Constantin Tănase:
Pleac-ai nostri, vin ai nostri,
noi rămânem tot ca prostii
Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Si cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem nouă guvernare,
Si cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie,
Si cu asta ce-am făcut?
Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Si cu asta ce-am făcut?
Pentru-a câstiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin Ţări străine,
Si cu asta ce-am făcut?
Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Si cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Si cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Si cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarăsi am votat ca prostii,
Si cu asta ce-am făcut?
“N imi c n o u s u b s o a r e ”
N imi c n u – i i n t âmp l ă t o r î n l ume ,
Orice asemanare între cele de mai sus, scrise de regretatul artist roman, în urmă cu 65 de ani, si zilele
pe care le traim azi, noi românii, nu-i deloc întâmplătoare.
A s t a – i s o a r t a n o a s t r ă , f r a ţ i r omâ n i !
Constantin Tănase, un talentat artist roman, s-a născut la 5 iulie 1880, a murit la Bucuresti, în anul
1945. Moartea i s-a tras din încăpăţânarea de a spune lucrurilor pe nume.
Constantin Tănase încă mai juca în Bucuresti, la un an de la invazia sovietică.
Într-unul din spectacolele sale, satirizând fărădelegile hoardelor bolsevice, între care obsesia
invadatorilor pentru ceasuri de orice fel, pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza
mare, somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul), artistul: a introdus următorul monolog.
Rău era cu “der, die, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai mosie
Haraso tovărăsie!
După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea si i s-a ordonat să nu mai joace
piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului
căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, desi actorul
nu a scos niciun cuvânt. Apoi si-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă!
A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.
Două zile mai târziu, marele actor era mort.
POEZIA PĂMÂNTULUI
Radu Igna se întoarce cu faţa spre Ţara Haţegului, priveşte dincolo de dealuri şi de Muntele Retezat, caută valul care a modelat această ţară din ţară, ascultă cumva cerul şi ascultă pământul pentru a descoperi tainele care au fost, care sunt şi care vor fi peste albastrul acesta de Ţara Haţegului rupt din oglinzile muntelui .
Scriitorul a strâns în inima sa, în pagini de caiet de elev silitor, date despre oameni, vâltoarea faptelor, scrierile cronicarilor despre o zonă mirifică a României. A avut răbdarea de aduna, de a căuta, de a studia şi de a fixa pentru viitor imaginea unui loc în care s-au întâmplat atâtea şi în care oamenii au găsit vocaţia de a trăi româneşte în stil propriu, la confluenţa Banatului cu Transilvania şi Valea Jiului, aproape de Mureş, pe valea Streiului, sub umbrele adânci luminoase ale Retezatului.
Ajuns la o vârstă a viziunii calme Radu Igna pune în cartea sa „ VOCAŢIA CULTURALĂ A HAŢEGULUI „ – Editura „ Gligor Haşa „ , Deva – 2009, apoi reeditată în anul 2010 la aceeaşi editură, cu noi texte şi gânduri, istoria spirituală a locului, acel loc în care istoricii au lăcrimat şi în care nu pot tăgădui fenomenul românesc într-o zonă magnetic spirituală şi în care te poţi pierde sub ninsori de poveste, există doar posibilitatea de a găsi ieşirea prin cer, ca să-l parafrazăm pe Marin Sorescu.
Autorul are o notă, un fel de epistolă pentru cititor şi pentru locuitorul Haţegului, în care pune degetul pe rana istoriei şi spune lucrurilor pe nume: „ Eu cred că viaţa noastră are sens atunci când luptăm împotriva uitării „, apelând la un citat din Emilian Ezechil.
Dar cuvintele autorului spun cumva mai mult: „ Uitarea, ceaţa ce se lasă cu fiecare zi peste ziua ce a trecut. „
În căutarea sa, Radu Igna redescoperă o ţară frumoasă şi spiritul locului ce vine de undeva de departe, străjuită de râuri de munte, de păduri care te învăluie, de muntele care te înalţă doar privind la el. Haţegul are un fel de vocaţie, de cetate de ţară.
Scriitorul a căutat să fie obiectiv şi a adunat cât mai multe însemnări, cât mai multe cărţi despre acest loc şi a descoperit că multe personalităţi au pus ceva din viaţa lor, ceva din timpul şi necuvintele lor în cărţi care au reflectat spiritul Ţării Haţegului, că oamenii au fost credincioşi şi până la urmă acea zvârcolire de credinţă a făcut să convieţuiască la un loc ortodocşi, catolici, greco – catolici sau reformaţi şi să lase semne că se poate şi altfel, un fel de zonă liberă a credinţei, poate unică pe harta creştină a lumii.
Cartea începe cu acele cărţi care au strâns în cuvinte taina ţinutului, apoi sunt note despre cărţile unor importante personalităţi care au descoperit zona cu interes şi bucurie: Condica Haţegului, după Nicolae Iorga, Haţegul aşa cum apare în Cronica Banatului scrisă de Nicolae Stoica de Haţeg, continuă cu plângerea călugărului Efrem pentru mânăstirea Prislop.
Radu Igna caută esenţa vremurilor: istoria vicariatului greco- catolic, sau istoria specifică locului la începutul evului mediu românesc, pentru a face o călătorie cu Romulus Vuia prin ţinut şi prin zona vecină a Pădurenilor, insistă pe călătoria făcut de Aron Densuşianu cândva, sau pe graiul locului pus în evidenţă de Ovid Densuşianu, pentru a prezenta modelul haţegan aşa cum l – a văzut Adrian Andrei Rusu.
