dascăl în judeţul Hunedoara când citeşti cărţile lui Radu Igna, când pricepi că a existat o vâltoare a istoriei şi că la un moment dat nu se întâmplă ceva deosebit în viaţa unui dascăl, doar o revoluţie, sau că există o armonie specifică tocmai la Snack Bar, o armonie a mitocanilor pregătiţi să preia puterea economică, politică sau de orice fel, numai să fie acolo, iar parlamentul lor e la bar …
Descoperi mulţi nonconformişti, revoltaţi sau visători, uneori la marginea misiunii autoimpuse de scriitor, pregătiţi să rateze ţinta şi chiar o ratează.
E lume care a fost şi ai revelaţia că în ţinutul Hunedoarei s-a ivit Palia de la Orăştie, iar autorul face bine că insistă pe fenomenul scrisului adânc şi pe istoria acestei scrieri de excepţie pentru literatura Română, pentru că prin ea ne dovedim că putem exista în eternitate.
Autorul antologiei, Ştefan Nemecsek este un scrib al esenţelor, captează fenomenul vieţii literare în regiunea Hunedoarei ca pe mişcare importantă şi priveşte literatura ca mod de evadare în eternitate, cu toleranţă, ca pe o singură temă mereu actuală. Cărţile sale „ Controverse filozofice „ sau „ Toleranţa în filozofia lockeeană „ indică spre un demers serios şi necesar în istoria recentă a României. De remarcat şi lucrarea sa de sinteză : „ PRESA HUNEDOAREANĂ ( de la origini până în prezent ), antologie în două volume, apreciată pe plan internaţional şi dosar de trecut râul istoriei.
De ce a scris Ştefan Nemecsek această carte despre literatura hunedoreană ?
E o întrebare la care dânsul răspunde exact şi modest: pentru că în decursul timpului peste numele şi personalităţile multora din scribii de hunedoara se aşternuse uitarea şi nu era drept, pentru că aceşti români au scris în limba română şi majoritatea au fost consideraţi ca modele umane şi profesionale demne de urmat pentru generaţii de oameni care au fost, sunt şi vor fii în acest ţinut marcat de strălucirea miraculoasă a aurului şi blestemul aurului şi de forţa cărbunelui care a pus în mişcare lumea în secolul al XIX –lea şi în secolul al XX-lea, lăsând deschise speranţele la civilizaţie.
În loc de concluzie, aş menţiona doar atât: Palia de la Orăştie a fost rodul a cinci cărturari români: Mihai Tordaş – „ episcopul românilor din Ardeal „; Ştefan Herce – „ propovăduitorul Evangheliei în Sebeş „ ; Efrem Zacan – „ dascălul de dăscălie a Sebeşului „; Moise Peştişel – „ propovăduitorul Evangheliei în Lugoj „ ; Archirie – „ protopopul Hunedoarei „ .
Multe persoane care declară că iubesc cultura nu ştiu că au existat aceşti cărturari care mărturiseau că Palia de la Orăştie este doar pârga până când Dumnezeu va îngădui să apară şi alte scrieri.
Antologia Literatura Hunedoreană probează că Dumnezeu a îngăduit a se tipări şi scoate şi alte cărţi pre limba română … şi va îngădui pentru că ne priveşte altfel, priveşte la inima oamenilor, nu la chipul, la titlul sau funcţia lor, la modul cum se îmbracă sau înjură, la modul cum uită …

Constantin Stancu