POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Serial de Maria-Daniela Pănăzan-Lorinczi. UN POET CONDAMNAT LA MOARTE: RADU GYR!

MARIA-DANIELA PĂNĂZAN-LORINCZI

 

Fragment din

Poezia religioasă românească Eseu monografic

Editura Reîntregirea-Alba-Iulia, 2006

 

 RADU GYR ŞI CÂNTECUL SĂU DE LUPTĂ

 Unul dintre cei mai valoroşi poeţi români, redescoperit după 1989, prin destinul său poetic dramatic, este Radu Gyr. Pe numele său adevărat Radu Teodorescu, poetul a cunoscut mai

multe condamnări, suportând rigorile închisorilor din Vaslui, Miercurea Ciuc, Jilava, etc. Ultima condamnare a avut ca şi motiv de acuzare celebrul poem, Ridică,Gheorghe, ridică-te, Ioane, poetul fiind condamnat la moarte dar, după un an comutându-i-se pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. În anul 1963 a fost graţiat, ca şi alţi oameni de cultură ai vremii. Comparat cu imnul lui Andrei Mureşanu, Un răsunet, poemul lui Radu Gyr a fost un strigăt de libertate rostit în numele neamului său:

„Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te,Ioane!”

Rostirea poetică a lui Gyr se aşează dintru început sub semnul unei lupte interioare pentru …ieşirea la lumină şi izbăvire. Poetica textelor sale este un Cântec de luptă prin care îşi fixează un program coerent, biruit de convingerea lăuntrică a omului care are datoria să suporte toate până la sfârşit, deoarece adevărata înfrângere nu este o pierdere de ordin

material, ci spiritual:

„Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute care să lupte nu mai vor.

Cât timp în piept inima-ţi cântă

ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus?

Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă

când te ridici c-un steag mai sus?

Că-nfrânt nu eşti atunci când sângeri,

nici când în lacrimi ochii ţi-s

Adevăratele înfrângeri

sunt renunţările la vis.”

 

Alte poezii sunt adevărate rugăciuni, expresii culminante ale întâlnirii omului cu Dumnezeu. Această întâlnire nu poate avea loc decât într-o stare umană de profundă pocăinţă şi asumare deplină a suferinţei nedreptăţilor. Aşa este, de pildă, poezia Metanie:

“Doamne, fă din suferinţă,

Pod de aur, pod înalt,

Fă din lacrimă velinţă

Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte

Faguri facă-se şi vin.

Din înfrângeri, scări şi trepte,

Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană

Fă miresme ce nu pier.

Fă din fiecare rană

o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru

şi crepuscul stins în piept,

Doamne, fă lăstun albastru

şi fă zâmbet înţelept.”

Intâlnirea omului cu Domnul Hristos este şi tema capodoperei liricii lui Radu Gyr. As noapte Iisus (sau Iisus în celulă) este textul care semnifică destinul fiecărui deţinut politic de-a fi solidar cu suferinţa umană a Mântuitorului, ca şi suferinţa Mântuitorului care devine solidară cu a lor.

Domnul Hristos ajunge în celulă, devine un deţinut asumându-şi soarta celor pedepsiţi pe nedrept dar, mai mult de-atât, simbolizând speranţa şi singura lor mângâiere. Identificându-se cu deţinuţii, Domnul Hristos vine cu haine vărgate, trece dincolo de zăbrele şi cere tăcere celui pe care-l vizitează, oferindu-i privilegiul Întâlnirii care îi dă puterea să spere, deşi

finalul poeziei este ambiguu. Prima parte a poeziei este construită pe ideea întâlnirii cu Hristos în celulă:

“As noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce-nalt părea Christ!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L bătea cu argint pe veştminte

argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină :

- Pune-mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina, dar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Am simţit cum îmi cade capul pe mână

şi-am adormit o mie de ani…”

Partea a doua a poeziei prezintă o simetrie cu prima, numai că Hristos nu mai se află prezent, fizic, în celulă. Prezenţa Lui se mai simte doar prin mirosul de trandafiri, probabil ca simbol al mirosului de tămîie sau mir, care sunt folosite la slujbele bisericeşti. Trezirea din vis este identică în acest moment cu revenirea la starea de fapt, la zguduitoarea conştiinţă a omului care înţelege că a fost privilegiat să vadă chipul Celui Ce este Lumină, că a fost martorul unei revelaţii, martorul prezenţei vii a Mântuitorului în conştiinţa celui care aşteaptă izbăvirea:

“Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul : nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns…

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.

Din lună venea fum de căţui…

M-am pipăit… şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui.”

Finalul poeziei, marcat de folosirea punctelor de suspensie, lasă loc de interpretare. Asemenea

Apostolului Toma, poetul a primit dovada cuielor şi-a rănilor Lui, pentru a crede definitiv în Mântuitorul şi Izbăvitorul Său. Conştient de clipa revelaţiei căreia tocmai i-a fost martor, poetul reia imaginea iniţială, conferind poeziei o compoziţie circulară şi reducând esenţa textului la cele două imagini de incipit şi final.

Dovada de netăgăduit că “As noapte Iisus mi-a intrat în celulă” este aceea că “pe mâinile mele, am găsit urmele cuielor Lui”. Această întâlnire revelaţionară simbolizează identificarea totală a suferinţei umane cu suferinţa Patimilor Lui, sensul conotativ lăsând loc ideii că omul se poate mântui prin Iubire dar şi prin suferinţă.