Preocuparea lui Radu Igna pentru zonă a mers mult mai adânc, a prezentat obsesia colonelului Zagoriţ pentru Ţara Haţegului ca locul unde a fost Sarmizegetusa lui Decebal, sau pe strădaniile unui arheolog aproape necunoscut care a trăit în vatra Haţegului, Hristache Tatu care a căutat mărturii despre istoria dacilor aici, la intersecţia marilor bulevarde ale istoriei.
Eroismul românilor a fost reflectat în istoria unui batalion de vânători de munte, o istorie a militarului român care biruie timpul, vremurile, tradiţia şi moartea într-un mod special.
Despre aprovizionarea cu apă în Dacia romană a scris Gică Băieştean, arătând tehnici sau soluţii pentru viaţa civilizată din Dacia romană, ca efect al puterii care ştie ce vrea într-o provincie care lupta continuu, până la autodistrugere.
Epoca din anii 1950 – 1960 este pusă în evidenţă şi în contrast cu marile perioade ale istoriei prin registrele simple ale unui inspector şcolar, spiritul contorsionat al vremurilor apare din procesele verbale ale unor funcţionari care erau presaţi de politic să facă lucruri contrare istoriei. E un mod de abordare simplu şi relevant, viaţa a lăsat urme în marea arhivă a lumii.
Această panoramă a zonei a fost atent studiată de Radu Igna şi ne prezintă esenţa, uneori descoperă lucruri contradictorii şi refuzate de vremuri, prin cărţi aruncate la deşeuri, la topit, le recuperează cu dragoste pentru că era ceva mirific, fascinant: pântecul istoriei unde s-a format poporul român. Au fost ani buni în care Radu Igna a strâns date, cărţi, scrieri unele nepublicate şi care nu ar fi avut şansa să fie publicate înainte de 1989, a avut răbdarea de a se împotrivi uitării, a prins portretul unui anonim ca Mihai Baiu, ce a lăsat manuscrise în urma sa, mult mai interesante decât scrierile de rutină de astăzi.
Dar autorul pune în evidenţă şi operele unor importanţi scriitori care au scris despre ţara aceasta, de la Jokai Mor cu povestea mitul lui Faţă Neagră, de la Gligor Haşa care a scris despre tainele istoriei poporului dac, punând, apoi, în evidenţă amintirile silvăşene ale lui Cecilia Terezia Bolchiş – Tătaru, prezentând mişcarea literară a poeţilor de Haţeg ca Romulus Constantinescu, Ionel Amăriuţei sau Ionel Drăgănescu.
Nu sunt uitate ziarele care au apărut la Haţeg, ca Arena, Columna sau Cuvântul adevărului.
Chiar şi fotografii sunt amintiţi, cei care au prins clipa de aur a ţării în fotografii memorabile: Aurel Anca sau Horvath Josef, ori pictorii care au adus un strop de viaţă în culoarea anotimpului de Haţeg precum Gulie Gheorghe sau Vasiloni Drăgălin.
Inspirat, autorul încheie cu o notă de prezentare a cărţii, în limba română şi limba engleză.
Ca un mit al omului de Haţeg se evidenţiază Ioan Munteanu, memorandist din zonă, judecat de puterile vremii pentru că a difuzat Memorandumul Românilor în zonă într-o vreme grea pentru români, în anii 1892, sub guvernare străină. Eroul, aproape anonim, are doar o cruce în cimitirul din Haţeg, semn că a trăit aici şi a murit demn, că a rezistat procesului politic de la Cluj din anul 1894 şi că la întrebările judecătorului a răspuns simplu în logica românului care se vrea liber, alături de marile personalităţi care au luptat pentru istoria românilor în stil românesc ca dr. Ioan Raţiu. Meritoriu pentru Radu Igna sunt acele pasaje extrase din procesul care a avut loc la Cluj ca un moment de demnitate şi iluminare a intelectualului român la vreme de cumpănă pentru istoria neamului. Autorul a stăruit mult până să poată ajunge la acele dosare de la Cluj în care era prins în stilul justiţiei vremii viaţa oamenilor, a memorandiştilor.
Autorul cărţii scrie:” Până când a trăit Ioan Munteanu ? Am apelat la arhivele oraşului. Nu există date din acea vreme. A trăit oare pe vremea Marii Uniri din 1918 ? Posibil. Ar fi împlinit 73 de ani, judecând că s-a născut în 1845. Şi ce s-a întâmplat în viaţa lui de la întoarcerea de la Cluj ? Cu siguranţă, nu a fost primit cu urale …”
Dar cartea aceasta de aducere aminte şi învăţătură a profesorului pentru elevul necunoscut din România, începe cu un pasaj scris de Ovid Densuşianu : „ Drumul ce duce de pe vale Streiului spre Haţeg „ pă su vini „ cum se zice în graiul locului, ori de pe coastele ce ascund Silvaşul se vede desfăşurându-se una din cele mai frumoase privelişti de poezie a pământului românesc „
Cartea merită citită pentru că poezia locului ne face mai buni, iar un răsărit de soare în aerul rece de munte din Ţara Haţegului pictează o lumină ireală peste cei ca au fost, ce sunt, ce vor fii …
Constantin Stancu
Haţeg, iunie – iulie 2009 /2010
PRIMIM DE LA LUMINIŢA ALDEA (prozatoare, poetă, critic, eseistă) – 14 august 2010
UN CONDEI PRIN CARE PLÂNGE SUFLETUL ROMÂNIEI
- Impresii legate de proza şi publicistica domnului Adrian Botez -
Am citit recent trei volume ale domnului Adrian Botez: “Ruguri – România sub asediu”, “Cartea cruciaţilor români” şi “Basme” – şi toate trei mi-au tăiat respiraţia, de parcă tot aerul se consumase, arzând pentru cuvânt. Un scris ca o candelă veşnic nestinsă, un scris ca o fântână de lacrimi ce purifică şi înalţă, o voce ce aminteşte de Sfântul Ioan propovăduind în pustiu, un scris de român vertical… – gândeam dând filă după filă. Nu am citit uşor sau cu relaxare – nu e slova aici o apă ce curge liniştită, ci e un foc care arde – …ci am plâns, am râs, am suspinat, am tăcut adânc şi şi mai adânc am murit şi am renăscut prin cuvintele de foc ale publicisticii domnului Adrian Botez – ce este, fără doar şi poate, un condei în slujba României condamnate la moarte spirituală de timpuri nebune şi de legi bolânde, de guvernanţi Iude – care, pentru treizeci de arginţi, ar vinde, pe lângă Iisus, şi mamă, şi tată, şi morţii, şi viii, şi munţii, şi apele şi crucile din cimitire.
De ce “Ruguri-România sub asediu”? m-am întrebat. Pentru că trăim vremuri în care patria, a fi român, naţionalismul – simţit ca dragoste de glie şi ca identificare a fiecărui individ (ca aparţinând unui popor şi unei culturi şi ca păstrător al unei moşteniri spirituale, căci individul nu e frunză în vânt, ci e frunză pe stejar şi îşi trage seva din pământ), şi nu ca fanatism bezmetic şi fără rost sau ca ură pentru alte neamuri, sunt distruse sau transformate în noţiuni fără importanţă. Se poartă, azi, expresia “a fi al lumii”, deci… al nimănui!
A fi patriot înseamnă să ştii cine eşti şi cui aparţii şi asta fără a condamna identitatea altui neam. Dacă eu ştiu cine sunt şi iubesc acest pământ – nu condamn pe nimeni la moarte sau la nefiinţă prin asta… România arde ca un rug, asediată de toţi neterminaţii din afară, ce îşi dau mâna cu neterminaţii din ţară. Dar focul înseamnă şi purificare, şi călire, şi obţinerea cenuşii din care renaşte pasărea Phoenix. Poate tocmai de foc avem nevoie – focul mizeriei morale, focul valorilor inversate, focul vânzării, focul distrugerii, focul călcării în picioare a lucrurilor sfinte – pentru a afla cine suntem, pentru a renaşte, pentru a regăsi calea. Dacă nu ai mers niciodată prin deşert, cum să ştii ce e setea!? Dacă nu ai pierdut tot, dacă nu ai fost singur şi al nimănui, cum să ştii cum este să ai ceva, să fii al unui pământ, al unui cântec de fluier, al unei doine, a unui dor… Iată ce mărturiseşte chiar autorul despre această carte: “Am intitulat, această carte, RUGURI – pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător…În această lume şi-n această ţară – adică, în lumea de la cumpăna mileniilor 2 şi 3, în România de pe Planeta Terra – trebuie să fie cât mai multe Ruguri, aprinse unul de la altul, „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”… – doar aşa Neamurile Metafizice, în general, şi Neamul Metafizic Românesc, în special, nu vor fi private, respectiv, nu va fi privat de Misiunea Lor/Sa Sfântă, de către Dumnezeu! Puţin contează, în macroistorie, dacă cel care s-a făcut Rug s-a consumat ori ba – dacă el, Rugul, n-a şi luminat! Puţin contează ai pe cineva, să fii a cuiva!? A, în macroistorie, cât de puternic ai fost 70 sau chiar 100 de ani – dacă n-ai lăsat, în urma ta, fie şi o cărămidă (arsă!), folositoare pentru construcţia uneia dintre treptele evoluţiei spirituale a Neamului tău, în particular, şi a Planetei Spirituale Terra, în general!”
***
“Cartea cruciaţilor români” este lucrarea unui iniţiat. Domnul Botez este un cruciat al românismului, dar şi un fin cărturar, un cunoscător al lucrărilor marilor înaintaşi. El nu vine din neant şi dă lecţii despre credinţă, morală, filozofie, ci este un truditor al cărţilor, în care caută, săpând, adevărul, calea, înţelesul. Fiecare pagină e o treaptă spre cunoaşterea omului, a legii şi a revelaţiei lui Dumnezeu. Autorul spune despre această carte ca un drum iniţiatic prin istorie: “Urmează-ne, prin labirintul istoriei, şi vei înţelege că mintea noastră slabă ne-a stricat puterile de credinţă în scopul dumnezeiesc al LUPTEI. Vei vedea că, deja, de mii de ani, au fost, printre geniile Lumii, mult mai mulţi auto-jertfitori/MARTIRI, decât întrebători… – când a fost vorba de MISIUNEA MÂNTUIRII…Şi, la capătul Călătoriei, îţi vom arăta minunea INOROGULUI SUBLIM! “ Exact asta face autorul. Ne conduce, de-a lungul cărţii, prin labirintul istoriei şi ne face cunoştinţă cu Geniile lumii. Ni-i prezintă pe pedagogii antichităţii: Socrate, Platon, Aristotel şi viziunea acestora asupra condiţiei umane în raport cu divinitatea.
Cartea este un poem al căutării sinelui, al echilibrului interior: “Cine îşi îndreaptă sufletul, cu judecată, spre lume – acela e un om întreg, el este în echilibru cu sine însuşi. El e un om care îşi înţelege destinul care vine din trecut – şi îi pune în faţă datoria sa faţă de lume şi care, prin faptele sale, îşi croieşte un nou destin. (…)”
***
“Basmele” sunt ceva cu totul special. Fiecare conţine un mic diamant de înţelepciune şi sunt, în primul rând, pentru oameni mari. Croite pe tiparul arhaic al poveştii de demult – dar, cu toate astea, sunt foarte moderne prin limbajul (ce este poetic prin excelenţă) şi în stilul inconfundabil Adrian Botez, învăţătură şi subiect.
Mie mi-au plăcut toate, dar la suflet mi-au mers cel mai adânc “Măgarul cosmopolit” şi “Hans I tolerantul, zis şi Hans fără ţară”. În afară de faptul că îmi doresc ca aceste basme să fie citite de cât mai mulţi români, nu mai am de adăugat nimic despre ele. Vorbele mele mai mult ar strica.
E ca şi cum aş închina ode unui fluture albastru şi aş încerca să îl descriu, în loc să spun: “Priveşte-l!”
Deci, despre Basme: citiţi-le!
simfonia primaverii [Compatibility Mode]
PENTRU VIZUALIZAREA, DATI CLICK PE TITLU!
Musatescu : aforismele sale apar des dar merita recitite de fiecare data ; iata un esantion :
•Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.
•Unii trăiesc gratis, alţii degeaba.
•Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală.
•De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?
•Bănuitorul se trezeşte înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.
•Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune.
•ideea bine clocită trebuie să facă adepţi, nu pui.
•De ce au militarii acte de stare civilă?
•Ca să măsori distanţele, trebuie să le şi străbaţi.
•Marele cusur al femeilor este că te iubesc, totdeauna, când ai altceva de făcut.
•Nu sunt sensibil la frig. Chiar şi gerul mă lasă rece.
•E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva.
•Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare.
•Laşitatea este sentimentul care n-are nici măcar curajul să spună cum îl cheamă.
•Dragostea… Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor.
•Femeile nu înşeală, compară..
•Lanţurile au redactat definiţia libertăţii.
•Plictiseala lungeşte ziua şi scurtează viaţa.
•Adevăraţii cai de cursă nu aleargă pentru premii, ci numai ca să-şi pună sângele în mişcare.
•Gloria, când moare, nu face testament în favoarea nimănui.
•Nu gloria este efemeră, ci numai cei ce o au.
•Amintirile sunt asemenea cărţilor din biblioteca ta. Cauţi câte una când nu mai ai nimic nou de citit.
•Cu vremea să mergi în pas, nu la pas.
•Una e să crezi şi alta e să fii credul.
•Nu plânge fără motiv… Şi mai ales, nu plânge când ai motive.
•Viitorul unui om, ca şi al unei lumi, se construieşte, nu se visează.
•Te-ai întrebat vreodată câte mâini au făcut pâinea, pe care, cu una singură, o duci la gură?
•Fără mâna omului, omenirea ar fi trăit în patru labe .
•Bănuiala e serviciul de spionaj al oamenilor neînarmaţi pentru viaţă.
•În fiecare tren al lumii, viaţa circulă pe compartimente.
•Suntem chit, tinere confrate. Dumneata nu mă cunoşti şi eu nu te recunosc.
•Uneori te uiţi fără să vezi şi, alteori, vezi fără să te uiţi.
•Şi dacă ai chelit, ce? Parcă pe lumea asta nu sunt şi vulturi pleşuvi?
•Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri.
•Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi.
•Numai covoarele se nasc ca să fie călcate în picioare.
Pentru cei care mai nutresc sentimentul că românii ajung să fie cunoscuţi în Peninsula Iberică doar prin viteza cu care culeg căpşunile, evenimentul cultural petrecut săptămâna aceasta în oraşul Santa Cruz de Tenerife din Las Palmas de Gran Canaria (reşedinţa provinciei spaniole a Insulelor Canare, spaţiu în care cultura română bănăţeană este preţuită şi datorită activităţii coregrafului de talie europeană Gelu Barbu) poate reprezenta o binevenită revelaţie.
Editura “Idea” a lansat pe piaţa de carte, în cadrul seriei proprii “Colección Atlántica”, ediţia în limba spaniolă a volumului “Drumul spre Tenerife / El Camino Hacia Tenerife”, al cunoscutului scriitor şi exeget literar timişorean Eugen Dorcescu, a cărei primă versiune, în limba română, a apărut anul trecut, la Editura “Eubeea” din Timişoara.
Traducerea acestui volum, care a atras atenţia criticii literare încă de la apariţie, aparţine parţial autorului, parţial scriitorului iberic Coriolano González Montañez.
DUPĂ EUGEN EVU, SCRIITORUL VARUJAM VOSGANIAN A PRIMIT PREMIUL NIRAM ART – MADRID, SPANIA
Scriitorul Varujan Vosganian a fost desemnat castigator al premiilor decernate de revista spaniola Niram Art decernate la Madrid, atat la sectiunea Poezie, cat si la Proza..
Varujan Vosganian a ridicat premiul Niram Art pentru Poezie – Trofeul Tristan Tzara si premiul pentru Proza – Trofeul Mihail Sebastian, pentru romanul “Cartea soaptelor” lansat in 2009.
Premiul Niram Art pentru Poezie – Trofeul RefleXos a fost decernat poetului roman Dan Herciu, alaturi de care a mai fost premiat si un poet spaniol.
Arta romaneasca a fost de asemenea recompensata la Madrid – Trofeul Constantin Braancusi a fost ridicat de sculptorul roman Eugen Petri. Marele Premiu Niram Art de Pictura pentru intreaga cariera si Trofeul Victor Brauner au revenit artistei plastice de origine romana Medi Weschler Dinu, in varsta de 102 ani, care a trimis organizatorilor un mesaj video din Bucuresti.
Revista Niram Art este o publicatie dedicata artelor plastice, fondata la Madrid in 2005, de pictorul de origine evreiasca nascut in Romania Romeo Niram. In 2007, revista a primit Premiul MAC Presa pentru cea mai buna publicatie de arta, decernat de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia. Obiectivul revistei este acela de a apropia artisti si galerii din intreaga lume, cu precadere din Romania, Spania si Portugalia, de a publica si descoperi “artistii necunoscuti”, alaturi de cei care deja si-au facut un nume.
RUGĂCIUNEA UNUI ALT DAC
Tatăl nostru care eşti în ceruri
Mai vezi şi de-ale noastre adevăruri?
Mai aruncă-ţi ochii, Doamne, către noi
Şi vezi-ne-adâncirea în nevoi…
Că-n ţara asta sfântă şi bogată
Un monstru ne mănâncă şi ne gată
Şi n-are şapte capete, ci mii
Şi zvântă tot: femei, bărbaţi, copii…
Părinte bun, de-atâta libertate,
Hoţia se numeşte azi dreptate;
Iar de la Răsărit pân-la Apus
Se vede, peste tot, că josu-i sus;
De pomenim de strămoşească glie,
E-un fel de ceauşistă blasfemie;
Sau poate că există-al Tău acord
Să fie vraişte din Sud în Nord ?
Că-a fi nedrept nu-i astăzi vreo scofală
Când Nimenea-i mândrie naţională;
Dar poate ne-nţelegi şi-o să deochi
Aceste râme slute şi cu ochi;
De-auzi, Părinte, slove din Psaltire,
Să ştii că-i de la cozi, la cimitire,
Că nu mai este-un unic “drag” partid,
Dar genocidul e mai genocid;
Mai cată-n MARELE REGISTRU,-n file,
Să afli, Doamne, că ne mor cu zile
Părinţii noştri dragi, tot mai sărmani,
Cu ruşinoase pensii de doi bani;
Tatăl nostru, mai întoarce-ţi faţa
Să vezi la noi că-i noapte dimineaţa;
Să vezi că nu doar junii sunt corupţi,
Ci-armate-ntregi cu care să Te lupţi;
De fură unul azi o barabulă,
Stă vreme-ndelungată în celulă,
Pe când escrocii mari veniţi în flux
Îşi duc viaţa în desfrâu şi lux;
Se înmulţesc ca iepurii golanii
Şi-s tot mai pământii ţăranii;
Sunt ultimii pe care-i mai avem
Şi nu-i vom mai avea când o să-i vrem;
Tatăl nostru – înţeleptul, bunul –,
Mai trăsneşte, Doamne, câte unul
Dintre-acei ce sângele ni-l sug
În schimbul unui prezumtiv belşug;
Mai vezi ce se întâmplă cu corupţii,
Şi numără, că se-nmulţiră rupţii…
Bătrânii spun că-i lumea cea de-apoi,
Iar pregătirea de SFÂRŞIT e-n toi;
Ne vezi cum coborâm din lipsă-n lipsă
Şi vieţuim ca-ntr-o Apocalipsă?
Suntem jucaţi precum la pronosport,
Iar trupul ţării e aproape mort…
Nimicurile, demagogic, urcă
Şi ţara, prin ce zic şi fac, o spurcă;
Că, iartă-mă, dar mă întreb cum faci
De-avem pe cap atâţia tolomaci?
Şi-auzi-i cât de patriotic latră
Din Dobrogea-n Ţara de Piatră,
Din Dorohoi în Caraş-Severin
Acoperind pământul cu venin…
Tatăl nostru – cei de prin canale,
Sunt tot progenituri de ale Tale!
Şi, viermuindu-şi viaţa sub pământ,
Mai pot avea în lume ceva sfânt?
Şi toată lumea asta, tot mai tristă
Mândrindu-se cu stirpea burebistă,
Când unii-şi duc viaţa-n roz şi mov,
Mai poate raţiona ca dreptul Iov?
Se clatină credinţa, mor speranţe,
Căci nimeni nu mai crede în instanţe;
Că Te întreb: mai au ei ceva sfânt?
Măcar în cer, nu-aicea pe pământ…
TATĂL NOSTRU care eşti în Ceruri,
Trimite-ne un regiment de cleruri,
Şi echipează-l, Doamne, şi cu calm,
Dar pune-i în sacoşe şi napalm…
Că pe la noi se cam îngroaşe ciorba
De când mai-marii ne tot duc cu vorba…
Şi-i bine, Luminate, să cunoşti,
Că toţi ne cred înapoiaţi şi proşti.
De-o vreme toţi escrocii dau năvală
Şi-şi spun compatrioţi cu mare fală;
Toţi hămesiţii sunt investitori,
Dar fură cu-n avânt de te-nfiori!
Ne-au invadat termitele bipede
Şi-n urmă-le nimic nu se mai vede;
La noi doar veneticii sunt deştepţi –
Românii-s nişte primitivi inepţi…
Nici n-am făcut şi nici nu facem bine
Ca jaful cu hoţia să se-mbine…
„Să radem tot” – aşa au decretat,
Apoi vom trece şi la numărat;
Stăpâne, dacă vrei, dă o poruncă
Să nu se mai trăiască fără muncă!
Să nu trăiască, unii, fastuos,
Doar pentru că intrarea li-e prin dos…
Iar când vorbesc de dragoste de ţară
Să nu le sune glasul a ocară!
Căci binele de-aicea şi l-au supt,
Puţin pe faţă, mult pe dedesubt.
Că-aici nelegiuirea e majoră,
Iar Biblia o zicere minoră;
Şi toate au un singur înţeles,
Numit pe româneşte INTERES.
Mai urmăreşte, Sfinte, fariseii,
Căci, cei cu chip de oi nu-s mieluşeii,
Ci inşi în haite de sălbăticiuni,
Ce-şi latră demnitatea prin minciuni;
Mai angajează-apoi şi nişte îngeri
Să ne mai păzească de înfrângeri;
Şi mai tratează chiar cu Belzebut
Să-i mai îndoaie pe escroci sub cnut…
Căci toate-n ţară au luat-o razna,
De când tot cei puţinii ne iau hazna!
Şi-auzi-i, Doamne, cât sunt de morali,
Când spun că-n ţară toţi suntem egali!
Egali în ce? În vile şi podoabe
Cu viaţa amărâtă din cocioabe?
Căci, mai aruncă-Ţi ochii către noi
Să vezi cum mergem înainte spre-napoi;
Avem Bugete de-austeritate
Dar cei puţinii-şi construiesc palate;
Apreciază, Doamne-al lor efort,
Dar dă-le către Iad un paşaport
Trăim şi-acum ca-n vremea comunistă,
Că porcii îi tăiem tot de pe listă…
Deci, cum a zis Poetul: “Toate-s praf”,
Doar că acum ar spune: “Totu-i jaf!”
Dumitru HURUBĂ
Deva
1 Decembrie, 2007
Dumitru HURUBĂ. Scriitor, poet şi umorist român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.S-a născut la 26 octombrie 1944, în localitatea Subcetate-Mureş, judeţul Harghita. În prezent este stabilit în oraşul Simeria. Debut în presă: mai 1967, în ziarul „Steaua Roşie” din Târgu-Mureş. Debut în presa literară: iunie 1977, în revista „Vatra” din Târgu-Mureş, cu proză scurtă.
Colaborări la revistele: „Ateneu” (Bacău), „Luceafărul” şi „România literară” (Bucureşti), „Tribuna” (Cluj), „Ardealul literar”, „Arhipelag” şi „Semne” (Deva), „Provincia Corvina”( Hunedoara), „Vatra” (Târgu-Mureş), „Al cincilea anotimp” (Oradea), „Transilvania” (Sibiu), „Orient latin” şi „Orizont” (Timişoara), Revista Agero ( Germania). Colaborări la reviste de umor: Moftul român, Urzica, Şopârla (Bucureşti), redactor la revista Râsu’ lumii (990-1991, Deva).
Colaborări la TVR Cluj, DEVASAT Deva, ONE Tv-Deva, Radio Cluj, Radio Timişoara, Radio Bucureşti (Programul 1).
Statia metro L’ENFANT PLAZA din Washington, DC, intr-o zi friguroasa, pe 12 ianuarie 2007.
Un om cu o vioara a cantat sase piese de Bach, timp de 45 de minute.
In timpul acesta, aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie,
majoritatea in drum spre serviciu. Dupa vreo trei minute, un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde,
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict.
4 minute mai tarziu:
Violonistul a primit primul sau dolar, o femeie i l-a aruncat in palarie, fara sa se opreasca.
6 minute:
Un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron.
10 minute:
Un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului, dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist,
dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el intorcand capul din cand in cand. Lucrul acesta se repeta cu mai multi copii,
iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.
45 minute:
Muzicantul a cantat in continuare. Numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente. Circa 20 au aruncat niste bani.
Omul a colectat in total $32.
Dupa o ora:
El a terminat de cantat si s-a lasat tacerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat…
Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii.
El a interpretat cateva din cele mai dificile piese
scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane.
Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston.
Valoarea medie a biletelor $100.
Povestea este adevarata. Concertul din statia de mertro, a fost organizat
de catre Washington Post, ca un experiment social
asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor.
Problemele care s-au pus:
*Intr-un loc public, la o ora nepotrivita, suntem in stare sa percepem frumusetea?
*Ne oprim s-o admiram?
*Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?
O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta:
Daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata
pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata,
Oare, de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?
MIHAI EMINESCU LA BANCA
In conformitate cu prevederile Legii nr.312/2004 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, Banca Nationala a Romaniei va pune in circulatie, in scop numismatic, incepand cu data de 12 aprilie 2010, o moneda din aur dedicata aniversarii a 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu.
Caracteristicile monedei sunt urmatoarele:
• valoare nominala: 500 lei;
• forma: rotunda;
• diametru: 35 mm;
• metal: aur;
• titlu: 999a€°;
• greutate: 31,103 g;
• calitate: proof;
• margine: neteda.
Aversul prezinta, de sus in jos, stema Romaniei, suprapusa partial peste valoarea nominala a€“ 500 LEI; o carte deschisa, asezata pe o cununa de lauri, pe paginile careia se gasesc: portretul din 1869 al lui Mihai Eminescu in stanga si cateva semnaturi ale poetului in dreapta; stema si ansamblul carte-lauri sunt plasate peste un cerc dublu; la exterior, in partea inferioara, inscriptia in arc de cerc „ROMANIA”.
Reversul prezinta, in centru, casa memoriala de la Ipotesti, in care a copilarit Eminescu si portretul din 1885 al acestuia, inconjurate de un cerc dublu corespunzator celui de pe avers; la exterior, inscriptiile in arc de cerc: „MIHAI EMINESCU“ sus, „160 ANI DE LA NASTEREA POETULUI”, jos, „1850“ la stanga si „2010“ la dreapta.
Monedele, ambalate in capsule de metacrilat transparent, vor fi insotite de brosuri de prezentare a tematicii emisiunii, redactate in limba romana, engleza si franceza. Brosurile includ certificatul de autenticitate al emisiunii, pe care se gasesc semnaturile guvernatorului Bancii Nationale a Romaniei si casierului central.
Tirajul emisiunii este de 500 de exemplare.
Pretul de vanzare este de 4980 lei, exclusiv TVA.
Punerea in circulatie, in scop numismatic, a monedelor din aur, din emisiunea numismatica dedicata aniversarii a 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu se realizeaza prin sucursalele Bucuresti, Cluj, Iasi si Timis ale Bancii Nationale a Romaniei.
DESPRE EREMIT
Pe Eugen Dorcescu l-am cunoscut în anul 1987, în biroul său de redactor şef la Editura „Facla” din Timişoara. Lucra la carte Argonauţii, o colecţie de volume în miniatură a celor care doreau să scrie, să fie poeţi, debutanţii, în căutarea lânii de aur. A reţinut din scrierile mele placheta de debut Fructul din fruct, antologia debutanţilor apărând în anul 1988.
Discuţia a fost una directă, solidă şi corectă. Scriitorul a dorit să-mi transmită implicit un mesaj – eşti responsabil de fiecare cuvânt pe care îl scrii. Poate nu le-am înţeles eu pe toate atunci, dar ulterior am înţeles că editorul nu a intervenit într-un fel asupra textului scris de mine, ceea ce trebuie să apreciez şi acum, este un compliment făcut unuia care urma să pornească la drum, un compliment care valida textul şi omul, mai ales.
Ulterior am descoperit prin librării volumele de versuri din ciclul ce se va numi Biblice, un ciclu necesar pentru Eugen Dorcescu şi pentru literatura română. Era deja după anul 1989, totuşi un an reper în ce priveşte manifestarea poeziei la poeţi.
Am citit cu o anumită curiozitate acele cărţi, texte biblice versificate de Eugen Dorcescu, mi s-a părut straniu şi cumva degradant pentru un poet adevărat să apeleze la versificările unor cărţi vechi, care oricum intraseră în dogmă.
Din nefericire pentru mine, la acea dată nu am citit şi nu am studiat Scriptura. Deci, nu aveam cum să înţeleg.
Ulterior am corespondat cu Eugen Dorcescu, Internetul a deschis posibilităţi reale de comunicare şi am beneficiat de principiul vaselor comunicante, adică nivelul de comunicare s-a echilibrat şi descoperirile au venit treptat. După ce am început să citesc şi să studiez Scriptura, am înţeles demersul scriitorului Eugen Dorcescu şi poate titlul unui volum de versuri scris de mine a fost Pomul cu scribi, pornind de la realitatea scrisului trăit în mod profund, văzând şi în poet unul dintre scribii care se ţin cu ambele mâni de ramurile pomului cunoaşterii binelui şi a răului .
Eugen Dorcescu mi-a transmis în format electronic volumele sale, poate prin anii 2007 – 2008. Am fost puţin nedumerit, dar am înţeles că opera trebuie încredinţată direct oamenilor, aceasta fiind poruncă divină, textul scris se încredinţează omului şi cartea nu este un obiect de decor, de pus pe raft, în biblioteca amenajată modern sau clasic. Era, poate, cea mai profundă apreciere pe care o putea face o persoană despre mine. Eram de încredere, adică. Înţelegeam. Sau începusem să înţeleg.
Eugen Dorcescu mi-a dat o scurtă recomandarea pentru a putea deveni membru USR, adică puteam să acced în breasla scriitorilor, eram scrib cu legitimaţie şi misiune.
Recomandarea sa a fost una exactă şi utilă, dar dincolo de cuvinte am înţeles că harul ce ţi-a fost încredinţat trebuie să aducă şi mai mult rod. Păstrez recomandarea sa ca un act de descoperire mai curând decât ca un demers administrativ. Am apelat la dânsul pornind de la Fructul din fruct, ceea ce a început a avut un fel de ieşire prin cer, era o destinaţie posibilă.
Când scriu despre Eugen Dorcescu gândesc la cele profunde, la călătoria iniţiatului, o călătorie necesară şi pregătitoare.
Din păcate, literatura modernă nu pune accentul pe cunoaşterea iluminată şi pe necesitatea iniţierii prin scrierea operei, ca un mod de salvare prin cunoaştere şi revelaţie.
De reţinut la scriitor, profesionistul devine un simplu scrib, Eugen Dorcescu reia ritualul iniţial al scribului care stă aplecat peste pergament şi scrie cuvintele care trebuie, nimic în plus, nimic în minus, cu simplitatea măreţiei.
Rescriind textul biblic cu migală, opera devine ştiinţa adevărului, formulă matematică de fixarea eternităţii în cuvintele ce ni s-au dat în limba română.
Dincolo de textul scris de Eugen Dorcescu există abisul aşa cum omul limitat percepe nelimitarea lui Dumnezeu, dar totul devine posibil când ai o relaţie cu Dumnezeu în modul acesta.
Eugen Dorcescu, prin opera sa, lansează o provocare pentru scriitori, opera scrisă ca mod de purificare prin cuvinte pentru a descoperi Cuvântul. Iar Cuvântul are atâtea posibilităţi de a vedea cu ochii inimii încât abisul poate fi chiar pe o stradă la Tenerife, la numărul 7.
Cine doreşte să citească o poezie care să-l înveţe cum să călătorească spre alte zări, va citit Eugen Dorcescu, va accepta provocarea şi va putea vedea destinaţia reală.
CONSTANTIN STANCU
PENTRU VIZUALIZARE DAŢI CLICK PE TITLU
S-a dat liber la memorie ! (II)
- de la consacraţi, la Silvia Beldiman ….-
Cultura hunedoreană scrisă postdecembristă are toate simptomele regăsite în societatea românească, de la politic şi economic, la istorie imediată şi religii, cea creştină fiind deloc ecumenică, – conceptul umanist este repudiat vizibil, – aşadar şi la palierul culturii. Ceea ce constaţi în cazul prozatorilor, este prioritar un fel de demers retro al memoriei, de a îşi recupera etapele arse înăbuşit sub cenzura şi autocenzură ( ca imitaţie a discutabilului „ roman al obsedantului deceniu”, – libertatea cu supapă a sintezismului ceauşist …) , aşadar efortul unor autori care înainte de 89 nu scriau, ori pretind că scriau în ascuns, efort ce a rodit câteva surprize în proză, ca şi în poezie sau memorialistică.
Dacă deja consacraţii Ion Lăncrănjan, Marcel Petrişor, Radu Ciobanu, Valeriu Bîrgău( parţial), Radu Igna( afirmat spectaculos după 1989, ca şi Silviu Guga), Dumitru Hurubă( umorist cu substrat profund dramatic), Tiberiu Vanca( memorialist şi spirit movens cultural), Marian Boboc, Dumitru Velea, Raisa Boiangiu, ş.a. au editat între timp cărţi ce fac operă de restaurare ( artistică sau documentară) , au apărut prozatori de vârstele a doua şi a treia (!) care îşi dispută dramatic în contextul recuperării statutului auctorial ( reprimat sau auto- refulat) – dreptul libertăţii de exprimare în agora literară. În romanul religios ( neoprotestant) o Ligia Seman şi-a scos romane de lux cu temă predominant creştină, raportându-se însă retro- proiectiv la epoca dictaturii şi frustrările sau traumele ei. O carte de proză excepţională a editat şi poeta brădeancă Sânziana Batişte ( Moşneang), care ar merita reeditarea. Cărţi ale restaurării memoriei, ale clarificării şi regăsirii verticalei morale, cărţi ale mesajului unei generaţii către cele imediate.
Desigur, nu le-am citit pe toate, dar dincolo de înregimentprile neo- politice( …), sunt remarcabile cărţile lui Romulus Tot şi Florian Brădean ( pseudonim), dar mai ales recenta carte a Denisei Toma, ( simereni), o carte de excelente de eseuri a lui Gabriel Petric ( Orăştie), până la „ Himere” , a stabilitului în Deva după exilul american, Ovidiu Vasilescu.
Consider că scriitorii din Valea Jiului îşi au în acest context meritul aparte, specific vechii şi noii( !) izolări, deci îmi cer scuze pentru meritul eventualelor nume citabile.
Daria Dalin ( psudonim), a tipărit recent cea de a treia carte a sa, „ Lacrimile tulipanului”, despre care am scris, autoarea absolut necunoscută înainte de 89, venind în forţă cu tematica obsedant retro- spectivă mai sus invocată, a restaurării unei memorii : individuale, sociale şi nuanţat feministe, cu inserţii de morală şi religie nuanţat poematice.
Recent, şi orăştianca Silvia Beldiman, şi-a lansat a doua sa carte de proză de acest tip, cvasi- autoreferenţială- biografic, romanul „ Pusta”- editura Limes).
O vreme fiind în interiorul administraţiei culturii postdecembriste, autoarea a observat şi înţeles, pare-se, curentul acesta al restaurării şi prin scrisul literar, a unui semi- hiatus, sau conglomerat de eboşe, cât şi a invaziei de subcultură sub umbrela cârpită a libertăţii „ revoluţionare” actuale. Romanul Silviei Beldiman este unul al rememorării anilor tineri, cu atmosfera „ paradisului pierdut”, a copilăriei, liceului şi studenţiei. Aşadar autoarea îşi face catarsisul personal, dar cumva şi al acelei perioade în care uneori a scrie era a fi subversiv, dacă nu duplicitar, spre a răzbi spre recunoaşterea valorii de scriitor.
Silvia Beldiman are verva unei memorii afective vioaie, uşor exaltând romanţios simţămintele şi – nota bene- cu sensibilitate feminină firească.
Cartea este scrisă alert, cu vagi inserţii jurnaliere, mizând pe dialoguri ce refac secvenţe de eşantion socio- cultural. Dialogul dă textului o anume dinamică, o anume fluenţă, dacă nu şi facilitate la lectura percepţiei „ de masse”, accesibilă unui anume public. Are loc un proces de auto- analiză, ca şi în romanele sus- invocate, aşadar Silvia Beldiman face parte deja din categoria pe care o numesc a „ restauratorilor”. Glossând „ alte glasuri, alte încăperi” pe traseul biografiei proprii, ea face prin extensie şi radiografia unei generaţii care, în pofida regimului poliţianist de ieri, a aflat calea de a-şi păstra identitatea şi a răzbate, a se regăsi dincolo şi dincoace de vămile existenţiale ale unei istorii accelerat …restaurative. „Pusta”
Silviei Beldiman are şi un caracter pronunţat ortodoxist, exaltând mistic o interioritate la această manieră maternal- predicativă : „ Te rog, Doamne, sprijină-mi paşii şi ţine departe-n păduri fiarele flămânde,…şi ajută-mă să-mi duc fiul sub acoperiş, supă cum eşti Tu acoperiş vieţii mele” ,etc. Uneori impresia de artifex este efect al efortului de a face regresiv incursiuni într-o memorie ce voalează. Monologul interior de acset tip dă mai degrabă impresia unei spaime de absolut şi apelarea psaalmodică a proniei, cultice, probabil spre a alunga stigma ateismului comunist. Stilistic, romanul întrevede posibilităţi mai degrabă poetice, ca şi la Daria Dalin. Ceea ce este salutar şi în cazul ei, este evitarea „ modelului” scriitorimii hunedorene pe care stop- cadrul 1989 a surprins-o în siajul spumos al „ obsednatului deceniu”.
Eugen Evu
